* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

19 iulie 2019
Autor

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui Ion Mircea şi al regretatului Mircea Ivănescu, Dan Dănilă nu se putea sustrage unei contaminări germane post-expresioniste într-o afişată şi asumată tradiţie ardelenească verificată, atunci şi istori-cizată între timp prin experienţele în vogă datorate unui Gheorghe Pituţ ori Nicolae Prelipceanu. Stă mărturie îndeosebi lirica pe care o promovează acest ultim volum al său, Atlantida există, şi nu mă îndoiesc că nici cele şapte plachete anterioare nu stau prea departe, în ciuda unor denivelări mai curând tematice decât stilistice.

Investigând fişa de autor, o astfel de încadrare taxonomică nici nu trebuie să surprindă: în relativul dezgheţ al anilor şaizeci, resimţit cu acuitate îndeosebi în contextul promoţiei post-nichitiene, ex-presionismul german în formele sale post- şi mai ales extra-doctrinare (Rilke, Trakl, Benn), a catalizat, în accepţia blagiană a termenului, poetica românească şi, în special, pe cea ardelenească.

Faptul s-a petrecut nu numai printr-un contact cu aceşti mari lirici cât şi prin câţiva congeneri lingvistici ai lor, id-est autori autohtoni de expresie germană, influenţă ce a acţionat, norocos de benefic, alături şi, uneori, în conivenţă cu vena de extracţie avangardistă, în latura sa oniric-ermetică, într-o tradiţie ce mergea dela Char şi, imediat, Michaux dar care trecea, nu mai puţin norocos, prin grile autohtone, atunci redescoperite şi resemnificate, de la mai îndepărtatul Vinea şi pânăla Dimov ori Gellu Naum.

Din capul locului se cuvine relevată o impresie covârşitoare a poeziei lui Dan Danilă: un sentiment de apăsătoare fragilitate, a fiinţei, a vieţii, restituită unei sintaxe lirice încruntate, cu puseuri sti-listice de o gravitate asumată, de parcă tonalităţi bachiene şi-ar face loc, nu fără o discreţie abia camuflată, în pliurile unei stilistici particulare. De aici, trimiterea la o poetică a reflectivităţii, pusă în relief de voluptatea cu care autorul se lasă angajat de jocurile unei meditaţii, deschis şi, aş spune, programatic grave, din care ne iscodesc interogaţii şi dubitaţii asupra marilor aspecte ale vieţii şi ale finitudinii.

 

Într-un poem intitulat Astfel, discursul ţinteşte aceeaşi nostalgie ce constituie toposul major al volumului: singurătatea, care scriindu-şi „legile ei”, devine o însoţitoare intrigantă, indicând un deşert care altceva nu se vădeşte decât acel punct dureros pe care un destin capricios l-a abandonat undeva în urmă, din moment ce ea, singurătatea, „te abandonează pe mal, promiţând/ că o să revină curând”, într-un peisaj alienant cu „putrede/ alge, scoici, cimitire marine” iar „cătuşa” invocată, în absenţa motivaţiei sentimentului de claustrare („dar nu vezi nimic la încheieturi”), alimentează până la fior senzaţia de pierdere identitară; astfel, ceea ce instituie şi susţine puternic sensul unei tristeţi iremediabile se reduce la un grup nominal – „o fântână, o casă cu prispă” – în care intuiţia lasă deschisă întreaga captaţie a locului natal sfidând prezentul memoriei. Un zâmbet, a cărui identitate e transferată în interogaţie („Oare cine îţi zâmbeşte de la fereastră?”) prefaţează, dureros, regăsirea în aceleaşi peisaj „alogen”, cu „poduri de fier, un peron/ vertical, un oraş cu femei…”, configurând „alt cer”, pe care niciun nălucitor „voal de mireasă” desprins din ghearele amintirii nu-l poate anula.

Ca în mai toate poemele acestui volum, nu lipseşte o tonalitate confesivă ce funcţionează asemenea unui diluant menit să contrapuncteze tonalitatea excesiv gravă prin care actantul liric îşi denunţă trăirile diluviene.

Cum spuneam, subiectul, ca persoană, se eschivează în acel „tu”, acut impersonalizat, el se mută, într-un joc de alternanţe, în alter-ego-uri disipate elementar într-un cosmos care, deşi atins şi el de procesul degradării, îşi păstrează o stabilitate „atlantidiană”, rest de speranţă pe care numai o vagă instanţă a imaginaţiei retrezite într-un prezent insidios o mai poate alimenta.

Când discursul revine în prima persoană, asumarea identităţii periclitate capătă directeţea necesară: „Tot ce uitam în somn se adăuga dimineţilor/ cu tinere stoluri, totul părea că se repetă la infinit, / deci cu toată neliniştea mi-am luat rădăcinile/ şi am pornit…”. Sensul exilului, fie şi voluntar, se încarcă de tensiuni exodice – „Când eşti veşnicul apatrid sau pasagerul/ clandestin de pe arcă…” – salvarea o reprezintă visele ce „par mai statornice/ decât piatra, decât zidul caselor părăsite…”

 

Poemele abundă în notaţii fruste („Vedenii cu stoluri de păsări tinere migrând/ către un ţărm necunoscut. Prietenii devin/ nişte vagi siluete în noaptea dinspre babord,/ iubitele voci stinse de cornuri de ceaţă…” etc.), rareori, ca într-o deşteptare pe verticala memoriei, actantul liric revine, în aceeaşi figuraţie slabă, cauzată de timpul fugace, în regăsiri identitare facilitate tot de elemente ale unei naturi în proces degradant – şi ea („Un pom/ etalând o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu/ fiecare anotimp părea tot mai trist la / capătul livezii.”): „Fiecare pom eram eu/ şi fiecare frunză o întrebare…”

 

Traducător al lui Villon, dar şi al lui Rilke, Dan Dănilă îmi pare departe totuşi de directeţea neliniştită a discursului puternic metafizicizat al autorului „Elegiilor duineze”; mai co-substan-ţializat traklian, mai degrabă; întâi de toate, Eul, ca Subiect tare, lipseşte în această lirică, apare, ce-i drept, ici-acolo, un tu disimilat în varii ipostaze, rămas, aşa-zicând, nedeclinat, abscons, care, nefiind identificabil în zona vreunei divinităţi, religioasă ori orfică cum o fi, sfârşeşte prin a conota o quiditate de natură cosmică, verificată în substanţa unei naturi ce stă ca punct de referinţă pentru un punct nodal fixat în nostalgie.

Exilul – voilà! – Subiectului n-are aproape nimic, în cazul acestei poetici ce-şi caută originalitatea în dispreţul modei derizionismelor şi a teribilismelor supralicitate ludic, din lesturile unei gândiri atinse de surparea metafizicului prin exaltarea acelei gândiri slabe vattimiene: exilul, al Subiectului şi al Lumii deopotrivă, capătă aici măsura unui act asumat pro domo sua, o răsturnare a lucrurilor, un fel de a întoarce spatele cosmogoniei ştiute şi a re-suscia, într-o imaginaţie rămasă ca ultim şi sigur punct de sprijin, acea Atlantidă căreia i se strigă că există.

Aşadar, Atlantida există şi pentru a restitui speranţei restul de tonic de care se pare că mai are încă nevoie. Atlantida nu-i, se înţelege cu uşurinţă, nici continentul ipotezei pierderii, nici metafora vreunui gând risipit prin ţăndările Metafizicii demise. Este, doar, un loco dolenti, însă cu atât mai dureros, cu cât intersectează şi tulbură destinul unui poet ce meditează pe meterezele unei destrucţii a fiinţei înseşi surprinse într-un moment de maximă tensiune.

 

Febr. 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şapte × = 14

Arhiva

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun   Sep »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031