* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

22 iulie 2019
Autor

Umberto Eco –

un medievist în postmodernitatea virtuală

 

(Aproximări ipotetice)

George Popescu

 

 

Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate minţi ale intelectualităţii din lumea ultimei jumătăţi de secol, italianul Umberto Eco n-a încetat să-şi surprindă cititorii şi, deopotrivă, admiratorii: în rândul cărora mă regăsesc, cu o voluptoasă disponibilitate, încă de prin anii şaizeci, când a intrat în conştiinţa noastră culturală prin traducerea regretatului Cornel Mihai Ionescu a cărţii sale „Opera deschisă”. Traducându-i şi eu, mult mai târziu, trei lucrări dintre cele atipice şi care, de altfel, nu sunt deloc puţine, am ratat, din motive obiective, ocazia de a-l cunoaşte personal, în 2009, cu prilejul prezenţei sale, a doua oară, în România, pentru lansări editoriale şi ceremonia primirii titlului de doctor honoris causa al Universităţii Ovidius din Constanţa, la care fusesem invitat de regretatul meu şi al său prieten, scriitorul Marin Mincu.

Jurnalist, în prima tinereţe, la abia înfiinţata televiziune italiană, RAI, în studiourile de la Torino, oraşul studiilor sale, Eco susţine, cu o tenacitate egală cu prospeţimea, o rubrică permanentă, sub genericul „Pliculeţul Minervei”, în săptămânalul milanez „L’Espresso”, din 1975. Dezvăluiam cândva, tot în această rubrică, două dintre incidenţele româneşti ale gazetarului Eco: un „pliculeţ”, de pe la începutul anilor 90, în care e invocat numele lui Gică Hagi, pe atunci jucător în Seria A (într-o „confruntare” fictivă cu cele ale lui Dante şi Petrarca), altul, de peste un deceniu, în jurul cazului Mailat, al cărui titlu indică aproape totul: „Inventare il nemico”.

 

 

Triunghiul lui Umberto Eco sau cultura „se mănâncă”?

Mă întorc la Eco, ca de fiecare dată când vreo intervenţie a sa publică incită la reflecţie şi la reevaluări ale propriilor noastre deprinderi: culturale şi nu numai. De această dată, mă simt provocat de o nouă şi incitantă chiar inedită, intervenţie a sa, ca de fiecare dată productivă în câmpul gândirii şi cu acelaşi iz spectacular ce-l caracterizează. Şi de care, recunosc jenant, că nu auzisem până de curând. E vorba de conceptul intrat în discursul public, sociologic şi nu numai, sub denumirea de… Triunghiul lui Eco, pe care nu contenesc să-l invoce politologi şi cărturari, economişti şi diplomaţi, prinşi în febra societăţii (neo-)liberale şi liberiste, a pieţei libere, dar subversiv dirijate, a consumismului şi profitului „fără frontiere”.

Dar ce înseamnă acest „triunghi”? În toiul dezbaterilor controversate în jurul naturii crizei survenite începând din 2008-2009, în Italia cel puţin, una dintre cauzele majore ale acesteia –  propune Eco –se datorează proastei reprezentări a culturii în dinamica economico politică, de acum şi de oricând: cultura, a susţinut el, nu e, cum era reprezentată şi în doctrina comunistă de sorginte marxist-leninistă, suprastructură; e, egal ori chiar mai mult, producţie. De aici, oferta interpretativă a lui Eco, sub forma unui triunghi, cu trei dimensiuni productive ale culturii şi susţinut în baza unor date statistice atestate documentar.

Cultura, aşadar, produce valoare şi profit, cel puţin în două dintre cele trei sectoare ale sale: 1) industria culturală a designului, a artizanatului, artelor vizuale, audiovizualul, sistemului editorial, spectacolului şi a noilor media; 2) domeniul formării în întregul său ciclu educaţional, adică de la şcoala primară la universitate şi la educaţia permanentă şi 3) cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi producţia de bunuri şi servicii hi tech.

 

Eco a propus, iar ulterior economişti şi sociologi au reluat şi atestat, un calcul judicios bazat pe indicii statistice indiscutabile, următoarea ecuaţie: profitul primei laturi („industrială”) a triunghiului are o valoare în sine, cea de-a doua, instrucţia şi educaţia, produce 15 la sută din PIB, iar a treia, cercetarea ştiinţifică, adaugă 30 la sută. Toate cele trei laturi ating, într-un tratament judicios şi legitim al culturii într-o viziune bugetară, un procent de peste 50 la sută din PIB la nivel mondial. Datele fac referire la realităţi confruntate din câteva economii considerate exemplare, din SUA şi Germania, până la India şi China, situate pe partea salutară a lucrurilor.

În state în care cultura, incluzând şi educaţia, a fost şi a rămas tratată ca o cenuşăreasă, aruncată la coada investiţiilor bugetare, Italia, România şi câte altele, stagnarea şi, deseori, chiar regresul sunt mai mult decât evidente. Acuzatoare.

„Cultura se mănâncă”  e, de altfel, titlul unei cărţi cu mai mulţi autori apărută cu doi în urmă în Italia şi care, construită şi structurată în baza viziunii „triunghiului lui Eco”, e o pledoarie argumentată şi convingătoare în favoarea unei regândiri a unui vechi şi fals dilematic raport între binomul numit cândva structură şi supra-structură.

 

 

Elogiul erorilor care schimbă lumea

La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul italian, dar nu numai, dezbaterile în regim omagial despre autorul „Numelui trandafirului” şi al atâtor zeci de cărţi publicate în aproape şaptezeci de ani de activitate intensă, frenetică, temerară pe alocuri, acoperind o vastă şi impunătoare gamă de discipline.

Dacă ne-am opri doar la vocaţia sa jurnalistică, consider deja că reprezintă o performanţă în sine faptul că şi-a susţinut rubrica sa săptămânală, cu titlul semnificativ „La bustina di Minerva” („Plicul Minervei”) în publicaţia „L’Espresso” timp de 32 de ani, fără nicio întrerupere.

Ultimul număr al săptămânalului milanez mai sus menţionat i-a fost dedicat în întregime titularului rubricii republicând la loc de cinste şi întâiul articol cu care îşi inaugura lunga şi populara colaborare.

Articolul apărea în numărul din 31 martie din 1985, în care autorul, pe atunci în plină glorie internaţională nu doar ca romancier (îi apăruse deja şi cel de-al doilea roman cu titlul „Pendulul lui Foucault”, ca să nu mai vorbim de cărţile sale de studii, inclusiv celebrul „Tratat de semiotică”), îşi avertizează, nu fără sagacitatea-i şi ironia recunoscute, asupra aventurii căreia i se dedica.

Rubrica – şi, fireşte, colaborarea sa – i se datora prietenului său de decenii, nimeni altul decât Valentino Bompiani, jurnalist şi proprietar al L’Espresso şi deopotrivă al uneia dintre cele mai prestigioase case editoriale din Italia, despre care Eco însuşi povesteşte, spre a-şi justifica titlul rubricii, cum cel dintâi obişnuia să inventeze rubrici şi colecţii editoriale pe dosul pachetelor lui de ţigări, ce-ar fi meritat conservate pentru cine ştie ce pagini de istorie literară şi jurnalistică.

Eco se teme că rubrica nu va rezista probabil mai mult de un an. Experienţa o mai făcuse şi acesta a fost rezultatul. Titlul nu trebuie, susţine iniţiatorul, pus în seama înţelepciunii zeiţei, ci… chibriturilor pe care le aprinzi şi le-arunci, ceea ce sugerează că vor fi atacate aspecte ale vieţii cotidiene, cu diversitatea lor ce-ar putea concura rubricile de… publicitate:

„Deocamdată, plicuri: despre ultima carte necitită, despre intuiţia ce ne-a bântuit mintea pe autostradă în timp ce frânezi la coada unui Tir, despre fiinţă şi nimic, despre celebrii paşi de dans ai lui Fred Astaire. Apoi vom vedea…”

Şi, apoi, cum titlul acestui prim articol era „Ce frumoasă erori!”, Eco se opreşte asupra rolului, de cele mai multe ori decisiv pentru destinul istoriei şi al culturii umane, al unor erori, precum cea binecunoscută, a genovezului Cristofor Columb, navigatorul care pornise în căutarea Indiilor descoperind, în schimb, America. Autorul aminteşte că în engleză termenul acestor descoperiri este serendipity şi care ar semnifica, simplu, descoperire din greşeală. Exemplele nu lipsesc, de la celebrul măr, ce i-ar fi căzut în cap lui Newton, la Marie Curie, ce-ar fi uitat din neatenţie Pechblenda (ori Uranitul) pe măsuţă şi la Bethold Schwarz, descoperitorul pulberii de puşcă tot din întâmplare.

Căci, avertizează Eco mai în glumă, mai în serios, „Uneori mă tem că acela care nu descoperă niciodată nimic ar fi cel care vorbeşte doar când este sigur că are dreptate. Este tocmai ceea ne învăţau părinţii: Mai înainte să vorbeşti, gândeşte!. Gândeşte, desigur, dar gândeşte şi la altceva. Ideile minunate survin din întâmplare. De aceea, dacă sunt bune, nu sunt niciodată numai ale tale”.

 

Cum să înfruntăm moartea!..

În zecile de cărţi şi miile de intervenţii publicistice pe care Umberto Eco ni le-a lăsat moştenire, am regăsit, sub forma unei „epistole”, cu un vădit şi ironic scop „testamentar”, câteva sfaturi despre cum ar trebui să ne înfruntăm propria moarte. Destinatarul este, se înţelege, unul imaginar, un eventual „discipol”, iar „instrucţiunile” sunt, spre a păstra tonul ironic, „umile”.

Eco porneşte de la prezumţia că una dintre cele mai mari probleme ale fiinţei umane ar fi aceea a modului în care trebuie să înfruntăm moartea, egală în dimensiunea şi în tensiunea ei, atât pentru necredincioşi, cât şi pentru cei cu credinţă în divinitate. Autorul îşi inventează „discipolul” căruia, cu o tuşă de simbolistică socratică, îi restituie numele de Criton, trimiţând la un faimos dialog platonician.

Acesta îl interpelează pe Eco cu întrebarea despre cum crede acesta că ar trebui să ne întâmpinăm sfârşitul. Firesc, regretatul semiolog şi romancier, autorul „Numelui trandafirului”, nu se poate abţine de a strecura, în preambulul „sfaturilor” sale, un context, al eventualităţii morţii la o vârstă tânără, în care satirizarea lumii de azi nu poate lipsi:

„… cum poţi să-ţi înfrunţi moartea chiar şi dacă eşti credincios, gândindu-te că în timp ce tu mori tineri  plin de viaţă de ambele sexe dansează în discotecă distrându-se fără măsură, străluciţi savanţi violează ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili creează o societate mai bună, ziare şi televiziuni sunt pornite în a da ştiri de mare relevanţă, întreprinzători responsabili se preocupă ca produsele lor să nu degradeze ambientul şi se străduiesc să restaureze o natură alcătuită de izvoare cu o apă bună de băut, păduri doldora de copaci, ceruri cristaline şi senine protejate de ozon îmbelşugat, nori delicaţi ce preling iarăşi ploi îmbietoare? Gândul că, în timp ce astfel de lucruri minunate se întâmplă, tu te duci, ar fi insuportabil”.

Schimbând, pe neaşteptate, registrul, discursul e întors la 180 de grade, căci, sugerează autorul, discipolul ar trebui să se gândească mai curând că e mai profitabil să ia în calcul exact opusul, anume că lumea, cu cele şase miliarde ale sale, e plină de nătărăi şi că nătărăii dansează în discotecă, nătărăi savanţii care cred că ar fi rezolvat tainele cosmosului, nătărăii politicieni propun un panaceu pentru necazurile noastre şi aşa mai departe.

În faţa unei astfel de dezastruoase panorame, discipolul întreabă când ar fi mai potrivit ca o astfel de reflecţie să înceapă, iar răspunsul este că în niciun caz la 20, 30 şi nici la patruzeci de ani, abia după aceea e necesar să apară primele dubii, apoi a exersa o  revizuire a lor pe la 50-60 de ani şi a ajunge la o certitudine spre suta de ani, dar totuşi pregătit pentru momentul în care primeşti „telegrama” despre iminenţa sfârşitului.

Convingerea că toţi ceilalţi sunt nişte nătărăi e o artă subtilă, ea nu e la dispoziţia primului venit cu cercel în ureche, cere studiu şi trudă, iar timpul nu trebuie grăbit. Trebuie să ajungi cu seninătate  ca să-ţi accepţi moartea.

E nevoie să contempli şi să analizezi totul în jurul tău, pornind de la atestarea celor mai bune cărţi ori produse ale artiştilor, să identifici pe adevăraţii eroi carismatici, pe toţi cei care urmăresc şi doresc binele comun. Abia atunci vei putea pleca împăcat şi senin.

Finalul poartă marca genialului „histrioncare” este Umberto Eco pe care discipolul îl chestionează dacă nu cumva el însuşi n-ar fi cumva un nătărău:

„Uite – conchide maestrul – te afli deja pe drumul bun”.

Scris în 1997, un astfel de text nu poate să nu ofere dimensiunea unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai ultimei jumătăţi de secol, aşa cum îl caracteriza un mare cotidian american.

 

Cultura medială şi proba autenticităţii

În îndepărtatul 1964, Umberto Eco trimitea la tipar o carte singulară, pentru acea vreme şi cu siguranţă pentru propria sa aventură de autor, intitulată „Apocalittici e integrati”, a cărei geneză şi al cărei destin (norocos, ca atâtea alte cărţi ale sale ce vor veni mai târziu) sunt fructe ale cazualului. Era în 1964 şi apăreau primele catedre dedicate comunicării de masă. A pregătit o culegere de articole şi de intervenţii pe această tematică încă incipientă în vederea unui concurs de selecţie, dar intuiţia, genială, a venit de la editorul său, Bompiani, care a scos titlul dintr-un text şi l-a obligat să scrie cincizeci de pagini de susţinere a tezei, rectè cea anunţată în titlu: Apocaliptici şi integrați. O găselniţă, fireşte, dar asta n-a împiedicat modelul ce s-a ivit din ea să cucerească un important drept în cetate, dar şi să prezume, pe linie de principiu, reiterarea sa în alte conjuncturi. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu revoluţia medială, în spaţul web şi, mai nou, al reţelelor de socializare.

Eco, în interviul menţionat, se păstrează la distanţă de cele două realităţi dicotomice – apocaliptici vs  integraţi –, rezervându-şi facultatea de a observa din interior fenomenul comunicării de masă, de azi, cu acribia celui care ştie, din deformare semiotică, cum totul are o semnificaţie şi că ajunge să încerci să-l blochezi ca să-l vezi, apoi, scăpând şi alunecând spre alte ţărmuri. Ca de exemplu, dacă în urmă cu cincizeci de ani a face teoria comunicării de masă însemna „a face teoria joii viitoare”, acum a face o teorie a comunicării digitale înseamnă a face „teoria următoarelor… două ore”.

Dar iată câteva dintre punctele de vedere ale marelui semiotician şi scriitor, autor, printre altele, şi al unui incitant text romanesc sub această incidenţă a manipulării „comunicaţionale”.

„Funcţia oricărei culturi – spune el – e aceea de a produce un spor colectiv. Totuşi, un atare spor, chiar şi în deplină libertate de expresie (altfel, e vorba de dictatură, nu de adevărată cultură), se articulează totdeauna ca o critică continuă a luării de cuvânt a celuilalt. E modelul ideal al dialogului socratic, unul se ridică şi îşi spune părerea, altul fie că e maestrul ori prietenul sau oricare altul, se ridică şi la rândul său manifestă o divergenţă şi aşa mai departe. Asta e valabil pentru societate ca şi pentru indivizi: şi cultura personală are nevoie de critică…”

Prin urmare, cultura se defineşte ca o alternanţă continuă între libera luare de cuvânt şi critica acesteia. Ceea ce se întâmplă însă cu web-ul este însă că se idolatrizează idealul absolutei luări de cuvânt, fără niciun control din partea celorlalţi.

„Ca să fiu rău – ori apocaliptic -, adaugă Eco, aş putea spune că e vorba de triumful cretinului; (relativizat prin paranteză, se înţelege, N.ns). Nu poate fi vorba de cultură în acest caz. Mai pe şleau spus, cretinul poate chiar să şi vorbească, ba chiar să predea la universitate, cu condiţia să îngăduie şi altora să combată, să contexte ori să invoce modele alternative”.

Se atacă, potrivit lui Eco, fundamentele înseşi ale democraţiei, care constă în asumarea adevărului că nu tot ce se spune are valoare. Cine teoretizează contrariul, propunând pura luare de cuvânt ca unică formă de expresie, a renunţat de fapt la democraţie, ori la cultura democratică, fiindcă lipseşte critica opiniilor.

Eco se arată îngrijorat, pe de o parte, cu privire la noile generaţii de nativi digitali, cum îi numeşte, presupusa mutaţie antropologică care ar comporta faptul că se nasc într-un context medial. Şi grave nu sunt atât capacităţile înnăscute – ale copiilor – de a dobândi pe viu, din mers, gramatica digitală (inclusiv la nivelul limbajului gestual), ci consecinţele acestei enorme şi mediate disponibilităţi de conţinuturi, îndeosebi efectele asupra memoriei individuale. Asistăm, spune Eco, la o enormă criză a memoriei colective. Exemplele se găsesc cu duiumul, la adolescenţii italieni care nu ştiu nici în ce epocă a trăit Mussolini, ca şi la ai noştri, adaug eu, care nici n-au auzit de Mihai Viteazul şi care despre Vlad Ţepeş nu ştiu decât eventual varianta ficţională a filmografiei draculiene.

Faptul că Eco recunoaşte că impresionanta sa cultură – istorică şi culturală – îşi are izvorul şi izvodul în primii ani de viaţă când asculta cântecele şi poveştile populare de la mama sa n-ar trebui să mire. În fond, pentru secole, paradigmele oralităţii şi tradiţiei gutenberghiene au coexistat, iar memoria, prodigioasă în prima, n-a suferit prea mult nici în lunga epocă a scrisului şi a cititului.

Ambele însă şi-au asumat drept resort persuasiunea, arta convingerii care presupunea – şi ar trebui să mai presupună – nu doar un temei logic (suport al credibilităţii), ci şi activarea îndoielii. Unică bază a unei culturi democratice, în absenţa căreia intervine, în forme agresive, manipularea. Iar locul democraţiei e, cu puţină şi regretabilă şansă, ocupat de dictatură. Fiindcă, apocalipticii devin avant la lettre… integraţi.

 

Cultura Web şi ofensiva imbecililor

Sub impactul new media substituind de-acum locul divinităţilor de prin mileniile umanităţii, se poate conchide, pe urmele germanului Oswald Spengler, că nu doar civilizaţia (cea occidentală, pentru el) îşi trăieşte „amurgul” său, ci şi cultura. Şi nu e vorba, aşa cum grăbit s-ar putea înţelege, de un „amurg” în ordine axiologică: nu o cădere în ordine valorică, ci de ceea ce un filosof de talia lui Gianni Vattimo definea cu conceptul de „slăbire”. O slăbire care, oricât de paradoxal ar părea, era, pentru el ca şi pentru alţi gânditori ai post-modernităţii, într-o relaţie strânsă cu societatea deschisă. Or, spaţiul public în care trăieşte lumea globalizată de astăzi etalează tocmai o deschidere totală, dincolo de care devine aproape imposibil vreun filtru selectiv.

Viteza schimbărilor, ameţitoare, imprevizibilă şi deconcertantă, este deja un fenomen mai mult decât frapant. Din păcate – sau din fericire -, prizonieri, cum îi suntem, am pierdut aproape orice facultate de a-l mai diseca, decanta şi, ca atare, a-l înţelege şi a-i dimensiona consecinţele. Pe termen scurt şi, îndeosebi, pe termen mediu şi lung. Subiectul destinului culturii scrise (tipărite, tradiţionale) e la ordinea zilei. Ba poate că chiar surclasat: viitorul ei pare, pentru cei mai mulţi, nesigur. Presa scrisă îşi trăieşte şi ea faza crepusculară. Par să se fi stins chiar şi tonurile litanice ale celor care, crescuţi şi educaţi, ca mine, în cultul său, se declară învinşi de ofensiva noilor media. Internetul – căci el este subiectul tare al agendei clipei şi lumii de azi – a depăşit funcţia de instrument al comunicării: e comunicarea însăşi, e Totul.

În acest context mai rămâne oare loc pentru supoziţii interogative cu privire la condiţia culturii de mâine? Ce loc îi este rezervat bibliotecii peste câteva decenii? La aceste întrebări m-a obligat să revin o intervenţie a lui Umberto Eco survenită recent, la Torino, cu prilejul încununării sale cu titlul de doctor honorise causa al Universităţii din localitate. Nu întâmplător, dar nu mai puţin paradoxal în raport cu ceea ce avea să declare faimosul romancier şi semiolog, i s-a conferit în Comunicare şi culturi Media. Declaraţia sa, şocantă, neaşteptată de la un veritabil guru al new media ale căror resurse le pusese deja la lucru în tratate de specialitate şi, mai ales, în paginile romanului „Pendulul lui Foucault”, a generat o adevărată furtună în Italia şi în alte ţări. Eco a declarat textual: „Reţelele de socializare permit persoanelor să rămână în contact între ele, dar dau şi drept la cuvânt unor legiuni de imbecili care mai înainte discutau la bar la un pahar de vin iar acum îşi rezervă dreptul la opinie despre Premiile Nobel”

Duritatea atacului n-a trecut neobservată, mai ales în rândul internauţilor, iarăşi din Italia şi din alte părţi ale planetei, distribuiţi, cum altfel, de ambele părţi ale… tribunei: de o parte cei care subscriu diagnosticului lui Eco, de alta, cei care, ieşiţi din flancul „imbecililor”, se întreabă dacă nu cumva celebrul autor „vrea o oligarhie a unor intelectuali aleşi”. În realitate, în Lectio Magistralis ca răspuns la decernarea titlului, Eco s-a referit în mod particular la educaţie. „Marea problemă a şcolii de astăzi – opinia el – este în a-i învăţa pe copii cum să filtreze informaţiile pe Internet. Chiar şi dascălii sunt neofiţi în faţa acestui instrument”. El se opreşte la un exemplu pe cât de „drag” lui pe atât de difuz şi la modă în discursul internaut din ultimii ani: cel al conspiraţiilor, devenit de-acum un sindrom al complotului în toată regula. Căci, spune Eco, Web-ul „este locul unde se nasc cele mai absurde teorii complotiste: de la acuzaţiile contra iezuiţilor suspectaţi că au scufundat Titanicul la construirea unor coincidenţe numerice despre atentatul Turnurilor Gemene”.

Însă ceea ce a frapat cel mai mult în intervenţia marelui semiolog a fost credinţa sa în întoarcerea la cultura tipărită şi, mai ales, la presa scrisă. El şi-a argumentat această poziţie – mai tranşată ca niciodată – citându-l pe Hegel cu enunţul, el însuşi inedit pentru filosoful german, potrivit căruia „Lectura jurnalului este rugăciunea cotidiană a omului modern. Se va revenit la informaţia tipărită”. Un pariu? Ori o sfidare? Vom trăi şi vom vedea.

 

Fratele cel Mare şi dreptul la intimitate

Nu demult, în cunoscuta sa rubrică „La bustina di Minerva” din săptămânalul italian „L’Espresso”, Umberto Eco se întreba, deloc retoric, dacă nu cumva suspiciunea tot mai generalizată în ultimii ani faţă de masiva pierdere a dreptului la intimitate de pe urma facilităţilor de supraveghere pe care tehnica de ultimă oră le generează merită atributul unei veritabile obsesii.

Pe scurt, ar fi vorba despre dreptul fiecăruia dintre noi  – sacru, cum este recunoscut în mai toate manualele de drept – la conservarea şi, eventual, administrarea propriilor sale fapte poate fi încălcat în numele unor comandamente străine voinţei noastre. Excluzând din start aspecte subsumate unor imperative excepţionale, precum cele din SUA impuse după fatidicul 11 septembrie 2001 (inclusiv, mai ales, scandalul Snowden şi contorsionata sa istorie), unica îngrijorare cu o mare consistenţă interogativă ar fi tocmai calificarea revoltei noastre individuale împotriva riscului de a ni se accesa intimitatea. Şi cum să nu te revolţi atunci când constaţi că ţi se fac „publice” chiar şi convorbirile cu soţia, cu copiii ori îţi sunt dezvăluite listele de cumpărături cu cardul din nu ştiu ce supermarket?!

Pare că spaima aceasta se înscrie pe linia orwelliană ca mijloc de apărare împotriva pericolului pe care îl reprezintă omniprezentul Frate Cel Mare, disimulat – acum mai mult decât oricând – sub mii de măşti puse la dispoziţie de o „liberalizare” a pieţei tehnice.

Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi, împreună cu Umberto Eco, dacă, dincolo de legitimitatea acestei spaime şi a justeţei revoltei, nu mai persistă şi altceva, pe cât de diafanizat la nivelul conştiinţei pe atât de intrigant. Şi, ca atare, demn de a fi discutat. Ori măcar luat în seamă.

Se iveşte, astfel, o întrebare oarecum neaşteptată. Insidioasă chiar: ţinem oare atât de mult la propria intimitate încât merită ca perspectiva pierderii ei să devină o obsesie? Răspunsul nu e deloc cel aşteptat. Dimpotrivă. Într-o societate, cea de-acum, globalizată şi masificată, a televiziunii şi a internetului, a „reţelelor” mai ales, e uşor de constatat mai curând contrariul tezei menţionate: tocmai pierderea de identitate în ceea ce unii gânditori denumesc o societate lichidă sporeşte trebuinţa căutării de repere şi, de aici, nu mai rămâne decât un pas până la „comercializarea” recunoaşterii sociale. Care şi-a extins limitele de la tradiţionala fizicitate, adică a recunoaşterii în vecinătatea imediată, la cea, la urma ei, cumva globalizată. Şi aşa ajungem la nevoia pe care individul de astăzi – de la exemplele mai clasice (actor, jurnalist, sportiv etc.) la cele încă şi mai la modă (damă de companie, şmecheri de cartier, beizadele de toate soiurile) – o resimte şi şi-o impune de a se face văzut. Cu alte cuvinte, o acută şi paradoxală trebuinţă de expunere în public, care altceva nu e decât altă faţă a unui exhibiţionism cu cât mai blamabil cu atât mai frecventabil.

Să ne mai mire faptul că un sociolog şi gânditor de statura lui Zygmunt Bauman observa cum „reţelele de socializare”, îndeosebi Facebook, ca instrumente de supraveghere a gândurilor şi a emoţiilor celuilalt sunt, într-adevăr folosite de diferite organisme de putere cu participarea entuziastă a celor ce le folosesc. Cum s-ar spune, întâia oară în istorie, cei spionaţi colaborează benevoli şi cu bravură cu cei ce-i spionează şi o fac tocmai spre a le facilita treaba.

 

iulie 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

4 − = unu

Arhiva

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun   Sep »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031