N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism impus de o acută difidenţă, n-am gustat, cu puţine şi insignifiante excepţii, nici din răsfăţul lor. Asta nu înseamnă că, în aceeaşi linie de principiu, ele nu şi-ar justifica un considerabil coeficient de utilitate, îndeosebi atunci când, depăşind circumstanţe limitative mai mult ori mai puţin conjuncturale, sfârşesc prin a instaura un act de recunoaştere a unei valori în drumul acesteia spre consacrare.
În literaturile occidentale, în care numărul premiilor este de ordinul sutelor, distribuite, ca însemnătate, după un criteriu validat de o tradiţie ce le-a investit cu atributul instituţionalităţii, actul decernării lor şi-a adjudecat de cele mai multe ori dimensiunea unui eveniment: opera (şi autorul ei) a pătruns, astfel, aproape dintr-odată, în circuitul unui interes major, de critică şi deopotrivă de public.
E la fel de adevărat că, uneori, chiar raportul criticii cu publicul cititor acuză o notă de ambiguitate: surpat din starea sa de ingenuă solitudine în faţa operei încă spuzind de cerneala tipăriturii, criticul, cel ce ratase momentul cronicii de întâmpinare, resimte chiar dacă nu-i dispus s-o recunoască, o presiune în plus, Fireşte, există critici şi critici: unii care, surzi la zarva premiilor (şi a festivalurilor) cărora nu le recunosc mai mult decât o subalternă menire socio-comunicaţională, îşi vor trata obiectul evaluării lor în dispreţul acelor recunoaşteri; alţii, dimpotrivă, se vor arunca, frizând, câteodată, chiar şi ridicolul, în vaierul tumefiant al unei receptări ditirambice, statuând, aproape, însăşi condiţia premiului ca instituţie canonizantă. În sfârşit, există şi o a treia categorie de critici care, fără a-şi afişa o poziţie anume vizavi de instituţia premiului, iau act de deciziile acestuia şi purced la propriile evaluări sfârşind de multe ori prin a le opune vetouri pe cât de categorice pe atât de legitime în propriile grile interpretative.
Am făcut acest lung ocol obligat de un eveniment petrecut recent în Italia (despre unele premii altminteri celebre din spaţiul literar al acestei ţări propun în acest spaţiu câteva indicii spre reflectare): mai precis, un critic de indubitabil prestigiu şi evidentă notorietate – e vorba de Giulio Ferroni – a publicat o carte cu titlul, semnificativ în sine, „Scritture a perdere. La letteratura negli anni zero”; şi ce anume din literatura contemporană a Italiei ar fi de pierdut? Răspunsul pe care criticul îl oferă cititorului (nu neapărat inocent, ci insinuat aici ca victimă posibilă a „zarvei”, de data asta, „vinovate” pe care tocmai premiile, oricât de consacrate, o declanşează şi o întreţin în jurul unei opere, este nu doar ferm, ci şi profund legitimat în avansarea unor ipoteze mai mult decât convingătoare.
Nu lipsesc din ţintele diatribelor ferroniene nici – sau mai ales – scriitori în vogă, printre care Paolo Giordano şi Margaret Mazzantini, încoronaţi de premii şi răsfăţaţi de o persistentă aură mediatică, despre care criticul notează, printre altele: „Cărţile lor se dispun într-un orizont de spectacol, apasă asupra unor elemente de tip exterior scriiturii lor, oferă linii de actualitate”, indicând, „de la sine, prin imaginea şi prezenţa autorului, ceea ce apare un mod de a-şi pune ‚
’literarul’ chiar la înălţimea comunicării curente, cu oarecare uşoară ’venă progresistă’ şi cu un oarecare aseptic şi bine protejat comerţ cu ’negativul’”.
Să urmărim acum, în linia exigenţelor criticului invocat, două cazuri ce acoperă de o manieră emblematică ceea ce aş numi funcţia antinomică a premiilor literare. Primul, în ordinea, ca să zicem aşa, defectivă, îl reprezintă un roman, de debut, al unei foarte tinere autoare italiene care, introdus în balansoarul publicitar (şi, fireşte, comercial) al unei mari edituri italiene, Rizzoli, a sfârşit, în doar câteva luni de la apariţie, într-un produs apetisant, uşor vandabil, propulsându-şi autoarea în topul unor vedete concurând dive din lumea spectacolului şi a showurilor de televiziune.
Este vorba de Silvia Avallone, cu romanul său intitulat „Acciacio” („Oţel”), câştigătoare a numeroase premii, printre care şi exigentul „Campiello”, în 1910, la categoria „Debut” („Opera Prima”).
Întâmplarea a făcut s-o cunosc, după ce i-am citit romanul, şi pe autoare şi să mă găsesc, ca spun aşa, în miezul unor evenimente survenite chiar la începutul unei cariere cvasi-stupefiante. Este vorba de culisele unei ediţii, a XIV-a, a Premiului internaţional de roman Penne-Moscova („Premio internazionale di narrativa città di Penne-Mosca”), ediţie pe care, la iniziativa organizatorilor, proiectam s-o extindem la nivel european, prin cooptarea altor oraşe, printre care şi Craiova, alături de Atena, Madrid, Viena Bratislava şi, fireşte, precedentele Penne şi Moscova.
Am primit atunci, în voluminoase pachete poştale, cca 300 de exemplare ale romanelor celor trei finalişti (două autoare italiene şi un rus) pe care aveau să le jurizeze studenţii mei de la departamentul de italienistică, cu ale căror voturi m-am prezentat la ceremonia finală ce-a dat câştig de cauză, în urma calculului voturilor juraţilor din Moscova, Bratislava, Penne şi Craiova, tocmai tinerei Avallone şi romanului său de debut.
Ca posesor doar al unui vot de membru al juriului tehnic, a trebuit să mă supun opţiunii juraţilor populari (trebuie menţionat faptul că mai toate marile premii italiene folosesc juriile populare, structurate pe categorii sociale şi de vârstă), inclusiv a propriilor mei studenţi. Dincolo de precise reţineri ce ţin de poetica narativă şi romanescă, romanul foarte tinerei (abia licenţiată atunci a unei facultăţi de arhitectură!) nu era lipsit de merite: excesiv marcat stilistic de un limbaj al cotidianităţii imediate şi, pe deasupra, suprasaturat adolescentin (reflex al celor două protagoniste ce-şi distribuie rolurile de „amfitrioane” ale peripeţiilor narate), romanul e o relatare cvasi-jurnalistică şi cvasi-diaristică a evenimentelor ce au loc în cenuşiul zilelor, săptămânilor şi lunilor unui cartier muncitoresc şi periferic dintr-un oraş-târg al Italiei din zilele noastre. Nimic senzaţional, se înţelege: autoarea înregistrează, cu o acuitate relativ egală şi în tonalităţi de „reportaj” autenticist, derularea searbădă şi monotonă a existenţei din cartierul din care din vechea şi impunătoare industrie n-a mai rămas decât o vagă şi imundă urmă în care sunt constrânşi să-şi câştige existenţa tinerii locului pe care nu-i ocolesc mai toate tentaţiile vârstei lor la modă, de la droguri la sex, nelipsind nici accidentele tragice. Un gust al picarescului, aşadar, ceea ce a constituit, cred, punctul de referinţă pentru opţiunea casei editoriale milaneze şi, în consecinţă, punct de plecare pentru fulminanta campanie publicitară ce-a urmat.
Am recitit, ulterior, romanul, cu calmul, dar şi sub impactul pe care mi l-a produs cunoaşterea autoarei care, la ceremonia de premiere, a susţinut un lung şi „polifonic” discurs-dialog cu sala, atentă, ca o veritabilă vedetă, la camerele tv. ce-i înregistrau confesiunile. Nimic, în acest „spectacol”, afişat şi asumat cu dezinvoltura unei actriţe abilitate să articuleze un registru polifonic de personaje, nimic, deci, care să indice fie şi o minimă preocupare pentru estetic, nimic care să trădeze o cât de mică atenţie pentru structura stilistică (simplul denunţ al codului „popular” / în italiană „volgare” nu părea decât unul din truismele mai vechi ale literaturii „realiste”!), ci totul restituit, într-o policromie demnă de senzaţionalul jurnalistic, în numele unei aventuri tinereşti, ca şi când autoarea şi-ar fi programat, cu romanul său, aducerea în spectacol a unei isprăvi de care era marcat orgolioasă.
Celălalt exemplu, la antipod, îl vizează, nu tocmai întâmplător, pe câştigătorul marelui premiu al ediţiei Campiello din 2012, care, de data aceasta, este un romancier matur, consacrat, a cărui operă a întrunit, în ultimul deceniu, sufragiile criticii şi pe cele ale cititorilor: e vorba de Carmine Abate, un calabrez prin naştere, aşadar un meridional, emigrat, de timpuriu în Germania unde şi-a început carierea scriitoricească scriind, în duet, povestiri în limba de adopţie, dar reîntors, nu chiar acasă ci în nordul italic, şi care, cum va mărturisi în confesiunile sale publice, s-a decis târziu în asumarea unei poziţii de o fertilă ambiguitate: aceea de a-şi celebra rădăcinile native, cu toate filtrele unei lucidităţi nemiloase însă resuscitând sentimente împovărătoare, şi, deopotrivă, de a face loc, cu un gust al sincronicului, şi rădăcinilor de împrumut, ale patriei adoptive, cu întreg patrimoniul ei de valori, inclusiv lingvistice, propunând, astfel, o nouă tipologie a emigratului.
Romanul său premiat, intitulat „La collina del vento” („Colina vântului”), publicat de cealaltă cunoscută casă editorială milaneză, Mondadori, fără a fi beneficiat nici pe departe de vreo campanie publicitară, a fost salutat ca o capodoperă a narativei de stampă meridională în care, într-un registru stilistic atent supravegheat şi abil distribuit pe palierele întâmplărilor, misterul nu lipseşte, nici grija pentru detalii ce mixează documentul istoriografic cu virtuţile unei stricte specialităţi a cunoaşterii (protagonistul este un arheolog documentabil în trecut în căutarea unei cetăţi mitice) şi în care interferează, cu un neobişnuit simţ al dozării, poezia, în sensul cel mai vechi şi mai liber al acesteia.
Iată, prin urmare, două exemple, „cazuri”, prin grila cărora, dincolo de inevitabilul halou de posibil partis-pris, devine posibil să evaluăm un fenomen, cel al premiului literar, în dubla şi antinomica lor instituţionalitate: reper şi instrument al consacrării, dar şi, îndeosebi în ultimii ani, un agent de publicitate – cu valenţe comerciale – în care gustul spectacolului surclasează, dacă nu cumva demite de-a dreptul, preeminenţa esteticului. Şi a axiologicului.
