Reforma suspendată a partidelor (I)

17 februarie 2017
Autor

Politica şi / sau Statul

 

E cât se poate de limpede faptul că despre comunism, în toate variantele şi ipostazele sale trecute şi prezente (de la leninism-stalinism, maoism, titoism, dejism, castrism, ceauşism la tentative, în parte eşuate, de prin America de Sud), nu se mai vorbeşte astăzi decât în termenii unei condamnări irefutabile. Pentru istoriografie, el s-a instituit deja ca un gol istoric, nedemn nici măcar de analize riguroase, mai mult ori mai puţin imparţiale, în care şansa decantării unor adevăruri disimulate ori prezente în mecanismele structurale de funcţionare a formelor sale, chiar şi în diversitatea lor (fiindcă nu se mai fac nici distincţiile obligatorii între realităţile diferite: titoismul jugoslav, maoism şi post-maoism, cartism şi, mai ales, eurocomunismul occidental) pare definitiv ignorată ori chiar pierdută.

Or, istoria societăţii umane se cuvine privită, prospectată şi asumată în integralitatea ei. Măcar pentru faptul, în aparenţă insignifiant ori „banal”, că, în România, ca să rămânem la exemplul nostru, în intervalul de o jumătate de veac de comunism şi-au dus traiul câteva generaţii, într-o diversitate de poziţionări şi de tipologii existenţiale care ele însele s-ar cuveni supuse unei evaluări şi reevaluări continue.

Publicând recent un faimos interviu, ultimul din existenţa sa, a italianului Pier Paolo Pasolini, cineva, o domniţă din rândul „tinerilor frumoşi şi liberi”, mă amenda pentru nesocotinţa de a restitui memoria unui „comunist radical”, cu propriile sale cuvinte. Evident, incultura nu e o crimă, dar accesul atât de larg şi de iute la informaţii în noile condiţii tehnologic-mediatice te poate scuti de astfel de capcane de dimensiunea unor gafe greu acceptabile.

Întâi de toate, Pasolini fusese exclus din PCI încă din 1949, devenind ulterior o ţintă a foştilor săi colegi aproape în mod egal în care a rămas ca ţintă preferată a inamicilor democrat-creştini. În plus, nici numele, nici operele sale – poezie, romane, ori filme, altminteri multe dintre ele capodopere – n-au fost traduse, evocate, expuse în tot blocul socialist estic. Principiile sale de etică politică şi socială erau considerate infinit mai grave în spaţiul fostului lagăr socialist chiar decât cele cuprinse în operele unor scriitori ori cineaşti aşa-zicând de dreapta. Faptul că în perioada clandestinităţii comuniste de extracţie marxistă s-au regăsit mari scriitori şi intelectuali, de-ar fi să amintim doar un Albert Camus, un Italo Calvino, un Brecht, ca să nu mai vorbim de conaţionalii noştri Ion D. Sîrbu şi Mihai Şora nu ne conferă acea minimă precauţie de a investiga cu mai mul discernământ nu doar nişte opţiuni, ci şi contexte în care, înainte de a le condamna drept erori, să desluşim şi legitimităţi, eventuale, ale unei raţionalităţi mai mult decât fireşti.

Cu scuzele necesare pentru un preludiu prea lung – asumându-mi încă o dată riscul unor taxări grăbite de a fi vreun nostalgic al vechiului regim -, ofer şi de această dată cititorilor mei câteva teze strict politice emise de unul dintre liderii marcanţi ai comunismului occidental (părinte al eurocomunismului ce-a enervat, la vremea enunţării sale, răbufniri arţăgoase şi puneri la zid din partea corifeilor din lagărul stalinisto-brejnevist). E vorba de Enrico Berlinguer, ex-secretarul general al comuniştilor italieni, un intelectual veritabil, de o imensă cultură, născut, cum altfel, în Sardinia într-o familie nobilă cu vechi origini spaniole.

Ca şi în cazul lui Pasolini, şi aici e vorba de unul dintre ultimele sale interviuri acordat, în 1981, marelui jurnalist, acum nonogenar, Eugenio Scalfari, fondatorul săptămânalului „L’Espresso” şi, mai târziu, al popularului cotidian „La Reppublica”.

Resortul acestui demers al meu e de a invita la o reflecţie, nu doar pe cititorul cu ori fără opţiuni politice, ci pe politicieni, mai ales pe liderii care, de-a lungul a peste 27 de ani, ne insultă conştiinţele, continuând, cu principii de castă, să întreţină, în bloc, o clasă politică diformă, de multe ori cu aroganţe dincolo de limitele unui infantilism cras.

În acel interviu, într-un moment de mare cumpănă pentru Italia, a cărei cauză unanim clamată era… corupţia („statul mafiot”?!), Berlinguer delibera din start că elementul esenţial al degradării politice era faptul că „partidele nu mai fac politică. Partidele au degenerat şi aceasta e originea bolilor Italiei”.

Iată, sintetizate, câteva dintre elementele invocate de fostul lider italian, în interviul publicat cu doi ani înainte de decesul său, survenit din cauza unui ictus în timpul unui discurs istoric la Bologna în faţa unei mulţimi de sute de mii de persoane şi la ale cărui funeralii aveau să participe, la Roma, peste un milion de oameni, incluşi şi cei mai vechi şi importanţi adversari politici ai săi.

În primul rând, el spunea că „întâi de toate, noi vrem ca partidele să înceteze să mai ocupe Statul. Partidele trebuie, potrivit Constituţiei, să concureze la formarea unei voinţe politice a naţiunii şi asta pot s-o facă nu ocupând bucăţi tot mai mari din Stat, mereu mai numeroşi centri de putere în orice câmp, ci interpretând marile curente de opinie, organizând aspiraţiile poporului, controlând în mod democratic modul de operare al instituţiilor. Iată primul argument al poziţiei mele diverse. Vi se pare că aceasta ar genera atât de mare spaimă în rândul italienilor”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

februarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian   Mar »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728