„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Au sosit rinocerii

19 septembrie 2016
Autor

Mi se pare captivant să amintesc faptul că, la apariţia pe scenele pariziene a celebrei piese a lui Eugen Ionescu, confuzia în interpretarea sensului maladiei denunţată de autor în ceea ce s-a numit ulterior “rinocerită” a fost totală: stânga, majoritară şi potentă, s-a grăbit să vadă în mesaj un denunţ al fascismului deja devenit istorie, în timp ce dreapta, sau ce mai rămăsese din dumneaei nu cu mult înainte de teribilul 1968, tenta să identifice acolo o aluzie la …comunismul real din Est. În realitate, cum se va justifica mai târziu, scriitorul lovise în toate părţile: rinocerii reprezentau acele tipologii umane care, ispitiţi de Putere, de corupţie, de dictatură, de glorie, de crimă, revin din când în când pe prima scenă a Istoriei, dereglând mecanismele, amestecând cărţile etc.

Rinocerii noştri autohtoni, chiar dacă zoologic nu se găsesc nici prin amenajările ştiinţifice şi cu atât mai puţin pe la circ, au reapărut acum, în devansul campaniei electorale, ieşind în faţă din rândurile mai tainice, unde cloceau deja afaceri puturoase şi “strategii” mizerabile. Fără convingeri, fără idei (în afara celor împrumutate şi, de regulă, cinice), ei n-au dispărut niciodată, indiferent de regim şi indiferent de culoarea cravatelor. Ori a costumenlor. Care trebuie şi pot să fie schimbate şi de două ori pe zi.

Pe timpul vechiului regim, ei întruchipau pe acei voluntari activişti (cu gura) mişunând impertinent prin faţa cabinetelor Puterii, oferindu-se să “muncească”, până la sacrificiu, dar creându-şi de obicei renume de buni “patrioţi”, de tovarăşi de nădejde, nu prin ceea ce ar fi intenţionat să construiască, ci prin delaţiune, turnătorie şi sfadă.

După 1989, înlemniţi pentru o clipă de spaimă, s-au recules iute şi au inundat literalmente toate culoarele vieţii politice şi sociale, fără opţiuni doctrinare, ci numai în funcţie de cantitatea prelevată de câştig şi, desigur, de prostie a celor pe care urmau să-i servească. Cabotini din naştere, sperjuri, întrucât nu intraseră în biserică decât spre a-şi completa notiţele de denunţuri, lătrători cu oareşice vână, trădători din fire (ai “prietenilor” sau “tovarăşilor” de drum), au reuşit scurt timp să populeze zona atât de cenuşie şi împiestriţată a politicului, dând o identitate gregară unei clase, politice?, care de peste un deceniu nu reuşeşte să li se sustragă. Şi nu reuşeşte tocmai fiindcă ei, rinocerii, sunt cei care o alcătuiesc în bună măsură. Ei fac regulile. Ei decid cine cu cine merge, cu cine vorbeşte, cine pe cine toarnă, cine pe cine mituieşte etc.

Privind, măcar o dată fără lehamite în jur, acum, în plină campanie electorală, îi regăsim peste tot: în toate formaţiunile, pe toate listele, la toate întrunirile, la parastasuri şi înmormântări, la botezuri şi sindrofii mai alese, atenţi să nu le scape nimic, “gata să dea totul” pentru Ţară, pentru Popor, pentru omul sărac, dar, în realitate, mânaţi de un singur scop: al parvenirii. Cameleonici, sunt dificil de reperat ca atare. Au calitatea (sau năravul) ca, odată pătrunşi într-o zonă, fie ea doctrină politică sau un eşalon al Puterii, să-i ia acesteia nu numai culoarea, ci şi năravuri şi tot. Atenţie, au sosit rinocerii. Spectacolul cel mare are loc cel puţin la patru ani. Totuşi, un drept pe care ni l-am câştigat după 1989, printre puţinele, este acela de a le spune pe nume. Adică rinoceri. Cu o condiţie, totuşi: să-i putem recunoaşte. Ceea ce, aşa cum anticipam, nu-i deloc uşor.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× trei = 15

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930