Poem de Cesare Pavese

23 decembrie 2011
Autor

Cesare Pavese

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi

 

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi –

questa morte che ci accompagna

dal mattino alla sera, insonne,

sorda, come un vecchio rimorso

o un vizio assurdo. I tuoi occhi

saranno una vana parola,

un grido taciuto, un silenzio.

Così li vedi ogni mattina

quando su te sola ti pieghi

nello specchio. O cara speranza,

quel giorno sapremo anche noi

che sei la vita e sei il nulla.

 

Per tutti la morte ha uno sguardo.

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi.

Sarà come smettere un vizio,

come vedere nello specchio

riemergere un viso morto,

come ascoltare un labbro chiuso.

Scenderemo nel gorgo muti.

 

I mattini passano chiari

e deserti. Così i tuoi occhi

s’aprivano un tempo. Il mattino

trascorreva lento, era un gorgo

d’immobile luce. Taceva.

Tu viva tacevi; le cose

vivevano sotto i tuoi occhi

(non pena non febbre non ombra)

come un mare al mattino, chiaro.

 

Dove sei tu, luce, è il mattino.

Tu eri la vita e le cose.

In te desti respiravamo

sotto il cielo che ancora è in noi.

Non pena non febbre allora,

non quest’ombra greve del giorno

affollato e diverso. O luce,

chiarezza lontana, respiro

affannoso, rivolgi gli occhi

immobili e chiari su noi.

È buio il mattino che passa

senza la luce dei tuoi occhi.

Va veni moartea şi va avea ochii tăi

Va veni moartea şi va avea ochii tăi –

moartea aceasta ce ne însoţeşte

din zori până noaptea, necontenit,

surdă, ca o veche remuşcare

ori ca un viciu absurd. Ochii tăi

fi-vor un zadarnic cuvânt,

un strigăt tăcut, o tăcere.

Astfel îi vezi dimineaţa

când spre tine însăţi te-apleci

în oglindă. O, dragă speranţă,

în acea zi şti-vom şi noi

că viaţă eşti şi nimic eşti.

 

Pentru toţi moartea are-o privire.

Va veni moartea şi va avea ochii tăi.

Va fi ca şi cum te-ai lăsa de un viciu,

ca şi cum ai vedea în oglindă

reînviind un chip mort,

cum ai asculta o buză pecetluită.

Şi muţi vom descinde în hău.

 

Dimineţile limpezi se trec

şi pustii. Astfel ochii tăi

se deschideau odată. Dimineaţa

trecea încet, era un hău

de nemişcată lumină. Tăcea.

Tu vie tăceai; lucrurile

trăiau sub ochii tăi

(nu chin, nu febră, nu umbră)

ca o mare în zori, strălimpede.

 

Unde eşti tu, lumină, e dimineaţa.

Tu viaţă şi lucruri erai.

În tine trezi respiram

sun cerul ce încă e-n noi.

Nu chin, nu febră deci,

nu umbra aceasta grea a zilei

îmbulzită şi altfel. O, lumină,

limpezime departe, răsuflet

chinuit, spre noi tu-ţi întorci

ochii nemişcători şi limpezi.

Beznă e dimineaţa ce trece

fără lumina ochilor tăi.

 

(Din volumul cu acelaşi titlu apărut postum în 1951).

 În româneşte de George Popescu

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

decembrie 2011
Lu Ma Mi Jo Vi Du
    Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031