„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc

18 octombrie 2016
Autor

Notă:

 

Aşa cum am anticipat în articolul de ieri al rubricii, propun în continuare cititorilor un articol-replică la faimoasa reacţie a celebrei Oriana Fallaci la atacul Turnurilor Gemene din New York din 11 septembrie 2001, apărut întâia oară în „Corriera della sera” la doar 18 zile de la tragicul eveniment, sfârşind, apoi, într-o carte ce-a generat un val de polemici, mai ales în Franţa. Intitulată „Mânie şi orgoliu”, cartea Orianei Fallaci a apărut şi în română la zece ani de la scrierea ei, iar replica, în forma unui articol ce avea să apară în ianuarie 2002, scris într-o cabană din Tibetul himalaian indian de către nu mai puţin celebrul jurnalist Tiziano Terzani, retras acolo spre a-şi înfrunta maladia după refuzul terapiilor „clasice”, apărut în paginile aceluiaşi cotidian şi, apoi, într-o carte cu titlul „Scrisori contra războiului”.

Ca şi colega şi concitadina sa florentină, retrasă şi ea tot din cauza aceleiaşi maladii dar într-un zgârie-nori din vecinătatea Turnurilor Gemene, Tiziano Terzani propune o analiză a lumii abia intrate în noul secol şi mileniu sub semnul blestemului istoriei sale milenare, cu argumente din care nu lipseşte acel spirit profetic propriu jurnaliştilor pentru care cercetarea adevărului şi poziţionarea faţă de evenimente nu exclude dialogul şi nici respectul faţă de celălalt. Mi se pare inutil să adaug că „scrisoarea” lui Terzani – căci, aşa cum se observă cu uşurinţă, textul are forma unei epistole adresate prietenei sale de departe – avea să cunoască o mare audienţă în Italia şi în lume. Tot inutile mi se par eventualele explicaţii la referirile datate (la nivelul anului 2002) la persoane, politicieni ori acţiuni diplomatice, fără a uzurpa nicicum actualitatea poziţiei autorului. (G.P.)

 

 

 

 

Oriana, de la fereastra unei case puţin mai încolo de cea în care te-ai născut tu, privesc săbiile ascuţite, austere şi elegante ale chiparoşilor întinse spre cer şi parcă te văd privind, de la ferestrele tale din New York, panorama zgârie-norilor din care lipsesc acum Turnurile Gemene. Îmi revine în minte o după-amiază de acum atâţia, prea numeroşi, ani, când împreună am făcut o lungă plimbare pe potecile acestor coline ale noastre pline de argintul măslinilor. Eu mă apropiam, mic, de profesia în care tu erai deja măreaţă şi îmi propuneai să schimbăm între noi „Scrisori din două lumi diferite”: eu din China de după Mao în care mă duceam să trăiesc, tu din America. Din vina mea n-am făcut-o. Însă în numele acelei generoase oferte a ta de atunci şi nu spre a te angaja acum într-o corespondenţă pe care amândoi dorim s-o evităm, îmi permit să-ţi scriu. Cu adevărat nicicând ca acum, deşi trăind pe aceeaşi planetă, n-am avut impresia de a mă afla într-un fel atât de diferit de tine.

Îţi scriu şi pentru ca – şi fac anume public acest motiv – spre a nu-i lăsa să fie ascultaţi doar acei cititori care poate, ca şi mine, au rămas sideraţi de invectivele tale, la fel ca de prăbuşirea celor două Turnuri. Acolo au murit mii de persoane şi cu ele sentimentul nostru de siguranţă, în cuvintele tale pare mai degrabă a muri din mintea omenească – raţiunea, mai binele din inimă – compasiunea.

Răbufnirea ta m-a uluit, rănit şi m-a făcut să mă gândesc la Karl Krauss. „Cine are ceva de spus să facă un pas înainte şi să tacă”, a scris el, disperat de faptul că, în faţa oribilei orori a Primului Război Mondial, oamenilor nu le paralizase limba. Dimpotrivă, le fusese dezlegată, creând în jur o absurdă şi amestecată şuşana. A tăcea, pentru Krauss însemna a-ţi relua răsuflarea, a căuta cuvintele potrivite, a reflecta mai înainte de a vorbi. El s-a folosit de acea asumată tăcere spre a scrie „Ultimele zile ale umanităţii”, o operă ce pare încă de a neliniştitoare actualitate.

Să gândeşti ce gândeşti şi să-l scrii e dreptul tău. Problema e, totuşi, că, graţie notorietăţii tale, strălucitoarea ta lecţie de intoleranţă soseşte acum şi în şcoli, îi influenţează pe atâţia tineri şi tocmai acest fapt mă nelinişteşte.

Momentul nostru de acum e unul de o extraordinară importanţă. Cumplita oroare abia a început, însă încă mai e posibil s-o oprim făcând din acest moment o mare ocazie de reflecţie. E un moment şi de o enormă responsabilitate pentru ca anumite tensionate cuvinte pronunţate de limbile dezlegate să servească doar spre trezirea instinctelor noastre cele mai josnice, să aţâţe bestia urii ce doarme în fiecare din noi şi să provoace acea orbire a pasiunilor ce face viabilă orice nelegiuire şi îngăduie, nouă ca şi inamicilor noştri, să ne sinucidem şi să ucidem. „Cucerirea pasiunilor îmi pare cu mult mai dificilă decât cucerirea lumii cu forţa armelor. Am încă un drum greu în faţa mea”, scria în 1925 acel mărinimos suflet al lui Gandhi. Şi adăuga: „Atât timp cât omul nu se va aşeza din propria-i voinţă pe ultimul loc între făpturile pământului nu va exista pentru el nici mântuirea”.

Iar tu, Oriana, punându-te pe primul loc în această cruciadă împotriva tuturor celor ce nu sunt ca tine ori care-ţi sunt antipatici, crezi cu adevărat că ne oferi mântuirea? Mântuirea nu e în mânia ta înfierbântată, nici în calculata campanie militară numită, numai spre a o face mai tolerabilă, „Libertate pe termen lung”.

Ori tu gândeşti într-adevăr că violenţa ar fi cel mai bun mod de a înfrânge violenţa? De când e lumea lume n-a existat încă războiul care să fi pus capăt la toate războaiele. Nu va fi nici acesta.

Ceea ce tocmai se întâmplă e nou. Lumea se schimbă în jurul nostru. Să ne schimbăm prin urmare şi modul nostru de a gândi, modul nostru de a ne afla în lume. E o mare ocazie. Să n-o pierdem: să repunem în discuţie totul, să ne imaginăm un viitor diferit de cel pe care-l aveam înainte de 11 septembrie şi mai ales să nu ne predăm inevitabilităţii nimicului, cu atât mai puţin inevitabilităţii războiului ca instrument de dreptate ori pur şi simplu de răzbunare.

Războaiele sunt toate înfricoşătoare. Moderna rafinare a tehnicilor de distrugere şi de moarte le fac continuu aşa. Să luăm luare aminte bine: dacă suntem dispuşi să combatem războiul actual cu fiece armă pe care-o avem la dispoziţie, inclusiv cu cea atomică, aşa cum propune Secretarul american al Apărării, atunci trebuie să ne aşteptăm că şi inamicii noştri, oricare sunt ei, vor fi şi mai determinaţi să facă la fel încă mai înaintea noastră, să acţioneze fără reguli, fără respectarea vreunui principiu. Dacă violenţei atacului lor la Turnurile Gemene noi răspundem cu o şi mai înfricoşătoare violenţă – acum în Afganistan, apoi în Irak, pe urmă cine şie unde -, violenţei noastre îi va urma în mod necesar una a lor încă şi mai oribilă şi, apoi, o alta a noastră şi aşa mai departe.

De ce nu ne-am opri mai înainte de toate acestea? Am pierdut măsura asupra a ceea ce suntem, sentimentul pe atât de fragil şi de interconectat al lumii în care trăim şi ne amăgim că putem uza o doză, fie şi „inteligentă”, de violenţă spre a pune capăt teribilei violenţe a altora?

Să ne suspendăm amăgirea şi, ca un început, să cerem celor care dintre noi dispun de arme nucleare, arme chimice şi arme bacteriologice – Cu SUA în frunte – să se implice în mod  solemn cu toată omenia „să nu le folosească primii, în loc să păstrăm disponibilitatea la aşa ceva”. Ar fi un prim pas într-o nouă direcţie. Nu doar că asta ar oferi celui ce-ar face-o un avantaj moral  – în sine o armă importantă pentru viitor -, dar ar putea şi să dezarmoseze oroarea teribilă acum activată de reacţia în lanţ a răzbunării.

Zilele acestea am reluat în mână o excelentă carte (păcat că nu e încă tradusă în italiană) a unui vechi prieten, publicată acum doi ani în Germania. Cartea se intitulează Die Kunst, nicht regiert zu werden: ethische Politik von Sokrates bis Mozart („Arta de a fi guvernaţi: etica politică de la Socrate la Mozart”). Autorul e Ekkerhardt Krippendorff care a predat ani mulţi la Bologna înainte de a se întoarce la Universitatea din Berlin. Teza fascinantă a lui Krippendorff e că politica, în expresia sa cea mai nobilă, se naşte din depăşirea răzbunării şi că cultura occidentală îşi are rădăcinile sale cele mai adânci în anumite mituri, precum cel al lui Cain şi cel al Eriniilor, apte anume să amintească omului necesitatea „de a rupe cercul vicios al răzbunării spre a da naştere civilizaţiei”.

Cain îşi ucide fratele, dar Dumnezeu împiedică pe oameni să-l răzbune pe Abel şi, după ce l-a însemnat pe Cain – un semn care e şi o protecţie -, îl condamnă la exil unde întemeiază întâia cetate. Răzbunarea nu e a oamenilor, îl priveşte pe Dumnezeu.

Potrivit lui Krippendorff, teatrul, de la Eschil la Shakespeare, a avut o funcţie determinantă în formarea omului occidental fiindcă prin punerea în scenă a tuturor protagoniştilor unui conflict, fiecare cu punctul său de vedere, cu căinţele şi cu posibilele sale alegeri de a acţiona, teatrul a servit la reflecţia asupra sensului pasiunilor şi asupra inutilităţii violenţei care nu-şi atinge niciodată ţinta.

Cu toate acestea, azi, pe scena lumii, noi, occidentalii, suntem deopotrivă singurii protagonişti şi singurii spectatori şi, astfel, prin televiziunile noastre şi prin ziarele noastre, nu ascultăm propriile raţiuni, nu ne ocupăm decât de oblojirea durerii noastre.

Pe tine, Oriana, kamikaze nu te interesează. Pe mine în schimb foarte mult. Am petrecut cu unii tineri din „Tigri Tamil”, consacraţi sinuciderii. Mă interesează tinerii palestinieni din „Hamas” care se aruncă în aer în pizzeriile israeliene. Un pic de milostenie ai fi cunoscut şi tu dacă, în Japonia, în insula Kyushu, ai fi vizitat Chiran, centrul unde primii kamikaze au fost antrenaţi şi ai fi citit cuvintele lor, uneori poetice şi extrem de triste, scrise tainic mai înainte de a merge, şovăielnic, să moară pentru steag şi pentru Împărat. Kamikaze mă interesează fiindcă aş vrea să înţeleg ce anume îi face atât de dispuşi la acel nenatural act care este sinuciderea şi ce anume ar putea să-i oprească.

Cei dintre noi ai căror fii – din fericire – s-au născut, sunt îngrijoraţi azi foarte mult să nu-i vadă arzând în vâlvătaia acestui nou, extins tip de violenţă în care hecatomba Turnurilor Gemene ar putea fi doar un episod.

Nu-i vorba de a justifica, de a condamna, ci de a înţelege. A înţelege, fiindcă eu sunt convins că problema terorismului nu se va rezolva ucigând teroriştii, ci eliminând motivele ce-i fac ca atare.

Nimic din istoria omenească nu e simplu de explicat şi între un fapt şi altul există rar o corelare directă şi precisă. Orice eveniment, chiar şi al vieţii noastre, e rezultatul a mii de cauze ce produc, împreună cu acel eveniment, alte mii de efecte care, la rândul lor, sunt cauzele altor mii de efecte. Atacul Turnurilor Gemene e unul dintre aceste evenimente: rezultatul atâtor şi complexe fapte antecedente. Sigur nu e actul unui „război religios” al extremiştilor musulmani pentru cucerirea inimilor noastre, o Cruciadă pe dos, cum o numeşti tu, Oriana. Nu e nici măcar „un atac la libertatea şi la democraţia occidentală”, cum s-ar dori cu simplista formulă uzată acum de politicieni. Un bătrân academician de la Universitatea Berkeley, un om fireşte nesuspectat de antiamericanism ori de simpatii de stângisme, dă acestei istorii o interpretare total diferită. „Asasinii sinucigaşi din 11 septembrie n-au atacat America: au atacat politica americană externă”, scrie Chalmers Johnson în numărul din „The Nation” din 15 octombrie. Pentru el, autor al multor cărţi – ultima, Blowback, „Contralovitură”, publicată anul trecut, are ceva profetic – ar fi vorba tocmai de una din nenumăratele „contralovituri”  la faptul că, în ciuda sfârşitului Războiului Rece şi destrămării Uniunii Sovietice, Statele Unite au menţinut intactă reţeaua lor imperială de circa 800 de instalaţii militare în lume. Printr-o analiză care pe vremea Războiului Rece ar fi părut un produs al dezinformării KGB-ului, Chalmers Johnson face lista tuturor intrigilor, comploturilor, loviturilor de stat, persecuţiilor, asasinatelor şi intervenţiilor în favoarea regimurilor dictatoriale şi corupte în care Statele Unite au fost în mod deschis ori clandestin implicate în America Latină, în Africa, în Asia şi în Orientul Mijlociu de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până azi.

„Contralovitura” atacului Turnurilor Gemene şi a Pentagonului ar avea de-a face cu o întreagă serie de fapte de acest tip: fapte ce merg de la lovitura de stat inspirată de CIA contra Mossadeq în 1953, urmată de instalarea Şahului în Iran, la Războiul din Golf, cu permanenţa consecventă a trupelor americane în peninsula arabă, în special în Arabia Saudită unde se află locurile sacre ale Islamului. Potrivit lui Johnson această politică americană ar fi „convins atâţia oameni de treabă din întreaga lume islamică de faptul că SUA sunt un inamic implacabil”.

Aşa s-ar explica virulentul anti-americanism difuz în lumea musulmană şi care azi surprinde atât de mult Statele Unite şi pe aliaţii lor.

Exactă ori nu cât o fi analiza lui Chalmers Johnson este evident că la baza tuturor problemelor de azi ale americanilor şi ale noastre în Orientul Mijlociu există, lăsând la o parte chestiunea israeliano-palestiniană, obsesiva preocupare occidentală de a a-l face să rămână în mâinile unor regimuri „prietene”, oricare ar fi ele, rezervele petrolifere ale regiunii. Aceasta a fost capcana.

Şi ocazia de a ieşi din ea este acum.

De ce să nu revizuim independenţa noastră economică de petrol? De ce nu studiem cu adevărat, cum am fi putut face de câteva decenii, toate posibilele surse alternative de energie?

Am evita astfel să fim implicaţi în Golf cu regimuri nu doar represive şi odioase ale talibanilor, am evita veşnic mai dezastruoase „contralovituri” cu care ne vor sfâşia opozanţii acelor regimuri şi am putea în orice caz contribui la menţinerea unui mai bun echilibru ecologic pe planetă.

Poate salvăm şi Alaska cum chiar cu câteva luni în urmă a fost deschisă sondărilor, ce chestie!, chiar de preşedintele Bush, ale cărui rădăcini politice – o ştiu cu toţii – sunt printre petroliferi.

Apropo de petrol, Oriana, sunt sigur că şi tu ai observat cum, în ciuda a tot ceea ce se scrie despre Afganistan, foarte puţini sunt cei ce îşi dau seama că marele interes pentru această ţară e legat de faptul de a fi pasajul obligatoriu al oricărei conducte făcute să transporte imensele resurse de metan şi de petrol din Asia Centrală (adică din acele republici ex-sovietice acum toate, dintr-odată, aliate cu Statele Unite) prin Pakistan, India şi de-acolo în ţările din Asia de Sud. Totul fără a trebui să treacă prin Iran. Nimeni în aceste zile n-a amintit că, încă din 1997, două delegaţii ale „oribililor” talibani au fost primite la Washington (şi la Departamentul de Stat) ca să trateze această treabă şi că o mare întreprindere petroliferă americană, Unocal, cu consultanţa nimănui altcuiva decât a lui Henry Kissinger, s-a angajat împreună cu Turkmenistanul să construiască acel oleoduct prin Afganistan.

Este deci posibil ca, în spatele discursurilor despre necesitatea de a proteja libertatea şi democraţia, iminentul atac contra Afganistanului să ascundă şi alte consideraţii mai puţin răsunătoare, dar nu mai puţin determinante pentru ceea ce chiar în America unii intelectuali încep să fie îngrijoraţi că o combinaţie între interesele industriei petrolifere şi cele ale industriei de război,. combinaţie acum proeminentă reprezentată în echipă cu puterea de la Washington – să sfârşească prin a determina într-un unic sens viitoarele opţiuni politice americane în lume şi spre a limita în interiorul ţării, cu motivul emergenţei anti-terorism, marginile acelei extraordinare libertăţi care fac America atât de singulară.

Faptul că un jurnalist american de televiziune a fost dojenit de la pupitrul Casei Albe pentru a se fi întrebat dacă adjectivul „laşi” folosit de Bush ar fi fost potrivit pentru teroriştii-sinucigaşi, ca şi cenzura anumitor programe şi îndepărtarea unor jurnalişti, colaboratori consideraţi  nu prea ortodocşi, au sporit aceste îngrijorări. Faptul de a împărţi lumea de o manieră – cum mi se pare – „talibană” între „cei ce sunt de partea noastră” şi „cei ce sunt contra noastră” creează evident suspiciunile pentru un climat de vânătoare de vrăjitoare de care America a suferit deja în anii 50 cu maccartismul, când atâţia intelectuali, funcţionari de stat şi academicieni, nedrept acuzaţi de a fi comunişti ori simpatizanţi ai lor, au fost persecutaţi, judecaţi şi foarte mulţi lăsaţi fără serviciu.

Atacul tău, Oriana – chiar cu scuipate – contra „vorbăreţilor” şi intelectualilor „îndoielii” merge în acest sens. A te îndoi e o funcţie esenţială a gândirii; îndoiala e temelia culturii noastre. A încerca să înlături îndoiala din capetele noastre e ca şi cum ai vrea să înlături aerul din plămânii noştri. Eu nici măcar nu pretind de a avea răspunsuri clare şi precise la problemele lumii (de aceea nu sunt politician), dar mă gândesc dacă n-ar fi folositor să-mi dai voie să mă îndoiesc de răspunsurile altora şi să mă laşi să-mi pun întrebări oneste.

În vremurile acestea de război nu un criminal trebuie să vorbească de pace. Din păcate, chiar şi aici la noi, mai ales în lumea „oficială” a politicii şi a establishmentului mediatic, a existat o disperată cursă spre ortodoxie. Ca şi când America ne-ar fi strecurat spaima în inimi. Se întâmplă aud la televiziune câte un post-comunist cu gust spre oarecare funcţie în partidul său că soldatul Ryan e un important simbol al acelei Americi care ne-a salvat în două rânduri. Dar nu tot el era la marşurile împotriva războiului din Vietnam?

Pentru politicieni – bag-seamă – e un moment extrem de dificil. Îi înţeleg şi înţeleg chiar şi neliniştea câte unuia care, apucând calea puterii ca o scurtătură spre a-şi rezolva un mic conflict de interese lumeşti se regăseşte acum în faţa unui enorm conflict de interese divine, un război al civilizaţiilor dus în numele lui Dumnezeu şi al lui Alah. Nu. Nu-i invidiez pe politicieni.

Noi suntem cei norocoşi, Oriana. Avem puţin de decis şi nu ne aflăm în mijlocul vâltorii fluviului, avem privilegiul de a putea sta pe ţărm privind curentul.

Însă asta ne impune şi mari responsabilităţi, precum cea, deloc uşoară, de a merge în căutarea adevărului şi de a ne dedica mai ales misiunii „de a crea spaţii de înţelegere, în loc de câmpuri de bătălie”, aşa cum a scris Edward Said, profesor de origine palestiniană, în prezent la Columbia University, într-un studiu despre rolul intelectualilor publicat chiar cu o săptămână înaintea atentatelor din America.

Meseria noastră constă şi în a simplifica ceea ce e complicat. Însă nu se poate exagera, Oriana, prezentându-l pe Arafat drept chintesenţa jocului dublu şi al terorismului şi indicând comunităţile de imigraţi musulmani ce vin la noi ca pe incubatoare de terorişti.

Argumentaţiile tale vor fi folosite acum în şcoli contra celor cumsecade, drept carte-Inimă, însă tu crezi că italienii de mâine, educaţi în acest simplicism intolerant, vor fi mai buni? N-ar fi însă mai bine dacă ar învăţa, la lecţia de religie, şi ce anume e Islamul? Ca la lecţia de literatură să citească şi Rummi ori dispreţuitul de tine Omar Kayan? N-ar fi mai bine să fie şi dintre cei care ar studia araba, pe lângă cei ce deja studiază engleza ori măcar japoneza?

Ştii că la ministerul de externe al acestei ţări a noastre cu faţa spre Mediterană şi spre lumea musulmană există doar doi funcţionari ce vorbesc araba? Unul, acum, e, cum se întâmplă la noi, consul la Adelaide în Australia.

Îmi mişună prin cap o frază a lui Toynbee: „Operele unor artişti şi scriitori au viaţă mai lungă decât actele unor soldaţi, ale unor oameni de stat şi comercianţi. Poeţii şi filosofii preţuiesc mult mai mult decât istoricii. Însă sfinţii şi profeţii valorează mai mult decât toţi ceilalţi laolaltă”.

Unde sunt azi sfinţii şi profeţii? Cu adevărat, ne-ar trebui cel puţin unul acum! Ne-ar fi de folos un Sf. Francisc. Şi vremurile sale erau unele de cruciade, însă interesul său era pentru „ceilalţi”, pentru cei împotriva cărora luptau cruciaţii. A făcut totul pentru a merge să-i găsească. A încercat o prima oară, dar corabia pe care călătorea a naufragiat iar el s-a salvat cu mare greutate. A încercat o a doua oară, dar s-a îmbolnăvit mai înainte de a ajunge şi s-a întors înapoi. În sfârşit, în cursul celei de-a cincia cruciadă, în timpul asediului Damietei din Egipt, amărât de comportamentul cruciaţilor („văzui răul şi păcatul”). răvăşit de o înspăimântătoare bătălie ale cărei victime le-a văzut cu proprii ochi, Sf. Francisc a traversat liniile frontului. A fost capturat, pus în lanţuri şi dus în faţa Sultanului. Păcat că nu exista încă CNN – eram în 1219 – fiindcă ar fi fost extrem de interesant a revedea azi filmarea acelei întâlniri. Cu siguranţă a fost extrem de particulară fiindcă, după o pălăvrăgeală care s-a lungit până noaptea târziu, dimineaţa Sultanul l-a lăsat pe Sf. Francisc să plece, nevătămat, la tabăra cruciaţilor.

Mă dispune gândind că unul i-a spus celuilalt argumentele sale, că Sf. Francisc a vorbit de Hristos, că Sultanul i-a citit pasaje din Coran şi că la sfârşit s-au regăsit de comun acord asupra mesajului pe care sărmănuţul din Assisi îl repeta pretutindeni: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Mă dispune şi imaginându-mi cum, întrucât călugărul ştia să râdă tot atât de bine cât să predice, între cei doi n-a existat agresivitate şi că s-au despărţit într-o stare bună ştiind că oricum nu puteau opri istoria.

Dar astăzi? A n-o opri poate să însemne a voi s-o facem să dispară. Ţi-l aminteşti, Oriana, pe părintele Balducci care predica la Florenţa, când noi eram copii? Cu privire la holocaustul atomic a pus o interesantă întrebare: „Sindromul de sfârşit de lume, alternativa între a fi şi a nu fi, au făcut omul să devină mai uman?”. Privind în jurul nostru, răspunsul mi se pare că este „Nu!”.

Nu putem însă renunţa la speranţă.

„Spuneţi-mi, ce anume împinge omul la război?”, îl întreba Albert Einstein pe Sigmund Freud într-o scrisoare din 1932. „E cu putinţă a dirija evoluţia psihică a omului astfel încât el să devină capabil să reziste la psihoza urii şi a indiferenţei?”. Lui Freud îi trebuiră două luni ca să-i răspundă. Concluzia sa a fost că era de sperat: influenţa a doi factori – un comportament mai civilizat şi justificata teamă a efectelor unui război viitor – ar fi trebuit să pună capăt războaielor într-un viitor apropiat.

 

Ce-i drept, moartea l-a ocolit pe Freud de ororile celui de-al Doilea Război Mondial.

Nu l-a ocolit însă pe Einstein care a devenit totuşi tot mai convins de necesitatea pacifismului. În 1955, puţin înaintea morţii, din căsuţa sa de la Princeton în America unde găsise refugiu, a adresat omenirii un ultim apel pentru propria-i supravieţuire.

„Amintiţi-vă că sunteţi oameni şi uitaţi de tot restul”.

Pentru a ne apăra, Oriana, nu-i nevoie să jignim (mă gândesc la flegmele şi la loviturile tale). Pentru a ne proteja nu e nevoie să ucidem. Şi chiar în aceasta pot exista excepţii juste.

Mi-au plăcut totdeauna la Jataka, dintre poveştile vieţilor precedente ale lui Buda, cea în care până şi el, un compendiu al non-violenţei, ucide într-o încarnare anterioară. Călătoreşte pe o barcă împreună cu alte 500 de persoane, El, care are deja puteri clarvăzătoare, „vede” că unul din pasageri, un bandit, e pe punctul de a-i ucide pe toţi şi a-i jefui şi el previne asta aruncându-le în apă înecându-l ca să-i salveze pe ceilalţi.

A fi împotriva pedepsei cu moartea nu înseamnă a fi împotriva pedepsei şi în favoarea libertăţii tuturor răufăcătorilor. Însă spre a pedepsi cu dreptate e nevoie de respectarea anumite reguli ce sunt fructul lipsei spiritului civic natural, e nevoie de îndreptăţita raţiune, e nevoie de dovezi. Ierarhii nazişti au fost conduşi în faţa tribunalului de la Nüremberg; cei japonezi responsabili de toate atrocităţile comise în Asia au fost duşi în faţa Tribunalului de la Tokio mai înainte să fie, unii şi ceilalţi, în mod necesar traşi în ţeapă. Dovezile contra fiecăruia dintre ei erau zdrobitoare. Dar cele împotriva lui Osama Bin Laden?

„Noi avem toate dovezile contra lui Warren Anderson, preşdinte de la Union Carbide. Aştetptăm să-l extrădaţi”, scrie americanilor în aceste zile din India, desigur în formă de provocare, Arundhati Roy, scriitoare şi autoare a lui Dumnezeul lucrurilor mărunte: una ca tine, Oriana, faimoasă şi contestată, iubită şi urâtă. Ca tine, gata mereu să înceapă un scandal, Roy s-a folosit de discuţia mondială asupra lui Osama Bin Laden spre a cere să fie adus în faţa unui tribunal indian preşedintele american de la Union Carbide, responsabil de explozia din 1984 la fabrica chimică de la Bhopal, din India, ce-a făcut 16 mii de morţi. Un terorist şi el? Din punctul de vedere al acelor morţi, poate că da.

Imaginea teroristului care acum ne este prezentat drept „duşman” de distrus este miliardarul saudit care, dintr-o vizuină din munţii Afganistanului, ordonă atacul Turnurilor Gemene, este inginerul-pilot, islamist fanatic care, în numele lui Alah, se ucide pe sine însuşi şi mii de nevinovaţi; e băiatul palestinian care cu o geantă plină de dinamită se aruncă în aer în mijlocul mulţimii.

Trebuie totuşi să acceptăm că pentru ceilalţi „teroristul” ar putea fi omul de afaceri ce soseşte într-un sat sărac din Lumea a Treia în borsetă nu cu o bombă, ci cu planurile de construcţie a unei fabrici chimice care, din cauza riscurilor de explozie şi de poluare, n-ar putea fi niciodată construită într-o ţară din Întâia Lume. Şi centrala nucleară care îi face să se îmbolnăvească de cancer pe oamenii care trăiesc în apropiere? Şi digul care dislocă zeci de mii de familii? Ori şi mai direct construirea atâtor mici industrii ce cimentează orezării seculare, transformând mii de ţărani în muncitori spre a produce încălţăminte de sport sau radiouri portabile, până într-o zi în care e mai convenabil să mute acele lucrări altundeva şi fabricile se închid, muncitorii rămân fără lucru şi fără câmpuri bune de cultivat orezul, mor de foame?

 

Acesta nu e relativism. Vreau doar să spun că terorismul, ca mod de a folosi violenţa, poate fi exprimat în varii forme, uneori şi economice şi că va fi foarte greu de ajuns la o definiţie comună a duşmanului da combătut.

Mult mai puţin convinşi rămân cetăţenii diferitelor ţări. Pentru moment n-au existat în Europa demonstraţii de masă pentru pace; dar sentimentul privaţiunii e răspândit tot aşa cum e răspândită confuzia cu privire la ceea ce trebuie făcut în locul războiului.

„Daţi-ne ceva mai drăguţ decât capitalismul”, spunea manifestul purtat de un demonstrant din Germania.

„O lume dreaptă nu e niciodată NATO”, era scris pe un afiş al unor tineri ce mărşăluiau cu câteva zile în urmă la Bologna. O lume „mai dreaptă” e poate ceea ce noi cu toţii, acum mai mult ca niciodată, am putea pretinde. O lume în care cine are mai mult să se îngrijească de cine nu are nimic; o lume condusă de principii de legalitate şi inspirată ceva mai mult de moralitate.

Prea vasta, compozita alianţă pe care Washingtonul tocmai o pune pe picioare, răsturnând vechi rânduieli şi reapropiind ţări şi personaje ce fuseseră puse la stâlpul infamiei, doar fiindcă acum devin mai comode reprezintă nenumăratul exemplu al acelui cinism politic care azi alimentează terorismul în anumite zone ale lumii şi descurajează atâţia bravi oameni în ţările noastre.

Spre a avea cea mai mare acoperire posibilă şi spre a da războiului împotriva terorismului un gir de legalitate internaţională, Statele Unite au implicat Naţiunile Unite şi totuşi Statele Unite rămân ţara cea mai reticentă în a plăti propriile cote la Palatul de Sticlă, sunt ţara care n-a ratificat încă nici tratatul constitutiv al Curţii Internaţionale de Justiţie, nici tratatul pentru interzicerea minelor anti-om şi cu atât mai puţin pe cel de la Kyoto asupra mutaţiilor climatice. Interesul naţional american e deasupra oricărui alt principiu. De aceea, azi Washingtonul redescoperă utilitatea Pakistanului, mai înainte ţinut la distanţă din cauza regimului său militar şi pedepsit cu sancţiuni economice din cauza experienţelor sale nucleare, de aceea CIA va fi din nou şi în curând autorizată să ia în soldă mafioţi şi gangsteri cărora să le încredinţeze „trebuşoarele murdare” de a lichida pe ici pe colo în lume persoanele pe care CIA le va pune pe lista sa neagră.

Şi cu toate acestea politica va trebui să se recoreleze cu etica dacă vom dori să trăim într-o lume mai bună: mai bună în Asia ca şi în Africa, la Timbuctu ca şi la Florenţa.

Apropo, Oriana. Şi mie, ori de câte ori îl străbat la picior, oraşul acesta îmi face rău şi mă întristează. Totul s-a schimbat, totul s-a vulgarizat. Dar vina nu e a Islamului ori a imigraţilor ce s-au instalat aici. Nu ei sunt cei ce au făcut din Florenţa un oraş bodegă, prostituată pentru turism! S-a întâmplat pretutindeni. Florenţa era frumoasă când era mai mică şi mai săracă. Acum e un oprobriu, dar nu fiindcă musulmanii sunt aşteptaţi în Piaţa Domului, fiindcă filipinezii se adună joia în Piaţa Santa Maria Novella iar albanezii în fiece zi în jurul gării.

Este aşa fiindcă şi Florenţa s-a „globalizat”, fiindcă nu a rezistat asaltului acelei forţe care, până ieri, părea irezistibilă: forţa comerţului.

În decurs de doi ani de la o frumoasă stradă din centru în care îmi plăcea să merg la plimbare a dispărut o librărie istorică, un vechi bar, o foarte tradiţională farmacie şi un magazin de muzică. Pentru a face loc la ce? La atâtea magazine de modă. Crede-mă, nici eu nu mă mai regăsesc aici.

De aceea, şi eu m-am retras, într-un fel de colibă în Himalaia indiană în faţa celor mai minunaţi munţi din lume. Petrec ore, singur, privindu-i., acolo maiestuoşi şi nemişcaţi, simbol al celei mai mari statornicii, şi totuşi chiar şi ei, cu trecerea ceasurilor, continuu diferiţi şi schimbători ca totul din această lume.

Natura e un mare maestru, Oriana, şi trebuie de fiecare dată să ne întoarcem la ea spre a lua lecţii. Întoarce-te şi tu. Odată închisă cutia unui apartament în cutia unui zgârie-nori, cu alţi zgârie-nori în faţă plini de oameni încuiaţi în cutii, vei sfârşi prin a te simţi cu adevărat singură; îţi vei simţi existenţa ca un accident şi nu ca parte a unui tot mult, mult mai mare decât toate turnurile pe care le ai dinaintea ochilor şi decât cele care nu mai sunt. Priveşte un fir de iarbă în bătaia vântului şi simte-te ca el. Îţi va trece şi mânia. Te salut, Oriana, şi-ţi urez din toată inima să-ţi găseşti pacea.

 

Fiindcă dacă aceea nu e înăuntrul nostru nu va fi nicăieri.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

noua − = 3

Arhiva

octombrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31