Sfârşitul imperiului universal?

21 noiembrie 2016
Autor

Cine îşi mai aduce amine de momentul în care, în 1991, aU fost coborât de pe zidurile Kremlinului impozantele drapele ale Uniunii Sovietice, semn al unei abulii a unui imperiu care, împreună cu SUA, dominaseră planeta timp de mai bine de jumătate de secol? În acel moment, s-a consumat un pact între protagoniştii celor două superputeri, Reagan şi Gorbaciov, asupra, nu atât a unei divizări a Puterii asupra lumii, cât mai ales asupra unei renunţări la orice fel de hegemonie univocă. Se năştea speranţa unei noi ordini, alta decât cea de tip Malta postbelică, chiar dacă, în alt loc şi în alte condiţii, discursurile publice, de data aceasta în aparenţă mult mai transparente, în care perspectiva părea a fi cea a unei lumi fără imperii. Ori cel puţin fără imperii cu pretenţii universale.

Că n-avea să fie aşa, deja se intuiseră de atunci câteva indicii. Cele mai indicative proveneau dinspre Washington, acolo unde consilierul strategic de la Casa Albă, nimeni altul decât Brzezinski, sugerase deja şefului său direct o altă soluţie, aceea potrivit căreia, rămase unica superputere, SUA trebuiau să asume o guvernare unilaterală.

Astfel a început operaţia de slăbire a Europei, a excluderii Rusiei din Occidenr, democratizarea întregii Asii islamice. Se contura, cum s-a spus cu o expresie nu atât de norocoasă, „sfârşitul istoriei”, având în frunte un „împărat pacifist, fie acesta Bush tatăl, ori Bill Clinton (despre Bush „cel mic” nici nu poate fi vorba, ci cel mult Obama Cel Bun.

O utopie ce avea să se încheie în zeci de eşecuri, încă în desfăşurare, al cărui sfârşit nimeni astăzi, după ce Trump se ba instala la Casa Albă, nu-şi mai încumetă a-l pronostica.

Sigur, mitul imperiului universal va fi prins, se spune, mai întâi în Maria Britanie (se înţelege de ce, istoria străveche şi glorioasă va fi fost un stimulent greu de neglijat), apoi s-a dezumflat acolo, după cum avea să se risipească şi peste Ocean, urmare a unei nemulţumiri crescânde din partea unei populaţii tot mai înstrăinate de ambiţiile unei clase politice ce se autoderoga drept o elită conducătoare prea orgolioasă pe flerul ei.

Şi oricât de ciudat ar părea în discursul post-electoral american, nu sunt puţini printre teoreticienii ce-i drept mai puţin spectaculoşi, dar nu mai puţin atenţi la capcanele istoriei în meandrele politicii la care toate lumea crede că se pricepe, ca tocmai acum, după Trump să asistăm la un sfârşit el „imperiului universal”, ceea ce ar presupune o serie de retractări şi de retrageri, nu doar din conflictele deschise şi ce par că nu se mai încheie, dar şi la nivelul unei reaşezări a destinului planetei pe alte coordonate, incluzând fie şi o revenire la un naţionalism, altul decât cel vânturat de formaţiuni şi de grupuri radicale şi radicalizate nu atât în numele propriilor interese interne cât al ascensiunii la Putere de unde, cine şie, s-ar putea relua ciclul pervers al bătăliei pentru o hegemonie care ar resuscita acelaşi mit al „imperiului universal”.

Ce se va întâmpla, chiar în contextul spaimelor declanşate acum de Trump şi de viitoarea sa echipă încă în chinurile facerii, e greu încă de previzionat. Istoria se scrie şi se rescrie, uneori se repetă, însă nimeni nu neagă că s-ar putea uneori repeta chiar şi în laturile sale benefice.

Exemplele nu lipsesc. Şi nici speranţa. Care, oricum, trebuie să moară ultima.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

noiembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct   Dec »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930