Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

I. D. Sîrbu sau terapia de sine

Memoria ca sindrom al fericirii   Cum să-l uiţi pe I. D. Sîrbu când, odată ce l-ai
Citeşte

Eugen Negrici: Sub incidenţa spiritului creator

Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii alma mater
Citeşte

Italo Calvino: „profeţii” literare pentru mileniul trei

Premise metodologice*   În 1984, de-acum în plină glorie naţională şi internaţională, Italo Calvino primeşte, de
Citeşte

Pasolini:Visul unui centaur sau poetica corpului viu

“Cazul Pasolini” continuă, astăzi mai mult decât ieri să alimenteze multe dintre perplexităţile lumii literare
Citeşte

v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

19 martie 2018
Autor

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul celebrului „Manifest comunist” apărut – ironie a istoriei ori doar una din acele coincidențe ce sfârșesc sub semnul purei întâmplări – în anul revoluțiilor de la 1848?.

Lăsând la o parte faptul că respectivul tratat ce avea să schimbe radical mersul Istoriei abia peste un veac pe cât de invocat a fost și a rămas, tot pe atât de necitit, întrebarea dacă pericolul resuscitării acelei formule ne mai…bântuie.

Și apropo de ne-citire a tratatului marxist, îmi amintesc mereu acest adevăr pe care mi-l tot repeta Ion D. Sîrbu prin anii șaptezeci cu referire la semidocții activiști ai regimului care îi puseseră sechestru securist pe existența sa intelectuală și pe cea privată declarând că el îl citise din scoarță-n scoarță! Că autorul comentatei lucrări ”Jurnalului unui jurnalist fără jurnal”, înscris, încă în tinerețea sa petrilenă minieră în rândul comuniștilor, avea să „plătească”, peste ani, tocmai în solda celor care îl pretindeau pe Marx drept maestru absolut, e deja un alt subiect asupra căruia încă nu s-a stăruit îndeajuns.

Revenind la trista (și magica, de coloratură neagră, susțin mulți!) formulă a lui Marx și a lui Engels, nu sunt atât de puțini în Occident, spre deosebire de noi, care încep să se întrebe dacă nu cumva invocata „stafie” n-a revenit să bântuie bătrânul continent sub masca ei…adversă. Aceea, adică, a celeilalte fețe a totalitarismului, de sorginte fascist-nazistă, ce pare a-și delimita o zonă tot mai întinsă din sufragiul electoral din multe și importante state ale Occidentului.

Că e vorba de reînvierea unor resturi ale ideologiilor de tipul și originea celor de mai sus ori doar de un populism cu un mesaj nu prea fățiș asumat în aceeași descendență iarăși e un subiect discutat și încă de elucidat în liniile sale ața-zicând doctrinare.

Așa cum am mai susținut, tradiționala stângă – în varietatea formelor sale, fiindcă nu mai există, din fericire, un nucleu dictatorial de tip stalinist – aproape că nu mai are nevoie de adversari, fiindcă și-a făcut din suicid un fel de practică de subzistență.

Lipsiți de un orizont cultural pe măsură, într-un organon reînnoit (evit anume termenul de „doctrină”, demonetizat în parte de „ideologii” lor, cei mai mulți ocazionali) i-a adus, în Europa Occidentală, fiindcă, repet, la noi e încă o tristă harababură de nivel partinic, în postura nicicând anticipată de victime de… serviciu.

În Italia, spre exemplu, un politician de talia lui Matteo Renzi (cultivat și bun comunicator, cum noi nu avem deloc) a plătit, cum susțin analiști de notorietate din țara lui Gramsci, dar și a lui Mussolini, pentru aroganță  și personalism, ambele afișate și promovate fără un absolut necesar discernământ. Fricțiunile din propria tabăra, cu vechii comuniști, precum Massimo D`Alema, un intelectual cultivat dar incapabil să se ralieze noilor mișcări tectonice din lumea politicii, au favorizat nu doar o mișcare populistă, al cărei lider din umbră, Grillo, era plasat, zilele trecute, de o investigație jurnalistică, printre cei mai înstăriți dintre competitorii săi, ci chiar – și infinit mai grav – mișcarea Ligii fostă a Nordului, a unui lider, Matteo Salvini, care nici în acest moment de urgentă clarificare a unei poziții de macropolitică, europeană și internațională, n-a reușit să se facă cât de cât înțeles.

Un intelectual italian, de evidentă notorietate, a adresat recent trei întrebări unor congeneri (gânditori, jurnaliști și scriitori) despre cazul resuscitării fascismului, nu doar în Peninsulă, ci și în alte părți ale Occidentului.

Dincolo de opiniile, cele mai multe de un caracter asumat analitic, ceea ce mi s-a părut demn de remarcat a fost recursul la o amplă și dezbătută aserțiune susținută într-o lucrare mai veche, dar retipărită recent, a lui Furio Jesi, cu titlul semnificativ în sine ”Cultura de dreapta”, în care, sub conceptul de mașină mitologică, care ascunde un limbaj gol, făcut adică din stereotipii sau de aluzii ezoterice, apasă pe comportamentul violent, îi oferă un orizont perfect neinteligibil, în care să se împlinească fără prea mare efort, o atitudine belicoasă:

„Elementul cei mai caracteristic și mai răspândit al dreptei constă în: a stăpâni întreaga obscuritate care e declarată drept limpezime, întreaga sa refulare cu istoria care e camuflată de venerarea trecutului glorios, întregul său imobilism cu adevărat cadaveric care se închipuie putere încă în viață”, avertiza literatul italian care a acordat, în studiile sale cele mai cunoscute, spații largi unor mari creatori ai ultimelor decenii din cultura universală.

Cât despre „stafii”, credincioși ori nu, în linie strict ortodoxă ori în folclorul cu substrat mitic, ele încă revin, bântuindu-ne, fie în insomniile de toate nopțile, fie în pălăvrăgeli de a căror inutilitate nici nu mai trebuie pomenit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

9 − = opt

Arhiva

martie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Apr »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031