Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

19 septembrie 2019
Autor

Oriana Fallaci

 

Un marxist la New York

 

Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de miile sale disperări, amărăciuni, şi îmbrăcat ca un băiat dintr-un colegiu. Ştii, acei tipi zvelţi, sportivi care joacă baseball şi fac dragoste în maşini. Pulover de culoarea alunei cu buzunarul din piele în dreptul inimii, pantaloni de velur reiaţi, strânşi pe picioare, pantofi din piele de căprioară cu cauciuc dedesubt. N-arată deloc cei 44 de ani pe care-i are. Ca să-i regăsesc, acei 44 ani, trebuie să se ducă la fereastră unde lumina coboară nemiloasă pe chip şi sfâşie ochii aceia strălucitori, îndureraţi, acei obraji osoşi, veştejiţi, pielea întinsă spre pomeţi până a-i arăta ţeasta. Din cauza oboselii, presupun. Noaptea – scapă de invitaţii – se duce singur pe străzile cele mai întunecate din Harlem, din Greenwich Village, din Brooklyn, ori în port, în barurile unde nu intră nici măcar poliţia, căutând America murdară, nefericită, violentă ce se potriveşte problemelor sale, gusturilor sale, şi în hotelul din Manhattan revine doar în zori: cu sprâncene umflate, trupul tumefiat de surpriza de a fi încă viu. Mulţi gândim că dacă nu se va potoli îl găsim cu un glonţ în inimă sau cu beregata tăiată: dar e nebun să bântuie aşa prin New York? E la New York de zece zile. A venit pentru festivalul cinematografic, au prezentat două din filmele sale. Sunt chiar curioasă să ştiu dacă America place acestui marxist convins, acestui creştin înfuriat, lui Pasolini. Zece zile sunt puţine spre a-şi face o opinie, e foarte adevărat, însă Orson Welles mi-a zis odată că spre a înţelege o ţară ne ajung zece zile sau zece ani: în cea de-a unsprezece zi te obişnuieşti şi nu mai vezi nimic. În cea de unsprezecea zi, mâine, pleacă. De aceea l-am rugat să vină la mine să ciocnim un pahar.

- Whisky? – îl întreb -.  Bere? Coniac?”

- Coca cola, răspunde. Fereastra se deschide spre o stradă de zgârie-nori, unul lângă altul, unul după altul, de la East River la Hudson. Ţi se învârte capul privindu-le, te simţi într-o capcană ca un animal căreia îi e sete de verde. Ori de tăcere. Intră, din geamul întredeschis, infernul; huruit de motoare, sunete de claxoane, scrâşnete de maşini de găurit, sirene. Oraşul a dat drumul la calorifere, şi praful negru ţi se lipeşte şi de gene, orbindu-te. Plouă, e una dintre acele zile în care totul te irită, îţi nimiceşte orice entuziasm. El însă bea cu poftă Coca cola şi deodată exclamă:

- Aş vrea să mai am 18 ani ca să trăiesc toată viaţa acolo jos.

- Acolo jos? În New York?

- E un oraş magic, cuceritor, foarte frumos. Unul din acele oraşe norocoase care au graţie. Ca anumiţi poeţi care ori de câte ori scriu un vers reuşesc o poezie frumoasă. Îmi pare rău de a nu fi venit aici mai înainte, acum 20 sau 30 de a ni, spre a rămâne. Nu mi se mai întâmplase asta cunoscând o ţară. Poate doar în Africa. Însă în Africa aş vrea să merg şi să rămân ca să nu mă omor. Africa e ca un drog pe  care-l iei ca să nu te omori, o evadare. New York nu e o evadare: e o implicare, un război. Îţi spune în spate dorinţa de a face, de a înfrunta, de a schimba: îţi place aşa plac lucrurile, iată, la douăzeci de ani. Am înţeles asta imediat ce-am ajuns. Am ajuns la Montreal, cu trenul, Am coborât spre o imensă gară plină de lume, pe întuneric, una subterană. Nu erau hamali, iar geamantanul meu atârna greu. Şi totuşi mă mişcam ca şi când ar fi fost uşor. Mă îndreptam spre o lumină orbitoare, în fundul unui tunel era o lumină orbitoare, iar când a ieşit din oraş mi-a apărut ca o fantasmă. Ierusalim apărând în ochii cruciatului. Nu mă simţeam străin, am învăţat imediat să umblu pe străzi ca de când m-am născut: şi totuşi nu-mi dădeam seama de asta. Pentru că nimeni nu a reprezentat vreodată New Yorkul. Literatura nu l-a reprezentat: lăsând la o parte vignetele lui Arcibaldo şi Petronilla, despre New York există doar poeziile lui Ginsberg. Nici pictura nu l-a reprezentat: nu există tablouri cu New York. Nici cinemaul nu l-a reprezentat fiindcă… Nu ştiu. Poate  nu e cinematografabil. (…) Însă nu doar frumuseţea sa fizică e cea care contează. Este tinereţea sa. E un oraş de tineri, oraşul cel mai puţin crepuscular pe care l-am văzut vreodată. Şi cât de eleganţi sunt tinerii, aici.

- Eleganţi?

- Au un gust fabulos; uite cum sunt îmbrăcaţi. În modul cel mai sincer, mai anticonformist cu putinţă. Nu-i importă nimic din regulile burgheze sau populare. Tricourile acelea ţipătoare, acele jachete ieftine, acele culori incredibile. Nici nu se îmbracă, se maschează: ca atunci când mică puneai pe tine capotul bunicii. Şi aşa mascaţi umblă, mândri, conştienţi de eleganţa lor ce nu e nicicum o eleganţă mitică sau ingenuă. Îţi vine chef să-i imiţi şi poate chiar îi imiţi , pentru că unde te mai poţi îmbrăca aşa? La Roma? La Milano? La Paris? Eu acolo am mereu teamă că lumea se întoarce şi mă priveşte. Aici n-am niciun complex, pot să umblu îmbrăcat cum vreau, fără ca nimeni să se întoarcă şi să mă privească. Aici nimeni nu te deranjează cu curiozitatea sa. Ieri pe strada patruzeci şi cinci am văzut pe cineva gata să moară. Ţinea în mână un pachet: l-a fixat şi apoi l-a trântit cu atâta violenţă încât pachetul s-a rupt. Cine ştie ce era înăuntru. Apoi s-a rezemat de zid, şi-a aşezat capul pe braţe, a alunecat încet-încet în jos şi a rămas acolo plângând. Mai curând, murind. Fără ca cineva să se oprească să-l privească, nici să-i ofere un pahar de apă, un ajutor. Cu o seară înainte nu prea departe de Metropolitan, am văzut un bătrân întins pe trotuar: acoperit cu un pled. Alături de el stătea un băiat, frumos, elegant, aşa cum zici tu: pantofi de piele perfectă, ciorapi uşori, pantaloni frumos croiţi, un pulover de poveste. Bătrânul strângea la piept mâna tânărului şi chipul său era alb, deja şlefuit de moarte. Lumea trecea şi nu se oprea, câte unul râdea. Ce-i rău în asta? Nu-i oare mai rău să ne oprim ca să ne potolim curiozitatea? Nu-i adevărat că tăcerea lor e lipsă de pietate, poate e o formă superioară de pietate. Pietatea de a nu se apropia, de a nu deveni curioşi…

-

America e chiar o femeie fatală, aşadar seduce. N-am cunoscut încă un comunist care debarcând acolo jos să nu-şi fi pierdut capul. Ajung plini de duşmănie, de preconcepţii, poate de dispreţ şi imediat cad loviţi de Revelaţie, de Graţie. Totul le cade bine, le place: pleacă apoi îndrăgostiţi, cu lacrimi în ochi. Da sau nu, Pasolini? El dă din umeri, învins.

- Eu sunt un marxist independent, n-am cerut niciodată carnet la partid, iar de America sunt îndrăgostit încă de când eram copil. Literatura americană, ca să fac un exemplu, nu mi-a plăcut. Nu-mi place Hemingway, nici Steinbeck, puţin Faulkner: de la Melville sar la Allen Ginsberg. Establishmentul american n-a putut niciodată să se împace, evident, cu credinţa mea marxistă. Şi atunci? Cinemaul poate. Toată tinereţea mea a fost fascinată de filmele americane, adică de o Americă violentă, brutală. Însă nu asta este America pe care am regăsit-o acum: e o Americă tânără, disperată idealistă. Există în ei un mare pragmatism şi în acelaşi timp un la fel de mare idealism. Nu sunt niciodată cinici, sceptici, cum suntem noi. Nu sunt defetişti, realişti: trăiesc mereu în vis şi trebuie să idealizeze fiece lucru. Chiar şi cei bogaţi, chiar şi cei ce au puterea în mâini. Adevăratul moment revoluţionar al întregii planete nu e în China, nu e în Rusia: e în America. E clar? Du-te la Moscova, du-te la Praga, du-te la Budapesta şi îţi dai seama că revoluţia a eşuat: socialismul a pus la putere o clasă de conducători, iar muncitorul nu e stăpân al propriului său destin. Du-te în Franţa, în Italia şi constaţi că comunistul european e un om gol. Vii în America şi descoperi stânga cea mai frumoasă pe care un marxist, astăzi, o poate descoperi. Am cunoscut tinerii de la Snick, ştii, studenţii ce merg în sud să organizeze negrii. Îmi readuc în minte pe primii creştini, există în ei aceeaşi determinare cu care Hristos se adresa tânărului bogat: „Ca să vii cu mine trebuie să părăseşti totul, cine îşi iubeşte tatăl şi mama mă urăşte pe mine”. Nu sunt comunişti, nici anticomunişti, sunt mistici ai democraţiei: revoluţia lor constă în a duce democraţia la extreme şi aproape la urmări nebune. Mi-a venit o idee, cunoscându-i: să localizez în America filmul meu despre Sfântul Pavel. Vreau să transfer întreaga acţiune de la Roma la New York, aducând-o în vremurile noastre, dar fără să schimb nimic. Ţi-e clar? Rămânând foarte fidel epistolelor sale. New York are multe asemănări cu Roma antică de care vorbeşte Sf. Pavel. Corupţia, clientelele, problema negrilor, a drogaţilor. Şi la toate astea Sf. Pavel dădea un răspuns sfânt, adică scandalos, aşa cum fac cei de la Snick…

La şapte are o întâlnire cu Herbert Blau, directorul teatral de la Lincoln Center, care l-a invitat la cină. Nu se găsesc taxi la ora asta şi astfel mergem pe jos. Cade o ploaie uşoară, exasperantă. El însă umblă fără s-o simtă, sau poate gustând-o, şi repetă că vede casele lui Arcibaldo şi Petronilla, în fond e ca şi cum am redeveni copii. Aproape că i-a dispărut din ochi acea tristeţe umflată di mii de amărăciuni.

- Aspectul cel mai important al acestui oraş este mizeria.

- Mizeria? La New York?

- Da. Acelaşi tip de mizerie sau de sărăcie care se găseşte în fostele colonii devenite independente de puţin timp. Acelaşi tip de sărăcie pe care-o găseşti la Calcutta, la Bombay, la Casablanca. Înţelegi? Nu o mizerie economică, mizeria celui ce n-are ce să mănânce: o mizerie, iată, psihologică. Acea murdărie difuză, acel provizoriu. Străzile rău asfaltate care când plouă se umplu de băltoace. Zidurile negre sau maronii, construite în grabă spre a fi dărâmate tot în grabă. Și nicidecum vreun ungher elegant să strălucească, destinat să dureze. Există și Park Avenue, de acord, există splendidele zgârie-nori de sticlă: dar acelea sunt piramidele. A te afla aici azi e ca și când te-ai găsi în Egipt pe când sclavii construiau piramidele. Știi, nu s-a spus că sclavii în Egipt ar fi trăit rău. Poate erau veseli, în disperare și seara mergeau la distracție, beau… Nu contează. Aspectul important rămâne această mizerie de ex-colonie, de sub-proletariat”.

„Sub-proletariat? La New York?”

„Firește. Există în toți stigmatele aceleiași origini sub-proletară: la prima vedere nu vezi deloc diferența de clasă. Ca la Moscova când te plimbi gândind că sunt cu toții egali. Și știi de ce? Fiindcă nu există în ei conștiința de clasă. Pentru cine vine din Italia uluiala e mai adâncă decât în Africa, în India. Vreau să spun că intri în Calcuta, la Karthum și intri în inima unei rase, a unui context social: clasa muncitoare, burgheză, mic-burgheză și fiecare cu conștiința sa că există. Intri în New York și ce găsești? Un foc de artificii de rase asimilate și făcute analoge de sistemul însuși, din fondul însuși: sub-proletariatul. Privește muncitorul american, acest amestec monstruos și fascinant de sub-proletariat și de mică-burghezie. Nu există muncitorul ca atare fiindcă nu există în el conștiința clasei muncitoare. Un hău. Dar oriunde ajungi, în America, într-un suflet ca și într-o stradă ca într-o ambianță, dai de un hău. Aproape că te-ai apleca de pe un zgârie-nori. Asta e bine, e rău? Nu știu, dar mă simt zăpăcit. În Europa mi-ar părea negativ, aici, nu. Admit momentul revoluționar american, desigur că inima mea e pentru bietul negru sau bietul calabrez și în același timp lipsit de respectul pentru establishment, sistemul american… Trebuie să revin, trebuie să aprofundez!

 

Restaurantul unde îl întâlnim pe Herbert Blau e faimos pentru homarii la grătar. Cină? Homari? Pasolini iese ca un somnambul din dedalul zăpăcelilor sale și comandă un pahar cu lapte, o macedonie cu fructe dar fără portocale. E chinuit de un ulcer, trebuie să se opereze, se hrănește ca un bebeluș. Vorbind de teatru, proiecte, Blau îl fixează un pic uimit: acest revoluționar ce se hrănește ca un bebeluș. Se salută repede, amândoi plictisiți. Terminată cina, Blau îl acompaniază în Lincoln Center spre a vedea repetițiile unei comedii cu costume. Dar lui Pasolini nu-i pasă deloc de comediile cu costume, de aparatul electronic ce deplasează în câteva secunde scenele, filmează scena, ridică stalul: în lumea sa nu-i loc pentru minuni de acest fel. Cum nu-i loc pentru zgârie-nori de sticlă, Park Avenue, un foc de artificii ce pornește, transplantul chirurgical al unei inimi vii: America frumoasă, curată, comodă care place cui speră în Paradis. Ca Rimbaud (ori anumiți martiri) el vrea mereu să se întoarcă în infern, în cartierele unde există riscul unei împușcături de revolver în inimă, unde întâlnești oameni tragici ori măcar perverși, pedeapsa, Greenwich Village cum l-a descris Elsa Morante, Harlem cum l-a văzut ieri seară și a fost o minunată seară. I-au făcut cunoștință cu un sindicalist negru, de extrema stângă, știi din cei ce nu acceptă sistemul non-violenței propagat de Martin Luther King și sunt gata să ucidă. Sindicalistul l-a dus acasă la un muncitor căzut de la etajul al patruzeci și șaselea la al patruzeci și doilea unde a rămas în mod miraculos agățat de un fir. Muncitorul era un bătrân negru, întins pe un pat și râdea fericit, fericit și era așa de emoționant. Pe neașteptate mă salută, nerăbdător, o strângere ușoară de mână și dispare în întuneric.

 

Azi pleacă și are multe lucruri de făcut: întâi de toate să pozeze pentru un tip care a insistat mult și i se pare că-l cheamă Avalon. „Dick Avedon”. „Da, ceva de genul acesta”. „Nu știi cine e Dick Avedon?”. „Nu, cine e?”. „Poate cel mai mare fotograf care există în America, neîndoielnic unul din cei mai mari din lume”. „A, da?” Avedon l-a rugat să vină la studioul său spre unsprezece, dar el a ajuns în întârziere fiindcă pe scări era un vagabond beat din zori și un vagabond beat din zori merită o sută de fotografii ale lui Avedon.

 

Îl asculta cu răbdare maternă, tandrețe mai înainte de a-l părăsi i-a dat nu știu câți dolari și firește acum privește cu un interes mai mic instantaneul ce acoperă un întreg perete al studioului lui Avedon: Charlie Chaplin conturat ca un demon, degetele arătătoare și mijlociile ridicate deasupra frunții ca niște coarne ori furci. „Am făcut-o în ultima zi pe care a petrecut-o în Statele Unite”, explică Avedon, „cu puține ceasuri înainte de a pleca nava spre Europa. A venit aici și …”

 

Dar asupra lui Pasolini apasă mai mult povestea altor fotografii: acest copil negru, spre exemplu, ce-a murit de lovituri când a fost atacat de Ku Klux Klan. Ori acest mulatru care a fost ales de două ori în Parlament dar n-a reușit să intre în el fiindcă e contra războiului fin Vietnam. Ori acest Allen Ginsberg ce pozează gol, acoperit doar de barba  și de părul său și îl mână spre a o altă declarație de iubire:

 

„Intelectualii americani, înțelegi. Poate sunt plin de contradicții; întâlnești un discipol al lui Morris ce-a dat teza de licență despre poezia lui Petrarca, discută de semiotică și apoi întâlnești două studente ce îl ignoră chiar și pe Apollinaire sau pe Rimbaud. Care sunt poeții pe care îi preferi, te întreabă. Rimbaud, răspunzi, Apollinaire, Machado, Kavafis. Te privesc uluite. Că pe Kavafis nu-l cunosc, treacă-meargă. Pe Machado e deja grav, pe Apollinaire e absurd, pe Rimbaud de-a dreptul scandalos. Cu toate acestea au un atare respect pentru cultură. Un respect plin de teamă, umilință și o mare dotă. Apreciază italienii: sunt mereu stăpâni ai cunoașterii, chiar și când sunt ignoranți. Nu există nicio fărâmă de timiditate, la italieni, față de cunoaștere. Un tip ca Umberto Eco, spre exemplu. Cunoaște tot ce e de știut și ți-l vomită în față cu aerul cel mai indiferent: e ca și cum ai asculta un robot. Un american erudit ca Umberto Eco e un om umil, în schimb, nu se consideră niciodată stăpân al înțelepciunii sale e aproape înspăimântat de cultura sa. Asta e drept, îmi place…”

 

Și între timp Avedon trage pozele pe care le presupun destinate frivolelor cititoare ale revistei „Vogue”. Ce scenă, o depășește pe cea de la Village.

 

La Village se duce imediat după aceea spre cumpăra pantalonii și ghetele pe care le găsește atât de elegante și pe care la Roma nu le va purta niciodată: obsedat cum e de complexul de a fi recunoscut, criticat, privit.

 

Îl atrage mai ales o anumită cămașă care e copia exactă a acelora în uz în închisoare. Pe buzunărelul stâng e scris: „Închisoare de Stat, deținut Numărul 3678”. O probat-o, așezat, când în colțul de la Tenthe Avenue se ivește o demonstrație în favoarea războiului din Vietnam.

 

Bărbați și femei trec posaci cu mari pancarte pe care e mâzgălit: „Bombardați Hanoi”; cineva se distinge zicând: „Omorâți-i pe toți, pe roșii ăia”. Și iată că sosește o mașină, din ea coboară doi tineri și o fată blondă în pantaloni. Fata are o chitară. Se apropie de capota mașinii, în timp ce cei doi tineri o flanchează și începe să cânte ceva trist. Pe urmă, toți trei încep un cântec de protest. Vor continua până când vor continua ceilalți să defileze cu pancartele lor: și nu e o insultă, un gest de dușmănie. Pasolini rămâne pe loc fixându-i cu privirea, cu cămașa sa de deținut, ochii îi sunt umezi, blânzi, când murmură:

 

„Acesta e lucrul cel mai frumos pe care l-am văzut în viața mea. Acesta e un lucru pe care nu-l voi uita cât voi trăi. Trebuie să revin, trebuie să stau aici chiar dacă nu mai am optsprezece ani. Cât de rău îmi pare că plec, mă simt jefuit. Mă simt ca un copil în fața unui tort numai bun de mâncat, un tort cu diverse straturi iar copilul nu știe care îi va plăcea mai mult, știe doar că vrea, că trebuie să le mănânce pe toate. Unul după altul. Și în același moment în care e pe cale să îmbuce tortul i-l iau”.

 

Este instantaneul unui marxist la New York.

 

Interviu de Oriana Fallaci, în „L`Europeo”, 13 octombrie 1966

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Noi »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30