„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

23 septembrie 2019
Autor

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

 

O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa cum o defineşte prezenta anchetă a revistei Paradigma, este tot atât de utilă cât era şi cu cincizeci dacă nu chiar cu o sută de ani în urmă: întâi de toate, fiindcă miza – adevărata ei miză – n-ar trebui să consiste atât în inventarierea istoriilor noastre literare, atâtea câte au fost, cât în redefinirea câmpului conceptual, pornind de la, ca să ne oprim asupra exemplului cel mai frapant, disocierea istoriei literare, ca specie, de una ori mai multe istorii ale literaturii române. Actualitatea dezbaterii trebuie, prin urmare, căutată în absenţa uneia, serioase şi aplicate, care s-ar fi impus cu multă vreme în urmă.

Fireşte, ni se va reproşa că tentativele n-au lipsit: ele au fost în cvasi-totalitatea lor conjuncturale, reduse la nivelul unor intervenţii circumstanţiale şi, astfel, sub jerbe retorice nu o dată ademenitoare, au sfârşit prin a lăsa problema esenţială pe jumătate îngropată în susţineri altminteri judicioase.

 

Aşadar, spre a iscodi mai cu tâlc resorturile întrebărilor lui Marin Mincu, m-aş opri chiar în pragul celei dintâi şi aş spune că, mai înainte de a stabili eventualul obiect al istoriei literare, astăzi, ar trebui, iarăşi cu toate riscurile presupuse, să revenim în sfera conceptuală. Iar întrebarea, subtextualizată astfel, ar fi: ce mai înţelegem astăzi prin istorie literară? Ori, poate încă şi mai exact, ce-a mai rămas din istoria literară de ieri, adică de atunci de când aceasta a pătruns în orizontul nostru cultural, în prezentul în care trăim sub pulsiunile unei ere seduse şi confiscate de informaţie, până la punctul disoluţiei acesteia din urmă?

Neîndoielnic, istoria literară, în sensul cel mai larg cu putinţă, e în mod fatal temută şi hulită: întâi fiindcă, stricto sensu, ea nu e – şi n-ar trebui, cum din păcate s-a gândit şi acreditat la noi chiar şi în aceşti ani de început de secol şi de mileniu – spectaculoasă; cu atât mai puţin generatoare de onoruri şi de glorii, cum de o manieră nemeritată se întâmplă. Apoi, repusă în cercul definiţiei sale originare, o istorie literară nu se confundă cu o istorie a unei literaturi; şi cu atât mai puţin, ba aş spune în niciun caz, cu Istoria unei literaturi; ea poate fi ilustrată printr-un articol, un studiu, un eseu, de obicei reevaluator, consacrate unei perioade, unei mişcări, unui scriitor ori, de ce nu, unei singure opere; cât despre metodologie, câmpul rămâne larg deschis şi a fost ilustrat ca atare de atâtea nume tari ale hermeneuticii literare din Europa şi din lume. Or, sursele erorii la noi, în orizontul de expectativă al tuturor, l-au constituit, pe de o parte, tocmai stadiul confuzional al acestei percepţii a cercetării istoric-literare, iar pe de alta, impunerea modelului călinescian, monumentalizat ca atare de timpuriu, ca un fel de ştachetă competiţională; aşa se face că, din 1941 încoace, Istoria călinesciană a transformat terenul istoric-literar autohton într-un fel de teren sportiv în care s-au angajat, cu ambiţii mai mult ori mai puţin resimţite de o manieră narcisiacă, unii literaţi, sosind, fiecare aliniindu-se, din mers, la start cu ambiţii nemăsurate şi finalităţi pe măsură.

 

În ce-l priveşte pe G. Călinescu şi Istoria sa, ar trebui ca lucrurile să fie repuse în termenii reali, mai aproape adică de resortul primar al autorului şi, îndeosebi, de contextul particular în care ea a fost concepută.

Întâi de toate, actul călinescian a fost dictat de o necesitate indubitabilă: o literatură „tânără”, precum a noastră, cu mai puţin de un secol de exerciţiu al interpretării literare, acuza nevoia unei Istorii proprii, nu atât la nivelul, să-l numim deocamdată, divulgator, cât mai ales al unui proiect de canonizare, un termen care, prin uzajul excesiv, e pe cale să-şi rateze propria semantică. G. Călinescu nu fusese, până la data la care începe să lucreze la Istoria sa, un istoric literar prin definiţie şi, cu atât mai puţin, unul autodesemnat ca atare; făcuse, e adevărat, istorie literară – şi, dacă luăm în calcul studiile consacrate lui Eminescu, dar şi lui Creangă, se achitase de sarcinile asumate suficient pentru o deplină consacrare – însă, în contextul literar al anilor 30, el se simţea, probabil, mult mai aproape de critica literară in actu; iar cazul său e tipic unei literaturi, precum a noastră, care escaladase stagii de exerciţiu istoric literar deja instituite, în alte culturi, la nivel de şcoli.

 

În această perspectivă consider că orice confruntare în plan european e pe cât de inadecvată pe atât de inutilă. Exemplul, atât de cunoscut şi chiar invocat, al „Istoriei literaturii italiene…” a lui De Sanctis nu ajută aproape cu nimic înţelegerea condiţiei capodoperei călinesciene şi nici dezbaterea aici propusă. Fireşte, mă număr printre cei care cred că modelul ilustrului italian – care de altfel nici n-a fost primul istoric al literaturii din ţara sa – a funcţionat în cazul lui Călinescu; argumentele, pe cât de evidente sunt ele la prima vedere, pe atât de superflui se dovedesc la o analiză mai atentă.

Mai întâi, De Sanctis, dascăl şi el la rându-i şi posesor al unei retorici aulice de calitate, avea la îndemână, când şi-a pornit proiectul, suficiente izvoare şi resurse de informaţie cât să nu acuze nici precipitarea şi nici nevoia unor revizuiri; în al doilea rând, în Italia istoria literară avea deja o vârstă respectabilă, dacă luăm în calcul nu doar tradiţia exegetică medievistă, ci şi existenţa unor „dicţionare”, prezentate, încă pe jumătatea secolului al XVI-lea, drept …istorii; evident, literare.

Nu mă voi opri asupra unora dintre acestea, însă e bine de reţinut că, tot prin acea perioadă, n-a lipsit nici perspectiva „alcătuirii” unor istorii literare extinse la spaţiul european; ce anume înţelegeau autorii lor prin „istorie” literară, n-are, în context, prea mare semnificaţie. Mai important pentru dezbaterea noastră mi se pare că se eludează prea uşor, atunci când ne inflamăm în legătură cu condiţia istoriei literare autohtone, tocmai condiţia singulară a literaturii noastre într-un context internaţional: vreau să spun că atunci când în alte culturi s-a încetăţenit moda studiului literaturilor pe epoci, mişcări literare ample, noi am rămas, parcă, anesteziaţi, ca în multe alte domenii, de modele consacrate. Şi nu-i vorba doar de cel călinescian: la nivelul criticii literare, spre exemplu, pentru cine mai are azi curiozitatea să afle, au funcţionat, pe rând, „modelele” Vianu, Streinu, Cioculescu, Pompiliu Constantinescu etc. Faptul se poate cu relativă uşurinţă verifica fie şi numai revăzând titlurile unor cărţi de critică; cu ecouri precis delimitabile; cât priveşte modelul „creativ”, am putea identifica aici, cu o şi mai mare lejeritate, un adevăr ştiut de toţi dar relativizat ori ignorat ad libitum: aşa se explică de ce a continuat, decenii la rând, să prevaleze gustul pentru critica impresionistă şi de ce ne-am ţinut departe de modelele funcţionale aiurea.

 

Revenind la De Sanctis, istoria sa, oricât de …monumentală în realitate, n-a avut nici pe departe impactul pe care l-a avut, la noi, cea călinesciană: şi nu l-a avut întâi de toate fiindcă mizele literaturii care-i dăduse lumii pe Dante, pe Boccaccio, Petrarca, Foscolo etc. nu erau cele ale unei culturi care, la nivel literar, resimţea nevoia imperioasă a unei consacrări (ca să evit termenul de canonizare); toate gloriile trecute şi citate mai sus ale Italiei erau deja consacrate pe plan internaţional, în unele cazuri mai cunoscute – şi mai studiate – decât chiar în ţara lor.

Cred, în schimb, că lui G. Călinescu i-a slujit mai mult modelul, eminamente estetic, al lui Croce: conceptul de intuiţie şi cel de expresie, cu subsidiarele deseori ignorate şi astăzi, ale disocierii între poesie şi non-poesie, ca să ne oprim doar la acestea, l-au păstrat nu doar aproape de palierele axiologice ale unei opere, dar şi mai aproape de adevărurile istoriei; asta în ciuda presupunerilor că, la nivelul Operei sale, Călinescu nu pare a credita prea mult criteriile de natură extra-estetică, precum cel sociologic.

În consecinţă, ce istorii ale literaturii italiene aş putea să citez aici care să fi marcat într-un mod decisiv destinele acesteia din urmă? Cea mai cunoscută – şi mai în spiritul dezbaterii – rămâne, cu amendamentele anterioare, tot a lui De Sanctis; ea însă a părut exact pe vremea când Junimea îşi ţinea dezbaterile şi s-a oprit la … Foscolo; nici pe Leopardi, la trei decenii de la moartea acestuia, De Sanctis nu l-a mai recuperat în corpus-ul Istoriei sale, ci de o manieră care anticipează modelul „addenda” de mai târziu. Însă nefixarea, într-un model absolut, nici măcar la nivel scolastic, al Operei lui De Sanctis generează pentru noi încă două explicaţii suplimentare: prima constă în faptul, invocat deja mai sus, că el nu avea de consacrat nişte valori, precum cele ale „coroanei de aur” din secolul al XIII-lea; ceea ce avea de făcut era să articuleze, într-un proiect de natură exegetică, valori deja consacrate şi a făcut-o într-un mod admirabil, inaugurând un spirit investigativ şi un stil care, cu unele excepţii, n-au marcat nici pe departe destinul literaturii peninsulare, aşa cum avea să se întâmple în cazul lui G. Călinescu.

Însă motivul mai important, poate, al lipsei de impact al modelului De Sanctis l-a constituit faptul că, după experienţa sa, au urmat alte, numeroase, experienţe de istorii literare, disociate între ele nu doar prin amploare şi ambiţii de natură conţinustistică, ci mai ales prin metode şi metodologii.

Situaţia nu cred să difere mult în alte culturi occidentale: în perioada interbelică s-au multiplicat studiile istoric-literare, mai ales pe epoci, pe secole, pe şcoli literare şi pe autori; dantologia şi shakespearealogia ar fi de negândit azi în absenţa unor studii particularizate la nivel estetic, filosofic, stilistico-retoric etc. În Italia, spre exemplu, au început să apară, începând cu anii ’50, serii de studii extrem de detaliate despre texte medievale (literare, dar nu numai), apoi s-a extins seria „istoriilor” literaturii italiene care, astăzi, concurează cu colecţii de …best-seller.

 

*

Şi atunci, care istorii ale literaturii se cuvin invocate? Cele, ca să spunem aşa, de „consum”, fie ele simple dar extrem de utile instrumente de lucru pentru lumea şcolară, ori proiecte impunătoare, sub egida unor grupuri editoriale, academii ori chiar instituţii guvernamentale?

S-ar părea, pornind de la o astfel de realitate, că, în sine, inflaţia istoriilor literare le-ar surpa ultimele suporturi de credibilitate: nu e cazul, dacă rămânem la perceperea lor ca instrumente de informaţie; şi de formare, nu doar a gustului estetic, ci şi a atâtor altor atribute extrem de utile omului, tot mai informal de la o zi la alta.

Cu unele, din păcate puţine, excepţii, istoriile noastre literare – ori, mai exact spus, ale literaturii – au păcătuit, într-un anumit mod, prin excedarea înspre extreme: ori au fost blocate pe traiectul unui model dicţionaristic, în dispreţul oricărei metodologii mai aproape de intimitatea textului, ori, prin recul, au fost nutrite, uneori din start, de ambiţia depăşirii modelului călinescian şi, tocmai de aceea, ratate în cea mai mare măsură. Desigur, nu cred că ar fi just şi util ca ele, chiar toate, să fie respinse de plano: pornind tocmai de la cazuistica prezentă la nivelul altor literaturi, ele se cuvin tratate, fără prejudecăţi şi, îndeosebi, fără emfază de sorginte encomiastică, drept ceea ce sunt ori ar trebui să fie: simple instrumente de referinţă; amendate, fireşte, pentru eventuale erori de natură documentară, criticate pentru criterii eronate de periodicizare şi puse la zid, atunci când e cazul, pentru eventuale judecăţi axiologice cu posibil impact asupra contextului literaturii române în ansamblul acesteia.

 

În cadrul acestui ultim aspect, al celui axiologic, trebuie circumscrisă şi întrebarea lui Marin Mincu cu privire la funcţionalitatea criteriului estetic pur, rectè acum, în condiţiile schimbării orizontului actual de aşteptare/receptare. Unui răspuns afirmativ, în sensul că, dincolo de orice alte posibile şi multiple interferenţe la nivelul receptării, criteriul estetic rămâne esenţial, dacă nu cumva irefutabil, în orice tentativă de investigaţie istoric-literară, i-ar trebui asociat un adagiu interogativ vizând actualizarea semantică a conceptului însuşi de estetic: în alţi termeni, oricât de mult ne-am refugia sub pagoda aristotelic-kantiană a unor valori atinse de perenitate, totuşi multe s-au schimbat, în ultimul secol şi se precipită sub ochii noştri până la riscul unei pulverizări a gustului, plăcerii, sensibilităţii etc. Nimic, în câmpul artei, nu este – şi nici nu trebuie să fie – judecat în perspectiva imuabilului. De aceea, fireşte, criteriul estetic, nu ştiu dacă …pur, e de presupus ca fiind modulul esenţial al unui demers de istorie literară. Asta nu înseamnă în nici un caz că, atunci când o perioadă, un cărturar, ca să nu spun un scriitor, sau chiar un text, adică nu neapărat o operă, au intervenit în spaţiul receptiv al cititorului, contemporan sau nu, n-ar trebui reţinute, discutate şi evaluate ca atare; şi nici nu se poate spune, în cazul unor reuşite, atunci când metoda şi capacitatea intelectivă a istoricului literar sunt puse la lucru, că ar fi pus eludat cu totul criteriul estetic, ci doar pus în umbră, ca mă exprim astfel, tocmai din raţiuni strict metodice.

 

Criteriile de selecţie şi valorizare ale scriitorilor şi ale operelor pentru un istoric literar sunt fluibile, aş spune în mod fatal, câtă vreme subiectivitatea excede, în cel mai bun caz, obiectivitatea atât de mult invocată pentru un astfel de demers. Aş spune că regretabilă nu este atât absenţa unuia ori a altuia dintre scriitorii importanţi ai unei literaturi, cât pretenţia, afişată deseori de autorul unei istorii a literaturii şi, apoi, proslăvită de susţinătorii săi, unei obiectivităţi „absolute”: lipseşte – ori poate că nu – doar antamarea unui fel de „decret” de omologare a scriitorilor şi a operelor celor prezenţi în acea istorie li se atestă un certificat de existenţă, celorlalţi, unul de …deces. Iată de ce, în primele rânduri ale intervenţiei mele, insistam asupra nevoii de disociere la nivelul conceptelor puse în joc: în consecinţă, dincolo de cadrul generic al istoriei literare, n-ar trebui să vorbim de Istoria unei literaturi, ca despre un fel de monument decretat şi muzeificat, ci de sau nişte istorii ale unei literaturi. Cu acest amendament disociativ, putem atunci, fără atâtea patimi puse în joc, discuta, cu ceva mai multă seninătate, dar şi cu dreptul obligatoriu la …cartonaşul roşu, despre „tulburările” comise de istoricul literar X.

Şi fiindcă veni vorba de gust, pe care Marin Mincu îl numeşte „operator empiric”, mi se pare că şi aici trebuie să delimităm între gustul istoricului literar şi cel al receptorului ţintă, nu pentru altceva cât mai ales spre a recondiţiona un raport deseori abuziv eludat: nu gustul istoricului literar ar trebui să primeze, aşa cum din păcate se întâmplă, ci cel al receptorului-ţintă: un istoric literar poate „gusta” sau nu un autor ori altul, gustul receptorului însă n-ar trebui în niciun caz eludat; mai mult – şi mai ales – că, atunci când e vorba de un scriitor important – sarcina istoricului literar ar urma să se centreze tocmai pe formarea (şi, uneori, pe re-formarea) unui gust, ei bine, da, mai ales estetic, al unui receptor pe care şi l-a determinat. Altminteri, istoriile literare – cele de la noi, citate în dezbatere – riscă să rămână nişte litere moarte. Unele chiar vor rămâne, dacă nu sunt deja.

 

 

Şi fiindcă chestiunile principale din chestionarul propus de Marin Mincu – deşi ar merita, fiecare în parte, o dezbatere mai aplicată – au fost subsumativ atinse mai înainte, mă grăbesc să închei tentând un avertisment prin care să răspund îndeosebi la ultimele patru întrebări. În opinia mea, suntem deja intraţi, prin revoluţia informatică, într-o nouă paradigmă, în cadrul căreia şi literaturii – ca şi artei şi culturii în genere – îi este rezervat un nou statut şi, pe cale de consecinţă, un nou destin. E încă prea devreme de anticipat o evoluţie (tot atât de discutabilă ca şi involuţia de care unii „apocaliptici” – termenul e al lui Umberto Eco) uzează în exces), însă singura certitudine este că sentimentul pulverizărilor câmpurilor noastre aperceptive este tot mai acut. Cât despre istoria şi istoriile literare de mâine, mă tem că unicul răspuns se află deja în „creierele” unor …computere. Prin alte părţi, bântuie deja, uneori sub forma unor „stihii” magnetice, atâtea istorii literare cât să-l deruteze pe un tânăr surprins pe drumul „umanioarelor” de odinioară ori să-l dispună la surâs pe exegetul avizat.

 

Anchetă Paradigma, 2004

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Noi »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30