* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Au sosit rinocerii

19 septembrie 2016
Autor

Mi se pare captivant să amintesc faptul că, la apariţia pe scenele pariziene a celebrei piese a lui Eugen Ionescu, confuzia în interpretarea sensului maladiei denunţată de autor în ceea ce s-a numit ulterior “rinocerită” a fost totală: stânga, majoritară şi potentă, s-a grăbit să vadă în mesaj un denunţ al fascismului deja devenit istorie, în timp ce dreapta, sau ce mai rămăsese din dumneaei nu cu mult înainte de teribilul 1968, tenta să identifice acolo o aluzie la …comunismul real din Est. În realitate, cum se va justifica mai târziu, scriitorul lovise în toate părţile: rinocerii reprezentau acele tipologii umane care, ispitiţi de Putere, de corupţie, de dictatură, de glorie, de crimă, revin din când în când pe prima scenă a Istoriei, dereglând mecanismele, amestecând cărţile etc.

Rinocerii noştri autohtoni, chiar dacă zoologic nu se găsesc nici prin amenajările ştiinţifice şi cu atât mai puţin pe la circ, au reapărut acum, în devansul campaniei electorale, ieşind în faţă din rândurile mai tainice, unde cloceau deja afaceri puturoase şi “strategii” mizerabile. Fără convingeri, fără idei (în afara celor împrumutate şi, de regulă, cinice), ei n-au dispărut niciodată, indiferent de regim şi indiferent de culoarea cravatelor. Ori a costumenlor. Care trebuie şi pot să fie schimbate şi de două ori pe zi.

Pe timpul vechiului regim, ei întruchipau pe acei voluntari activişti (cu gura) mişunând impertinent prin faţa cabinetelor Puterii, oferindu-se să “muncească”, până la sacrificiu, dar creându-şi de obicei renume de buni “patrioţi”, de tovarăşi de nădejde, nu prin ceea ce ar fi intenţionat să construiască, ci prin delaţiune, turnătorie şi sfadă.

După 1989, înlemniţi pentru o clipă de spaimă, s-au recules iute şi au inundat literalmente toate culoarele vieţii politice şi sociale, fără opţiuni doctrinare, ci numai în funcţie de cantitatea prelevată de câştig şi, desigur, de prostie a celor pe care urmau să-i servească. Cabotini din naştere, sperjuri, întrucât nu intraseră în biserică decât spre a-şi completa notiţele de denunţuri, lătrători cu oareşice vână, trădători din fire (ai “prietenilor” sau “tovarăşilor” de drum), au reuşit scurt timp să populeze zona atât de cenuşie şi împiestriţată a politicului, dând o identitate gregară unei clase, politice?, care de peste un deceniu nu reuşeşte să li se sustragă. Şi nu reuşeşte tocmai fiindcă ei, rinocerii, sunt cei care o alcătuiesc în bună măsură. Ei fac regulile. Ei decid cine cu cine merge, cu cine vorbeşte, cine pe cine toarnă, cine pe cine mituieşte etc.

Privind, măcar o dată fără lehamite în jur, acum, în plină campanie electorală, îi regăsim peste tot: în toate formaţiunile, pe toate listele, la toate întrunirile, la parastasuri şi înmormântări, la botezuri şi sindrofii mai alese, atenţi să nu le scape nimic, “gata să dea totul” pentru Ţară, pentru Popor, pentru omul sărac, dar, în realitate, mânaţi de un singur scop: al parvenirii. Cameleonici, sunt dificil de reperat ca atare. Au calitatea (sau năravul) ca, odată pătrunşi într-o zonă, fie ea doctrină politică sau un eşalon al Puterii, să-i ia acesteia nu numai culoarea, ci şi năravuri şi tot. Atenţie, au sosit rinocerii. Spectacolul cel mare are loc cel puţin la patru ani. Totuşi, un drept pe care ni l-am câştigat după 1989, printre puţinele, este acela de a le spune pe nume. Adică rinoceri. Cu o condiţie, totuşi: să-i putem recunoaşte. Ceea ce, aşa cum anticipam, nu-i deloc uşor.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

opt × 4 =

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930