O insolită „scrisoare (din Himalaia) contra războiului”

24 octombrie 2016
Autor

Notă

 

Propun cititorilor acestei rubrici, sub titlul interogativ Ce-i de făcut, un alt text sub semnătura marelui jurnalist italian Tiziano Terzani, text care, împreună cu Sultanul şi Sfântul Francisc, aveau să fie publicate şi traduse în mai multe limbi sub genericul Scrisori despre război.

Scris în iarna lui 2002, la un an distanţă de primul ce era o replică la mai cunoscutul şi scandalosul text al Orianei Fallaci, Mânie şi orgoliu”, acesta din urmă poartă în el semnele cu totul particulare ale unei lucide şi deopotrivă testamentare diagnoze a lumii actuale, de început de secol şi de mileniu, în care se configurează o judecată lucidă sub spectrul înţelepciunii milenare deprinse şi confruntate pe viu, în Orientul îndepărtat în care autorul a trăit şi şi-a împlinit misiunea sa de jurnalist voiajor, în calitate de corespondent al unor titrate publicaţii internaţionale, îndeosebi al săptămânalului german „Der Spiegel”.

Textul poartă, de asemenea, şi amprenta unei confruntări, cu cancerul, ce avea să-l înfrângă peste doi ani, în 2004, după ce refuzase tratamentele „moderne” preferând retragerea în sihăstria înălţimilor himalaiane, conferind acestei scrieri atributul unei singularităţi atât de conforme cu destinul său, a cărei faimă şi al cărui prestigiu continuă să crească mai ales într-o fastă postumitate (G.P.). 

 

Tiziano Terzani

Ce-i de făcut? (I)

În Himalaia indiană, 17 ianuarie 2002

Îmi place să mă aflu într-un trup care de-acum îmbătrâneşte. Pot privi munţii fără dorinţa de a-i escalada. Pe când eram tânăr aş fi vrut să-i cuceresc. Acum pot să mă las cucerit de ei. Munţii, ca şi marea, mărturisesc o măsură de măreţie de care omul se simte inspirat, înălţat. Aceeaşi măreţi se află încă în fiecare din noi, însă ne e greu s-o recunoaştem. De aceea suntem atraşi de munţi. De aceea de-a lungul veacurilor, atâţia bărbaţi şi femei au venit aici, sus, în Himalaia, sperând să găsească în aceste înălţimi răspunsurile ce le scăpau rămânând în câmpie. Continuă să vină.

Prin faţa refugiului meu a trecut iarna trecută un bătrân sanyasin îmbrăcat portocaliu. Era însoţit de un discipol, şi acesta un schivnic.

„Unde vă duceţi, Maharaj?, l-am întrebat.

„Să-l caut pe Dumnezeu”, răspunse, ca şi când ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume.

Eu însă vin aici, ca şi acum, încercând să-mi pun puţină ordine în cap. Impresiile adunate în ultimele luni au fost învolburate şi înainte de a pleca, de „coborî în câmpie” din nou, am nevoie de linişte. Doar aşa mi se poate întâmpla să aud vocea care ştie, vocea care vorbeşte înăuntrul nostru. Poate e doar vocea bunului simţ, dar e o voce adevărată.

Munţii sunt mereu generoşi. Îmi dăruiesc zori şi amurguri irepetabile, liniştea e frântă doar de sunetele naturii care o fac şi mai vie.

Aici existenţa e cât se poate de simplă. Scriu aşezat pe podeaua de lemn, un panou solar alimentează micul meu computer; folosesc apa de la un izvor de care se adapă animalele din pădure – uneori şi un leopard -, fierb orez şi verdeţuri cu o butelie pe gaz, atent să nu leapăd chibritul ars. Aici totul e la limită, nu există resturi şi repede înveţi să redai valoare celui mai mic lucru. Simplitatea e un ajutor enorm în a face ordine.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

octombrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31