* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

IN MEMORIAM PIER PAOLO PASOLINI

21 septembrie 2016
Autor

Nu peste mult timp se vor împlini 41 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari, disputaţi, iconoclaşti scriitori, regizori, jurnalişti, pictori pe care i-a cunoscut cea de-a doua jumătate a veacului trecut. Nu doar italian, ci universal prin vocaţie, prin destin, prin operă. E vorba de Pier Paolo Pasolini, considerat de mai toate sondajele de opinie ce-au urmat controversatului său sfârşit, ucis, în noaptea de 1 noiembrie 1975, pe o plajă pustie de la Ostia, din vecinătatea Romei. O crimă nici până azi rezolvată, în ciuda faptului că pentru ea a plătit aproape douăzeci de ani de închisoare un puşti care, mai târziu, la amnistie, avea să-şi nege cu argumente culpa. Dosarul s-a redeschis în mai multe rânduri şi s-a reînchis la loc în absenţa vreunei soluţii cât de cât credibile.

Am scris, de-a lungul anilor, în mai multe rânduri despre el. Inclusiv o carte mono0grafică. Cum însă posteritatea sa n-a contenit să sporească – s-au scris cărţi, s-au realizat numeroase documentare şi, de curând, chiar două lung-metraje – n-am încetat să mă documentez, recitându-i cărţile, mai ales scrierile sale jurnalistice de un rar profetism. Deşi le cunoşteam, am redescoperit recent două texte, între care un poem al său dedicat mamei sale, unica fiinţă feminină căreia i-a consacrat iubirea sa filială, şi un poem al marii prozatoare, Elsa Morante care, împreună cu Alberto Moravia cu care era căsătorită pe vremea tinereţii lor, s-au numărat printre cei mai cordiali prieteni ai săi. Le ofer aici cititorului în speranţa unei restituiri instructive şi ca un omagiu adus unui spirit care, peste ani, încă bântuie insomniile unei umanităţi în derivă al cărei profet nemincinos a fost şi a rămas.

 

George Popescu

 

 

 

Elsa Morante

 

În niciun loc

 

Aşa e,

tu – cum se spune – ţi-ai tăiat singur coarda.

În realitate, tu erai – cum se spune – un inadaptabil

şi la sfârşit te-ai convins

chiar dacă mereu aşa ai fost: Un inadaptabil.

Cei bătrâni te compătimeau pe la spate

fie şi cerându-ţi semnătura pentru proclamaţiile lor

iar cei „tineri”  te scuipau în faţă

fascişti fiind egal cu mustăţile lor:

(tu le spuseseşi deja, însă

greşiseşi într-un punct:

erau mai fascişti decât mustăţile lor )

te scuipau în faţă, însă şi ei îţi cerşeau

propagandă pentru pliantele lor

şi bani pentru găştile lor.

Iar tu te dai îndărăt, mereu te dăruiai şi te dăruiai

Şi ei înşfăcau şi apoi: „el dăruieşte”

- gângăveau în trăncănelile lor –

„din dragoste de el însuşi”. Trăiască, trăiască

cel ce se iubeşte pe sine şi pe alţii ca pe sine însuşi.

Ei îi urau pe ceilalţi ca pe ei înşişi

şi într-o atare justiţie cred că pot

să întemeieze o revoluţie.

Ei îţi reproşau diversitatea

înţelegând prin asta: homosexualitatea.

De fapt, ei foloseau trupul femelelor

cum le venea. Liberi să-l folosească cum le venea.

Trupul femelelor e carne de folosinţă

însă trupul masculilor pretinde respect. Păi cum nu”

Asta le e morala. Dacă o femeiuşcă de stradă

ar fi asasinat pe unul dintre ei

n-ar judeca-o considerată imatură.

Dar cu adevărat cu adevărat cu adevărat

cea prin care tu însuţi te considerai un diferit

nu era diversitatea ta.

Adevărata ta diversitate era poezia.

Aceea era ultima raţiune a urii lor

fiindcă poeţii sunt sarea pământului

şi ei vor pământul sterp -

În realitate, EI sunt contra-naturii.

Iar tu eşti natură: Poezie, adică natură.

Şi aşa tu acum ţi-ai tăiat singur coarda

Nu te mai îngrijeşti de ziare

- rugăciune de dimineaţă – cu crizele de guvern

şi prăbuşirile lirei şi decretoaiele şi decreţelele

şi legile şi maxi-legile. Eu sper

că o ultimă singură graţie îţi mai rămâne încă – un strop –

adică să râzi şi să surâzi. Ca tu de-acolo unde eşti

- dar o clipă încă – de-acolo, din NICIUNDE

unde te găseşti acum în trecere –

ca tu să surâzi şi să râzi de profiturile şi de speculaţiile şi de

averile lor acumulate şi de fugile de capital şi taxe evazive

şi de carierele lor etc.

Ca tu să poţi râde şi surâde de ele pentru o clipă

mai înainte de a te întoarce

în Paradis.

Tu erai un sărac

Şi mergeai cu Alfa cum merg cei săraci

în frumoasele tale veşminte de provincial ultima modă

precum copiii ce se ostenesc să pară mai bogaţi decât alţii

din nevoia de iubire pentru ceilalţi.

În realitate tu asta râvneai: să fii egal cu ceilalţi şi

în schimb ieri nu mai erai. DIFERIT, dar de ce?

Fiindcă erai un poet.

Iar asta ei nu-ţi iartă: să fii un poet.

Însă tu râzi (de asta).

Lasă-le ziarele şi mijloacele lor de masă

şi du-te de-aici cu poeziile tale solitare

în Paradis.

Oferă cartea ta de poezii paznicului Paradisului

şi vei vedea cum se deschide înainte-ţi

poarta de aur.

 

Pier Paolo, prietenul meu.

 

Roma, 13 februarie 1976.

 

 

Pier Paolo Pasolini

 

Rugă Mamei Mele

 

E greu de spus cu cuvinte de fiu

acest lucru cuiva căruia în suflet prea puţin îi seamăn.

Tu eşti singura pe lume ce ştie ceea ce a fost mereu

în sufletul meu, înainte de orice altă iubire.

De-aceea trebuie să-ţi spun ceea ce e înfricoşător de ştiut:

e înăuntru graţia ta ce-mi naşte angoasa.

Eşti de neînlocuit. De aceea damnată singurătăţii

e viaţa ce mi-ai dăruit. Nu vreau să fiu singur.

Am o nesfârşită foame de iubire, de iubirea de trupuri fără suflet.

Fiindcă sufletul e în tine, eşti tu, însă tu

eşti mama mea şi iubirea ta e sclavia mea:

mi-am petrecut copilăria sclav al acestui înalt

simţ, iremediabil, de o consacrare fără margini.

Era unicul mod de a simţi viaţa,

unicul fel, unica formă: acum s-a sfârşit.

Supravieţuim: şi e tulburarea

unei vieţi renăscute în afara raţiunii.

Mă rog ţie, ah, mă rog ţie: a nu dori să murim.

Sunt singur aici, cu tine, într-un aprilie ce va veni….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

+ 6 = paisprezece

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930