v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Din nou, despre nişte… oglinzi paralele

20 decembrie 2016
Autor

Evocând, în oglindă, crize survenite în spaţiul mai extins, european şi internaţional, evaluam, cu câteva zile în urmă (a se vedea articolele „Două crize în oglindă, două soluţionări diferite” şi „Destinul unui partid în derivă”) starea de contondenţă instalată la noi, imediat după anunţarea oficială a rezultatelor scrutinului din 11 decembrie. Notam atunci că, dacă în Italia post-referendum, partidul la putere condus de premierul de atunci Matteo Renzi şi-a recunoscut prompt şi imediat, la momentul exit-pool-urilor, înfrângerea şi a procedat în consecinţă prin depunerea mandatului, soluţia perfect constituţională întreprinsă de preşedintele Sergio Mattarella a condus la depăşirea crizei şi în decurs de patru zile un nou guvern s-a instalat prin botez parlamentar.

Contrar unui astfel de demers, la noi, continuând parcă proasta tradiţie a unei „democraţii originale” pe care şi-ar fi dorit-o Ion Iliescu, avertizam asupra tentativei grave de a aborda „rezultatul votului… într-o hermeneutică cu un pronunţat caracter pro domo, cu interese care, oricum le-am judeca, sfârşesc prin a arunca în deriziune voinţa electoratului”.

Din păcate, departe de a fi contrazis, diagnosticul de mai sus se arată tot mai acutizat, ba a devenit atât de cronic încât nu se prea mai întrevăd soluţii terapeutice cu excepţia celei pe care titularul „regiei” acestui spectacol de prost gust, nimeni altul decât preşedintele Johannis, o mai poate încă folosi, în limitele bunei raţiuni care, de-acum, a trecut în ograda bunului-simţ.

Nici pentru perdanţi nu există o altă variantă în afara celei a recunoaşterii – în sfârşit, făţişe şi oneste – a înfrângerii, oricât de dureros ar fi un astfel de gest, deschizând calea unei reorganizări decise, în dispreţul jocurilor de interese personale, într-o Opoziţie care, aşa cum s-a dovedit, poate fi deseori un neaşteptat prilej de restructurare mai benefică decât exerciţiul Puterii.

În aceeaşi logică a oglinzilor paralele, iată că, în Italia post-referendum, mecanismul – absolut raţional şi, deci, probabil salvator – al soluţiilor responsabile s-a verificat, din nou, duminică, la Adunarea PD, adică a forului de conducere a formaţiunii perdante la vot, desfăşurată la un hotel din Roma, la care încă în pâine, şeful partidului, ex-premierul Renzi, a făcut o lungă, detaliată şi nemiloasă analiză a înfrângerii la vot. El şi-a început discursul cu cuvintele: „Nu am pierdut. Am răs-pierdut”, punând, fără menajamente degetul pe rană şi înşirând, apoi, într-un calcul de aritmetică elementară, cauzele înfrângerii. Printre ele, personalizarea demersului electoral, ocultarea problemelor sociale ale categoriilor defavorizate, ignorarea valorii comunitarismului, lăsând loc de manevră adversarilor populişti. El a recunoscut în plus amploarea înfrângerii, declarând că au pierdut, ca în fotbal, acasă, pe teren propriu, ceea ce dublează de fapt dimensiunea pierderii.

Or, nimic dintr-o astfel de abordare în siajul perdanţilor de la noi în urma alegerilor din 11 decembrie. Recunoaşterile – câte s-au făcut auzite – au venit din partea unor lideri de rang secund, iar singurele mai clare şi mai aproape de o atitudine de responsabilitate s-au înregistrat oarecum marginal, aşa cum a fost cazul celei antamate de primarul Timişoarei.

Cât despre energicul ex-premier italian, acelaşi Matteo Renzi, rar mi-a fost dat să urmăresc un discurs atât de ingenios şi abil structurat precum cel rostit, preţ de mai bine de un ceas, în sala hotelului de la Roma.

Două momente m-au surprins şi mi-au dat măsura unui politician versat, în ciuda vârstei şi a propulsării sale intempestive în politică. Primul a fost atunci când, justificându-şi demisia asumată imediat după închiderea urnelor, a declarat că a fost încolţit de gândul de a abandona lupta. Şi cariera: „Pentru o clipă m-am gândit să cedez”, adăugând imediat însă că, după o reflecţie, şi-a răspuns că poţi demisiona ca premier, dar nu şi din calitate de cetăţean.

Cel de-al doilea moment – în care personal îmi place să citesc o parabolă a unei linii de conduită politică responsabilă – l-a reprezentat o paranteză în care a evocat o vizită, la şcoala fiului său, la o întrunire cu părinţii. Acolo, pe un hol, un neon funcţiona prost, iritant, cu întreruperi. Şi s-a întrebat atunci cum de nimeni – dintre personalul şi administratorii şcolii, dar nici dintre părinţii aflaţi atunci în acel loc – n-a observat defectul spre a-l fi remediat.

Concluzia? În loc de a face politică pentru oameni şi cu oamenii, pornind de la realităţile de facto ale zilei, se ajunge la un politicianism care sfârşeşte într-o alienare de electorat şi, deci, la un autism care nu scapă de sancţiunile cele mai neaşteptate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

+ şapte = 9

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031