„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Re-lecturi: Camus şi „Judecătorul penitent”

17 martie 2017
Autor

Cititor împătimit, ba chiar pătimaş, în adolescenţă şi, apoi, în anii nelipsiţi totuşi de o anume instigatoare boemă, mi-am făcut din lectură un fel de habitudine cumva maladivă şi sunt tot mai convins că fără această îndeletnicire existenţa mea ar fi fost cu totul alta. Şi mă întreb de la o vreme, prins la mijloc în vaierul unei lumi, cea din prezentul imediat, în care mă regăsesc cu o dificultate aproape inclasificabilă, dacă nu cumva avântul tehnologic mediatic şi nu numai, cu transformările sale bulversante, prin noutate şi mai ales prin viteza ce le însoţeşte, nu va sfârşi cumva între limitele unei nou, insolit, „analfabetism”. Evident, de o altă portanţă şi o altă fizionomie.

Aşa se face că, poate dintr-un impuls de conservare – cu un abia perceptibil suport defensiv -, m-am trezit aservit în ultimii ani re-lecturii: a cărţilor marilor clasici ori ale celor care m-au marcat, la întâiile, îndepărtatele întâlniri, dându-mi, abia de curând, seama că, în realitate, orice re-citire devine un act nu doar restaurator, ci reînnoitor, scoţând din paginile îngălbenite alte semnificaţii şi dând naştere la alte trăiri, deseori oferind, aproape miraculos, soluţii şi chei de înţelegere ale unora dintre cele mai insidioase controverse din realităţile ce ne iscodesc sub ochii noştri.

Recitând, vara trecută, opera (aproape toată) a lui Albert Camus, descopăr, dincolo de ecoul influenţelor lor de la primele lecturi pe la sfârşitul anilor ’60, soluţii rezolutive la unele dintre confruntările dilematice de pe scena politică, socială şi morală la care asistăm azi. Şi oricât de curios ar părea, când e vorba de mari autori, geniali, precum Camus, lăsându-i deoparte pe cei eternizaţi în Panteonul universal (Dante, Shakespeare, Dostoievski, Proust, ori Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, cei din urmă cu voia unor detractori ai lor), nu capodoperele canonizate oferă surprizele incitante, ci acele scrieri considerate, aleatoriu, drept… marginale.

Într-o astfel de perspectivă, opera în re-citirea căreia am regăsit răspunsuri imbatabile la ampla criză prin care trece umanitatea şi, încă şi mai precis, la ultimele dezbateri, mai ales din domeniul justiţiei, de la noi, este „povestirea” (atributul e al autorului) intitulată „Căderea” („La Chute”), publicată în 1956, cu doar un an înaintea desemnării Nobelului şi, mai mult, considerată ultima sa operă de ficţiune.

S-a spus şi s-a scris despre această scriere construită ca un lung monolog al unui fost magistrat parizian (de fapt, fost avocat al unor cauze „pierdute”, dedicat dezinteresat şi idealistic celor fără apărare şi, deci, fără şansa la o justiţie dreaptă), auto-exilat în Amsterdamul încă de pe atunci cosmopolit, că, în esenţă, ar reprezenta parabola unei capcane – sensul ascuns al căderii paradisiace în cheie gnostică – din care nu se mai poate ieşi.

Succint, trama acestei povestiri cu un evident caracter romanesc e o nesfârşită mea culpa, ori, în termeni ceva mai difuzi, proces de conştiinţă a acelui fost avocat parizian de succes, cu o reputaţie neştirbită în sferele înalte ale unei societăţi egale cu cea în care convieţuim azi, a cărei carieră şi al cărui destin individual cad, se prăbuşesc într-un fel de autodafè (un „kamikaze” într-o ordine morală sub semnul acelui absurd din care autorul îşi făcuse deja obsesia sa de asalt literar şi filosofic).

Incitant e chiar resortul atât al autoxilării (abandon în aparenţă de o banalitate stridentă) şi anume strigătul disperat, răsunător de pe un pod al Senei, al unei tinere, abia întrezărite de avocatul în trecere, într-o seară târzie şi  ploioasă, pe care, înregistrându-l minuţios, îl ignoră, văzându-şi nepăsător de drumul său spre casă. Se presupune, fără a se spune direct, că strigătul era preludiul unei sinucideri, iar mobilul declanşator al consecinţelor dramatice în conştiinţa martorului e absenţa unei intervenţii ce-ar fi putut salva acea viaţă, ei bine, anonimă.

Fostul avocat din high life-ul parizian îşi livrează acum mărturisirile sale convivului imaginar în calitatea auto-asumată de… judecător penitent:

 

Dacă vă interesează, înainte de a veni aici eram avocat, Acum sunt judecător penitent”, declară el la un moment dat. Mărturisirile sale, interferate de exemple, cazuri, întâmplări evocate cu o acurateţe alcătuind un fel de „dosar al vinovăţiei”, sunt, într-o ordine, spre a spune astfel, juridică, şi mărturii, depoziţii, auto-denunţuri.

Şi tocmai în această ordine, re-lectura camusiană capătă şi resuscită restul de moralitate – şi de demnitate – din noi dacă o raportăm şi o distribuim în miezul acestei acute, vechi şi deopotrivă noi crize ce-a inundat spaţiul mediatic, public şi, fireşte, până în vârful spectral al politichiei autohtone. Căci îmi e cu neputinţă să mă întreb cum de lipseşte, în întinsul perimetru (uneori, cu statut de „turmă”) al justiţiei noastre, tocmai judecătorul, în accepţia sa mai largă de magistrat, penitent când, în realitate, protagonistul tipic e cel al impenitentului?

 

Sigur că, în acei ani de scurt şi, până la urmă, înşelător „dezgheţ” (tot capcană avea să se dovedească foarte curând), mesajele lui Camus spuneau cu totul altceva şi aveau cu totul alte conotaţii în conştiinţele noastre, ale celor tineri trăind, departe, tensiunile şaizecioptiste ce cuprinseseră întregul Occident. Fiindcă, sosit la Paris din sărăcia şi flagelarea morală şi socială a Algeriei coloniale, alături de cele două principii fundamentale ale operei sale („refuzul de a minţi despre ceea ce ştim şi rezistenţa la opresiune”), adevărul absolut spulberat de nihilismul nietzchean şi de cele două războaie catastrofale se convertiseră în libertate în toată cromatica sa simbolistică. Actul creator şi ca act de trăire nu se poate dispensa de căutarea libertăţii, iar orice conştiinţă vinovată e obligată să se mărturisească, tot aşa cum orice operă de artă e confesiune înainte de toate.

Prin urmare, căderea camusiană îmi apare acum ca variantă profană la căderea evanghelic profetizată din Cer, din Paradis şi, pe cale de consecinţă, existenţa e în esenţa ei intrinsecă iadului. Căci, fie şi nedistribuită (pe indivizi, caste, grupuri, societăţi etc.), vinovăţia e cumva a tuturor, iar „Dacă toţi s-ar apuca să facă mărturisiri, dacă şi-ar da în vileag adevărata meserie şi identitate, nu ştiu cum ne-am mai descurca”, sugerând alternativa unor „cărţi de vizită pe care ar scrie: `Dupont, filosof fricos sau proprietar creştin sau umanist adulterin` – căci avem de unde alege”, ducând la reprezentarea „iadului pe pământ”.

Etichetarea ca simptom de identitate decisă de ceilalţi e cea de care nu se poate scăpa. Şi în absenţa acelei mărturisiri şi în refuzul alternativei sisifice se poate ajunge la sinucidere, văzută ca un altfel de exil, dintr-o viaţă care nu mai e o împărăţie, un regat al speranţei.

Şi tocmai în acest context, Camus – comunist doar un scurt răgaz, prin tulburii ani treizeci, însă un combatant pentru justiţiei socială până la stupidul accident ce i-a cauzat moartea – nu putea evita asaltul şi atacul la Putere, în toată varietatea de forme ale acesteia. Puterea, în reprezentarea acelui straniu judecător penitent, e drog (de vreme ce, declamă el, „orice bărbat inteligent visează să fie gangster şi să stăpânească societatea prin violenţă”, iar soluţia cea mai la îndemână rămâne „să ne înscriem în partidul cel mai crud”, de unde cu uşurinţă se ajunge la „dulci visuri de asuprire”.

Însă avertismentul merge atât de departe încât, într-o altă mărturisire, putem identifica o neliniştitoare şi profetică definire a lumii de azi şi, în particular, a Europei care, coincidenţă nu mai puţin stranie, avea să pună bazele celei Unite de azi, în 1957, cu un an înaintea apariţiei cărţii camusiene:

 

Puterea, dimpotrivă, le rezolvă pe toate. Ne-a trebuit multă vreme, dar până la urmă am izbutit să înţelegem atâta lucru. Cred că aţi obser­vat, de pildă, că bătrâna noastră Europă a început, în sfârşit, să filosofeze aşa cum se cuvine. Nu mai spunem, ca în străve­chile timpuri naive: `Gândesc aşa. Ce obiecţii îmi aduceţi?` Am devenit lucizi. Am înlocuit dialogul prin comunicat. Acum spunem:`Acesta-i adevărul. N-aveţi decât să-l discu­taţi, asta nu ne interesează câtuşi de puţin. Dar peste câţiva ani veţi avea de a face cu poliţia, care vă va arăta că eu am dreptate`”.

 

„Filosofarea aşa cum se cuvine” e, azi, cuvântul de ordine la toate palierele UE şi, cu siguranţă, extins prin globalizarea deja irefutabilă la Lumea în integralitatea ei, spre a nu mai vorbi de mecanismul de a lua decizii, într-un partid, într-un guvern, într-o instituţie şi, cu atât mai mult într-un act strict juridic: iar acest „aşa cum se cuvine” e fără alternativă, e categoric şi imperativ, strivind şi restul rămas din precaritatea destinului fiecăruia dintre noi.

 

Iată cum re-lecturile de care vorbeam restituie nu doar traiecte ale propriului parcurs prin viaţă şi prin lume, ci repropun lecţii noi, ce se dovedesc veritabile filtre de a înţelege ceea ce trăim acum şi aici, într-o fază în care mitul reconstrucţiei postbelice contemporan scrierii lui Camus pare substituit de unul al distrugerii nu doar al vestigiilor trecutului tezaurizat, ci şi al unor principii comportamentale.

Cum să nu ne întrebăm câţi dintre diriguitorii de azi, autohton ori de aiurea, îşi rezervă dreptul la o mărturisire de sine? Câtă vreme în penitenţa sa, târzie, dar şi auto-curativă, protagonistul din „Căderea” conchide sentenţios că „Singura apărare e răutatea”, fiindcă „Oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi judecaţi ei înşişi”.

Câţi dintre practicanţii actului de justiţie mai sunt dispuşi, în devălmăşia judiciară de la noi, dar nu numai (din putiniana Rusie ori erdoganiana Turcie, spre a ne opri la cele mai eclatante exemple) îşi mai rezervă, cum afirmam mai înainte, dreptul la acest minim gest de auto-mărturisire, de mea culpa, când ea, culpa, nu-i numai fructul acelei răutăţi invocate, ci pulsiunea unei deliberate voinţe de a instaura vinovăţia exclusiv pe criteriul „filosofării aşa cum se cuvine”.

Şi nu ne aflăm oare, cum sugerează personajul camusian, „în situaţia acelui francez care, la sosirea la Buchenwald, se încăpăţâna să depună o reclamaţie la funcţionarul ce-i înregistrase sosirea, el însuşi prizonier. O reclamaţie? Funcţionarul şi tovarăşii săi râdeau: `Degeaba, prietene. Aici nu se reclamă` . `Dar, domnule, spunea francezul, cazul meu e excepţional. Sunt nevinovat”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

2 + = şapte

Arhiva

martie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb   Apr »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031