v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Năluca lui Yorick

18 august 2013
Autor

Blog/Notes
Năluca lui Yorick
George Popescu

Putere – Opoziţie, iată un binom care, în politica dâmboviţeană mai recentă, şi-a eludat încet-încet câte ceva din structura sa organică, eşuând într-un fel de joc ipocrit în care, odată cu schimbarea terenurilor, fiecare parte preia, automat şi aproape axiomatic, rolul celeilalte. Dacă mai există dubii, o simplă evaluare cu puţin spirit analitic a celor două partituri ale discursului public e mai mult decât simptomatică.
Odată campania electorală, frenetică şi, în parte, ficţională, prin promisiuni disjuncte de realităţi palpabile, noua Putere rezultată resimte din plin beţia victoriei şi, pe neaşteptate, resimte şocul unui narcisism de care nu se mai vindeca decât cu preţul unei înfrângeri nicicând scontate. De cealaltă parte, noua Opoziţie, acuzând, şi ea, odată cu înfrângerea, un şoc, de sens opus însă, odată depăşită buimăceala, va prelua, indistinct şi cumva fatidic, partitura adversarei, în aceeaşi tonalitate şi cu aceleaşi tipuri – şi ticuri – de discurs. În tribunele Ţării, alegătorii – şi ei distribuiţi în două tabere, cu excepţia celor, din ce în ce mai mulţi deveniţi imuni – devin martorii unui spectacol la care sunt obligaţi să asiste, neputincioşi în absenţa votului suspendat între scrutine, prizonieri ai unui joc cu iz de afacere.
Nu persistă nicio urmă de raţionalitate: tot ce era şi este bun pentru o parte devine rău pentru cealaltă. Legislaţia însăşi e pretext de alegaţii … hermeneutice; căci aceeaşi lege şi aceleaşi litere ale ei, aruncate la subsolul paginii, capătă valori juridice (şi morale) diametral opuse.
Şi totul pare a avea o cauzalitate şi un determinism destul de la îndemână, dar pe care niciuna din cele două tabere nu sunt dispuse să le recunoască şi, în consecinţă, să se debaraseze de ele: e vorba de existenţa, în vecinătatea imediată a liderilor, la toate palierele, de la premier şi şef de partid în opoziţie până la prefect şi primarul unei localităţi risipite în geografia ţării, a unei echipe de „sfătuitori”, veritabili agenţi ai linguşelii, persoane clandestine în spaţiul culturii ca şi al vieţii normale, cu pretenţii neacoperite de a se pricepe la toate, gata să-şi dea cu părerea neîntrebaţi şi în legătură cu aspecte care merg de la teoria cuantică la …soarta maidanezilor.
Şi uite aşa se întâmplă că protagoniştii politici sau civici, singurii şi adevăraţii responsabili ai actului de guvernare, ai Ţării şi ai oricărei comunităţi, devin, mai devreme sau mai târziu, prin nu ştiu ce alchimii tainice, victime sigure şi facile ale unor presiuni persuasive pe cât de improprii pe atât de nocive.
În absenţa unui Yorick, tandrul prieten şi sfătuitor pe care dulcele prinţ Hamlet îl plânge mai convingător parcă decât pe nefericita Ofelie, nimeni prin preajmă nu poate, nu vrea ori n-are expertiza necesară să tragă de mânecă, substituind codul narcisist al beţiei de sine cu adevărul ce bântuie, cum se spune, cu capul spart prin cetate.
Subzistă, în această „proastă dialectică” pe care ne-o livrează democraţia, tocmai prin limitele ce l-au făcut cândva pe Winston Curchill s-o califice drept un sistem politic prost (cu paradoxalul merit de a nu exista altul mai bun!), un funest joc de substituiri de măşti, amintind de funambulescul joc al măştilor din „commedia dell’arte”. Cu adausul, la urma urmei, semnificativ, moralist prin definiţie şi scop, spectacolul e mai totdeauna prevăzut cu un happy-end.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

7 − = trei

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031