Din nou, despre nişte… oglinzi paralele

20 decembrie 2016
Autor

Evocând, în oglindă, crize survenite în spaţiul mai extins, european şi internaţional, evaluam, cu câteva zile în urmă (a se vedea articolele „Două crize în oglindă, două soluţionări diferite” şi „Destinul unui partid în derivă”) starea de contondenţă instalată la noi, imediat după anunţarea oficială a rezultatelor scrutinului din 11 decembrie. Notam atunci că, dacă în Italia post-referendum, partidul la putere condus de premierul de atunci Matteo Renzi şi-a recunoscut prompt şi imediat, la momentul exit-pool-urilor, înfrângerea şi a procedat în consecinţă prin depunerea mandatului, soluţia perfect constituţională întreprinsă de preşedintele Sergio Mattarella a condus la depăşirea crizei şi în decurs de patru zile un nou guvern s-a instalat prin botez parlamentar.

Contrar unui astfel de demers, la noi, continuând parcă proasta tradiţie a unei „democraţii originale” pe care şi-ar fi dorit-o Ion Iliescu, avertizam asupra tentativei grave de a aborda „rezultatul votului… într-o hermeneutică cu un pronunţat caracter pro domo, cu interese care, oricum le-am judeca, sfârşesc prin a arunca în deriziune voinţa electoratului”.

Din păcate, departe de a fi contrazis, diagnosticul de mai sus se arată tot mai acutizat, ba a devenit atât de cronic încât nu se prea mai întrevăd soluţii terapeutice cu excepţia celei pe care titularul „regiei” acestui spectacol de prost gust, nimeni altul decât preşedintele Johannis, o mai poate încă folosi, în limitele bunei raţiuni care, de-acum, a trecut în ograda bunului-simţ.

Nici pentru perdanţi nu există o altă variantă în afara celei a recunoaşterii – în sfârşit, făţişe şi oneste – a înfrângerii, oricât de dureros ar fi un astfel de gest, deschizând calea unei reorganizări decise, în dispreţul jocurilor de interese personale, într-o Opoziţie care, aşa cum s-a dovedit, poate fi deseori un neaşteptat prilej de restructurare mai benefică decât exerciţiul Puterii.

În aceeaşi logică a oglinzilor paralele, iată că, în Italia post-referendum, mecanismul – absolut raţional şi, deci, probabil salvator – al soluţiilor responsabile s-a verificat, din nou, duminică, la Adunarea PD, adică a forului de conducere a formaţiunii perdante la vot, desfăşurată la un hotel din Roma, la care încă în pâine, şeful partidului, ex-premierul Renzi, a făcut o lungă, detaliată şi nemiloasă analiză a înfrângerii la vot. El şi-a început discursul cu cuvintele: „Nu am pierdut. Am răs-pierdut”, punând, fără menajamente degetul pe rană şi înşirând, apoi, într-un calcul de aritmetică elementară, cauzele înfrângerii. Printre ele, personalizarea demersului electoral, ocultarea problemelor sociale ale categoriilor defavorizate, ignorarea valorii comunitarismului, lăsând loc de manevră adversarilor populişti. El a recunoscut în plus amploarea înfrângerii, declarând că au pierdut, ca în fotbal, acasă, pe teren propriu, ceea ce dublează de fapt dimensiunea pierderii.

Or, nimic dintr-o astfel de abordare în siajul perdanţilor de la noi în urma alegerilor din 11 decembrie. Recunoaşterile – câte s-au făcut auzite – au venit din partea unor lideri de rang secund, iar singurele mai clare şi mai aproape de o atitudine de responsabilitate s-au înregistrat oarecum marginal, aşa cum a fost cazul celei antamate de primarul Timişoarei.

Cât despre energicul ex-premier italian, acelaşi Matteo Renzi, rar mi-a fost dat să urmăresc un discurs atât de ingenios şi abil structurat precum cel rostit, preţ de mai bine de un ceas, în sala hotelului de la Roma.

Două momente m-au surprins şi mi-au dat măsura unui politician versat, în ciuda vârstei şi a propulsării sale intempestive în politică. Primul a fost atunci când, justificându-şi demisia asumată imediat după închiderea urnelor, a declarat că a fost încolţit de gândul de a abandona lupta. Şi cariera: „Pentru o clipă m-am gândit să cedez”, adăugând imediat însă că, după o reflecţie, şi-a răspuns că poţi demisiona ca premier, dar nu şi din calitate de cetăţean.

Cel de-al doilea moment – în care personal îmi place să citesc o parabolă a unei linii de conduită politică responsabilă – l-a reprezentat o paranteză în care a evocat o vizită, la şcoala fiului său, la o întrunire cu părinţii. Acolo, pe un hol, un neon funcţiona prost, iritant, cu întreruperi. Şi s-a întrebat atunci cum de nimeni – dintre personalul şi administratorii şcolii, dar nici dintre părinţii aflaţi atunci în acel loc – n-a observat defectul spre a-l fi remediat.

Concluzia? În loc de a face politică pentru oameni şi cu oamenii, pornind de la realităţile de facto ale zilei, se ajunge la un politicianism care sfârşeşte într-o alienare de electorat şi, deci, la un autism care nu scapă de sancţiunile cele mai neaşteptate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031