Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

RESTITUIRI

  Unde trăiesc ?[*] Cum gândesc ? Ce visează ? Poeţii italieni de azi ?   (Anchetă preluată din săptămânalul de
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

19 martie 2018
Autor

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul celebrului „Manifest comunist” apărut – ironie a istoriei ori doar una din acele coincidențe ce sfârșesc sub semnul purei întâmplări – în anul revoluțiilor de la 1848?.

Lăsând la o parte faptul că respectivul tratat ce avea să schimbe radical mersul Istoriei abia peste un veac pe cât de invocat a fost și a rămas, tot pe atât de necitit, întrebarea dacă pericolul resuscitării acelei formule ne mai…bântuie.

Și apropo de ne-citire a tratatului marxist, îmi amintesc mereu acest adevăr pe care mi-l tot repeta Ion D. Sîrbu prin anii șaptezeci cu referire la semidocții activiști ai regimului care îi puseseră sechestru securist pe existența sa intelectuală și pe cea privată declarând că el îl citise din scoarță-n scoarță! Că autorul comentatei lucrări ”Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”, înscris, încă în tinerețea sa petrilenă minieră în rândul comuniștilor, avea să „plătească”, peste ani, tocmai în solda celor care îl pretindeau pe Marx drept maestru absolut, e deja un alt subiect asupra căruia încă nu s-a stăruit îndeajuns.

Revenind la trista (și magica, de coloratură neagră, susțin mulți!) formulă a lui Marx și a lui Engels, nu sunt atât de puțini în Occident, spre deosebire de noi, care încep să se întrebe dacă nu cumva invocata „stafie” n-a revenit să bântuie bătrânul continent sub masca ei…adversă. Aceea, adică, a celeilalte fețe a totalitarismului, de sorginte fascist-nazistă, ce pare a-și delimita o zonă tot mai întinsă din sufragiul electoral din multe și importante state ale Occidentului.

Că e vorba de reînvierea unor resturi ale ideologiilor de tipul și originea celor de mai sus ori doar de un populism cu un mesaj nu prea fățiș asumat în aceeași descendență iarăși e un subiect discutat și încă de elucidat în liniile sale ața-zicând doctrinare.

Așa cum am mai susținut, tradiționala stângă – în varietatea formelor sale, fiindcă nu mai există, din fericire, un nucleu dictatorial de tip stalinist – aproape că nu mai are nevoie de adversari, fiindcă și-a făcut din suicid un fel de practică de subzistență.

Lipsiți de un orizont cultural pe măsură, într-un organon reînnoit (evit anume termenul de „doctrină”, demonetizat în parte de „ideologii” lor, cei mai mulți ocazionali) i-a adus, în Europa Occidentală, fiindcă, repet, la noi e încă o tristă harababură de nivel partinic, în postura nicicând anticipată de victime de… serviciu.

În Italia, spre exemplu, un politician de talia lui Matteo Renzi (cultivat și bun comunicator, cum noi nu avem deloc) a plătit, cum susțin analiști de notorietate din țara lui Gramsci, dar și a lui Mussolini, pentru aroganță  și personalism, ambele afișate și promovate fără un absolut necesar discernământ. Fricțiunile din propria tabăra, cu vechii comuniști, precum Massimo D`Alema, un intelectual cultivat dar incapabil să se ralieze noilor mișcări tectonice din lumea politicii, au favorizat nu doar o mișcare populistă, al cărei lider din umbră, Grillo, era plasat, zilele trecute, de o investigație jurnalistică, printre cei mai înstăriți dintre competitorii săi, ci chiar – și infinit mai grav – mișcarea Ligii fostă a Nordului, a unui lider, Matteo Salvini, care nici în acest moment de urgentă clarificare a unei poziții de macropolitică, europeană și internațională, n-a reușit să se facă cât de cât înțeles.

Un intelectual italian, de evidentă notorietate, a adresat recent trei întrebări unor congeneri (gânditori, jurnaliști și scriitori) despre cazul resuscitării fascismului, nu doar în Peninsulă, ci și în alte părți ale Occidentului.

Dincolo de opiniile, cele mai multe de un caracter asumat analitic, ceea ce mi s-a părut demn de remarcat a fost recursul la o amplă și dezbătută aserțiune susținută într-o lucrare mai veche, dar retipărită recent, a lui Furio Jesi, cu titlul semnificativ în sine ”Cultura de dreapta”, în care, sub conceptul de mașină mitologică, care ascunde un limbaj gol, făcut adică din stereotipii sau de aluzii ezoterice, apasă pe comportamentul violent, îi oferă un orizont perfect neinteligibil, în care să se împlinească fără prea mare efort, o atitudine belicoasă:

„Elementul cei mai caracteristic și mai răspândit al dreptei constă în: a stăpâni întreaga obscuritate care e declarată drept limpezime, întreaga sa refulare cu istoria care e camuflată de venerarea trecutului glorios, întregul său imobilism cu adevărat cadaveric care se închipuie putere încă în viață”, avertiza literatul italian care a acordat, în studiile sale cele mai cunoscute, spații largi unor mari creatori ai ultimelor decenii din cultura universală.

Cât despre „stafii”, credincioși ori nu, în linie strict ortodoxă ori în folclorul cu substrat mitic, ele încă revin, bântuindu-ne, fie în insomniile de toate nopțile, fie în pălăvrăgeli de a căror inutilitate nici nu mai trebuie pomenit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

3 + opt =

Arhiva

martie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Apr »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031