v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Montale, jurnalist

18 iulie 2016
Autor

 

Începuturile jurnalistice la cotidianul milanez „Corriere” lui Eugenio Montale (premiul Nobel, 1975) datează din 1946, aşa cum aminteşte Guido Vergani, într-un articol apărut în „La Reppublica” scurt timp după moartea marelui poet., mai exact la 15 septembrie 1981.

În 1948, scrie un editorial despre moartea lui Gandhi şi din acel moment devine redactor. Volumul „Fuori di casa”, 1969, adună articolele sale şi scrierile de călătorie din 1946 până în 1964. Acelaşi ziarist, care îl cunoscuse personal, ca pe un „lucrător pe străzile din Milano”, aşa cum îşi intitula evocarea, îl descria ca fiind:

„Jurnalist fără snobisme, fără mofturi, fără aerul resemnat al celui ce trebuie să-şi aleagă o a doua profesiune spre a trăi. Mare parte din sejurul său milanez se identifică cu „Corriere” chiar dacă trăit cu o doză de ironie, cu o dispoziţie spre maliţie de origine ligură….”, citând, la rându-i, o confesiune a lui Montale însuşi dintr-un interviu cu caracter memorialistic:

 

Îmi plăcea mult latura de angajament în muncă la ziar, a merge zilnic la birou îmi genera o inexplicabilă beţie. Mi se părea că mă aflu într-una din acele dughene unde se fabrică fac pipe, într-o dugheană cu „Dunhill” şi cu lucrători ce vorbesc în şoaptă şi care îşi cunosc clientela. Emanuel (Guglielmo Emanuel, redactor şef n.ns.) şi Missiroli (adjunctul său, n. ns.) conduceau „Corriere” ca pe o foaie parohială. Datorez mult giornalismului…”

O altă evocare o datorăm colegului de la rubrica culturală, Giovanni Spadolini, scrisă tot în zilelel îndoliate de decesul octogeneralui poet:

 

„Montale era angajat pentru pagina a treia·; însă cu funcţii executive, dintre cele care azi ar fi considerate nedemne din partea vreunui „novice”. Era însărcinat să trieze articolele, să compileze titlurile, să pregătească manşetele necesare pentru paginare. Missiroli, care-l stima mult în ciuda diferenţei de caractere şi de cultură, îi încredinţa câteodată sarcini mai delicate, îl întreba asupra oportunităţii de a publica ori nu un nou colaborator. (….) În anii aceia nu exista pagina de cărţi care urma să apară mai târziu. Şi nu se poate imagina cum s-ar fi obţinut o recenzie pe pagina a treia din „Corriere”; nu apăruse nici televiziunea, periodicele se străduiau să cucerească greutate şi influenţă culturale, cu excepţia lui „Mondo” care rămânea în toate sensurile excepţională şi pentru limitele înguste ale unui tiraj aristocratic. Şi Montale, acest spirit profund ostil oricărei forme de comerţ ori vreunei ispite de putere, era bombardat cu solicitări, sufocat de toate cererile celor ce se proclamau, în mod arbitrar, colegii săi, sau prieteni, care se lăudau cu cine ştie ce întâlniri şi cine ştie de ce alură…”

 

E drept că, în afara articolelor despre muzică şi despre artă (am publicat cândva evocarea sa insolită, prin ton şi prin cifră stilistică, a vizitei pe care i-a făcut-o în 1953 lui Brâncuşi, în Atelierul acestuia din Paris), articolele strict gazetăreşti autorul avea să le dea la tipar abia în 1969, într-un volum semnificativ intitulat “Fuori di casa” (“În afara casei”), din care restitui, mai jos, pe cel cu un titlu numai aparenţă de o simplitate “scolaresca”.

 

 

 

 

 

 

În sufletul omului

 

 

În sufletul omului alternează sistole şi diastole, tulburare şi linişte, bucurie şi nelinişte, speranţă şi disperare. În afara sufletului omului (presupunând că există un afară) alternanţa anotimpurilor. Vremea urâtă şi seninul, războiul şi pacea, revoluţia şi restauraţia. progresul tehnic şi presupusul regres moral, artele frumoase şi artele urâte, opulenţa şi foamea prezintă o gamă nu prea diferenţiată. Ce anume îl mişcă pe om? Biologia ori dialectica? Nici una, nici alta oferă consolare. Pe om îl interesează în mod mediocru să ştie că poate într-o zi îşi va putea crea un facsimil al său pornind de la procedee în vitro; omului îi spune prea puţin ori nimic faptul de a afla că s-au descoperit doi noi galaxii; omului îi cu totul indiferent ştirea că în spiritul său funcţionează un mecanism de teze, de antiteze şi de un babau final care nu ştie ce anume o fi. Că istoria e o succesiune de fapte naturale (aşa cum naturale sunt ploaia şi vremea bună) ori desfăşurarea unui spirit despre care nu se ştie cum şi de ce omul însuşi ar fi participant ori de-a dreptul creator, iată ideea ce-l interesează atât de puţin pe om. Cu toate acestea, se poate observa, pe om îl interesează mult propria libertate personală şi întreaga sa istorie şi în mod emancipator cu privire la secularele sclavii. Viaţa (de data aceasta cu majusculă) ar conţine aşadar o săgeată, o indicaţie. Cine urmează săgeata umblă în sensul vieţii, cine ignoră ori neglijează săgeata se mişcă într-o direcţie cu totul diferită ori chiar opusă (şi cu asta? Ce rău ar fi? obiectează alţii).

Dacă săgeata înseamnă libertate devine uşor de spus că indiferenţa e cea mai mare dintre libertăţile posibile, dar şi cea mai înspăimântătoare. Însă omul a hotărât ceva pios anume fără o adâncă frică. Dacă ceva îi dă paceomului este faptul de a se simţi împins, mişcat, obligat. O ştiu bine istoricii şi în mod special anumiţi filosofi, pentru care tot ceea ce se întâmplă există totdeauna un motiv şi ceea ce nu se întâmplă e totdeauna greşit. Numai savanţii (nu toţi, fireşte) ştiu că dacă istoria e natura însăşi nu e prevăzută cu nicio săgeată. Iar dacă istoria nu e natură, atunci nu se înţelege cum poate să existe răsturnarea naturii sau chiar transgresiunea naturii. Între cele două fapte sau entităţi ce se ignoră e prea dificil că ar putea să existe convieţuire sau colaborare.


  • · Pagina a treia (La terza pagina, în original) constituia până de curând ceea ce în presa tipărită de mai târziu şi de pretutindeni reprezintă (aproape dispărute, din păcate astăzi, mai ales din cea autohtonă) suplimentul cultural al unui cotidian la care colaborau, frecvent, personalităţi marcante ale unei vieţii literare. n. ns.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

patru − = 3

Arhiva

iulie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun   Aug »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031