v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

ANDREA ZANZOTTO «CEI OPTZECI DE ANI NEVROTICI AI MEI PETRECUŢI ÎN DEMONTAREA CUVINTELOR»

24 octombrie 2017
Autor

«CEI OPTZECI DE ANI NEVROTICI AI MEI PETRECUŢI ÎN DEMONTAREA CUVINTELOR»

 

(Interviu realizat de Franco Marcoaldi, apărut în cotidianul «LA REPUBBLICA, miercuri 10 octombrie, 2001, p. 45)

Mereu am mâncat pâine şi peisaj, iar acum am pierdut acel raport simbiotic ce mă salvase chiar şi în clipele cele mai grele…

 

Pieve di Soligo

 

Exista mai mult de un bun motiv pentru a-l căuta pe poetul Andrea Zanzotto în casa sa de la Pieve di Soligo: sărbătorirea ultimei sale cărţi Sovrimpressioni (Mondadori), despre care a scris deja Enzo Siciliano în chiar aceste pagini; sărbătorirea a cincizeci de ani de activitate poetică (Dietro il paesaggio, prima culegere a lui Zanzotto a apărut în 1951); şi încă mai mult sărbătorirea celor optzeci de ai de viaţă ai poetului. Care, cum se ştie, iubeşte băştile şi azi etalează una de pescar purtată cu răsfăţ pe la vreo douăzeci şi trei de ani; nesocotinţă ce se răsfrânge perfect în abordarea sa sucită a vieţii (şi a morţii).

“A trece la o viaţă mai bună era un eufemism de tip catolic; dar acum – în societatea «bunăstării» – lucrurile s-au schimbat. Primii care crapă sunt cimitirele, scufundate de monştri de marmură. Şi eu mă gândesc uneori că se trece către o viaţă mai bună abandonând ceea ce cei mai mulţi consideră – ori se prefac a crede? – un adevărat paradis pământean. E valabil şi pentru mine, care mereu am mâncat pâine şi peisaj, iar acum am pierdut acel raport simbiotic ce mă salvase chiar şi în clipele cele mai grele.

 

Totuşi, încă de la început acel raport era de tip conflictual: îndatorat lecţiei lui Leopardi, raportul dv. n-a fost niciodată o idilă cu natura.

 

E-adevărat, şi fiindcă exista pericolul alergiei pe care mi-o inhiba contactul cu orice fel de iarbă. Însă era în orice caz prezentă tendinţa de a face să renască raportul cu natura. Şi fiindcă peisajul aducea cu sine eternul feminin. O femeie mă interesa tocmai fiindcă sta înlăuntrul unui anumit peisaj, îi era expresie.

 

Exista prin urmare un element erotic…

 

Da, de tip primordial. Nu spun că dacă era vorba de o urâtanie lucrul funcţiona la fel, nu acesta era cazul de a aplica proverbul: «rochia o mărită pe cocoşată, iar harul pe şchioapă». Eu n-aş fi ajuns niciodată la asemenea deliruri în raportul meu cu peisajul, însă e indiscutabil faptul că succesiva şi progresiva infecţie ambientală mă determină să văd oameni tot mai plaţi, tot mai angoasaţi. Şi, deci, tot mai urâţi.

 

Există o nostalgie pentru Veneto de odinioară, cu mentalitatea «roză şi cu aromă de tutun»?

 

Într-o oarecare măsură, da. Fiindcă mentalitatea aceea, chiar dacă tăinuia un fond foarte dur, cel puţin avea darul ipocriziei, care este un omagiu al viciului adus virtuţii, aşa cum a spus Rochefoucauld.

 

Rămâne faptul că şi în ultimul dv. volum, oricât ar părea de rezidual, raportul-creativ cu natura continuă să fie prezent.

 

Da, îl stilizez continuu; însă truda sporeşte. Se întâmplă că de când aveam treizeci de ani sufăr de o nevroză «de deplasare». Raportul cu aceste locuri a devenit devreme foarte simbiotic, iar când eram la Roma sau la Milano resimţeam o durere profundă. Poate din cauza leneviei, chiar dacă lenevie nu e tocmai cuvântul potrivit.

 

Mai bine apatie.

 

Iată, ceva foarte apropiat apatiei danteşti. Şi, prin urmare, depresiei, o atitudine care la un moment dat devine vină. Cu factorul atenuant al patologiei.

Vi se pare că aţi făcut puţin în viaţă?

 

Mi se pare că am făcut ceea ce am putut. Iar ceea ce am putut n-a fost mult.

 

Chiar şi dintr-un punct de vedere poetic?

 

Simt că am nimerit câte ceva, că am atins un anume discret rezultat, o anumită fericită întâlnire de cuvinte, vreo intuiţie de imagini ce proveneau dintr-un adânc foarte îndepărtat…

 

De pământ, geologic…

 

Exact, geologic şi cthonic, cum a zis şi Contini. Să vă dau un exemplu: aceasta este o zonă cu un înalt risc seismic iar lucrul acesta revine şi în Sovrimpressioni. Ei bine, tipul acesta de ştiinţă a întâmplării anormale şi înfricoşătoare, cu referire atât la aspectul fizic (extern), cât şi la cel psihic (intern), m-a fascinat dintotdeauna. La fel cum dintotdeauna m-au interesat paleo-cutremurele, precum acela din 353 care a distrus Belluno. Memoria istorică a unor întâmplări ce au un timp geologic e ceva cât se poate de trăsnită: acei o mie cinci sute de ani devin în realitatet o mie cinci sute de secunde. Aici, imediat. Şi totuşi, anii rămân. Oricum ar fi, în acest straniu loc – real, mental – am scris mult, am şters mult şi am lăsat mult. Luând seama mai bine, nu ştiu dacă a fost bine de a fi tăiat ceva din ceea ce am publicat.

 

La ce vă gândiţi, la primele cărţi?

 

Nu, nu, doar la perioada în care a trebuit să mă întâlnesc cu toate noutăţile ce se înfăţişau. Cu avangardele de diferite genuri, cu imboldurile mereu prezente ale psihanalizei, ale antopologiei, ale noilor ştiinţe umane. Trebuia să învăţăm, chiar şi cu gust şi cu plăcere, însă nu totdeauna se întemeiau acele noi cunoştinţe cu impulsul pentru mine de renunţat spre contactul cu pământul; cu aspectul fizic al expresiei mele. Poate din cauza aceasta se întâmplă că tocmai acolo există anumite digresiuni. Deceniile petrecute sunt multe, Mă gândesc, spre exemplu, la ilustrarea unor anumite inovaţii tehnice care pe vremea volumului La beltà («Frumuseţe», 1969) păreau non plus ultra şi de fapt s-au dovedit desuete la o simplă ochire. Ştiinţa m-a fascinat mereu, încă din vremurile în care făceam pe chibiţul pentru băieţii din strada Panisperna, însă uneori ceea ce mă seducea era simpla degustare a acelor limbaje. Mai exact, acceptarea rebuturilor lor, trecute în limbajul obişnuit.

 

Poezia dv. trăieşte dintr-un raport strâns cu peisajul şi cu alte cunoaşteri. Pe urmă ar fi de vorbit despre raportul dintre nevroză şi poezie, rămânând cel puţin la ceea ce susţinea Freud despre oportunitatea, pentru un nevrotic, de a se trata cu cuvintele.

 

În realitate, unul din motivele pentru care psihanaliza nu putea să nu mă intereseze era tocmai această tratate cu ajutorul cuvintelor, împlinită şi prin intermediul figurilor retorice şi a diverselor tipuri de lapsus ce revelau straturi subterane ale psiché. Tot aşa cum ideea saussuriană a acelor mots sous les mots revelează straturi ale poeziei, ce nu ies în prim-plan. În aceste tipuri de ucenicie se oferea cu adevărat o fructuoasă întâlnire, chiar dacă se puteau dovedi periculoase în momentul în care, cunoscându-le, erau imitate din exterior în loc de a aştepta geneza lor interioară.

 

În această privinţă, nu credeţi că o anumită comună critică ar fi insistat prea mult asupra contiguităţii dv cu Lacan, pe jocul semnificant-semnificat, în dauna disperatei căutări de sens atât de prezente în poezia dv?

 

Dar eu am crezut totdeauna că semnificantul este un izvor infinit de semnificate. E suficient să ne gândim la Divina Commedia: trebuinţa de a construi nişte terţine eliberează nişte imagini extraordinare, conduce la creaţii ce provin din purul elan al semnifcantului, al sunetului. Orice tip de expresie ce caută să aibă un minimum de creativitate are de-a face cu acest fenomen. Însă poate ar fi mai bine să nu vorbim de creativitate, dat fiind că astăzi creativ e sinonim cu publicitar.

 

Polemic?

 

Eu sunt polemic mai curând cu acei cercetători de lingvisitică ce observă numai, ce nu intervin să demaşte absurditatea unor anumite cuvinte, lăsând ca uzul comun să decidă pentru toţi.

 

Vreun exemplu?

 

Pedofilia: cuvânt pe care-l folosim într-un context şi cu ţeluri absolut opuse celor ale datelor reale. Ori mai curând, rasism: termen ce nu are nici un sens, aşa cum demonstrează fără putinţă de tăgadă cercetările actuale, de la Cavalli Sforza la Piazza; un putred rebut care ne împiedică să privim în faţă o realitate  nu mai puţin periculoasă a presupusului rasism, adică imprinting. În acelaşi timp se pierd pe drum cuvinte mai degrabă imaginare, precum Tangentopoli. Tan dă tocmai ideea de muşcătură, gen e valabil pentru gingie ce se întinde înainte, iar acel li din final pare să indice codiţa animalului. La mijloc există şoarecele ce apucă brânza şi tot restul.

 

Aţi predat atâţia ani la şcoală. Ce a reprezentat pentru dv. acea experienţă?

 

Cu excepţia riscului rutinei, ceva extrem de fertil. Şi fiindcă m-am ocupat mereu de pedagogia teoretică şi astfel încet-încet am aplicat diverse metode. Cum să spun? Le degustam. Uneori am folosit şi metode ironic represive; fiindcă o anumită ameninţare, conţinută oportun, poate face bine. În timpul unei lecţii private, spre exemplu, îmi amintesc beneficul efect creat de o scrumieră grea pe care, ţinută deasupra capului unui băiat, îl împiedica să facă erori de traducere din latină. Ori mă gândesc la jocul prostului clasei, intervievat la sfârşitul fiecărei decade de către colegii săi într-un fel de comferinţă de presă.

 

Iar despre poezia pedagogică, ce-mi puteţi spune?

 

Am fost totdeauna incapabil să comentez poetic întâmplări din contemporaneitate, convins cum sunt că faptul istoric cel mai îngrozitor are nevoie de o perspectivă şi de o distanţă spre a fi metabilizat la nevoie. Altfel, există riscul inautenticităţii celei mai josnice.

 

Îl lăsăm în pace pe poet. Cetăţeanul Andrea Zanzotto cum a reacţionat la tragedia americană din 11 septembrie?

 

Există la mijloc un Ogm de ordin antropologico-cultural. Negânditul, faptul nou, este transpunerea sinuciderii «japoneze» într-o cultură precum cea islamică care în mod tradiţional îi este străină. Cu excepţia din unele secte minoritare. Nimeni nu putea gândi că s-ar produce un asemenea fel de alterare genetică. De nu ca urmare a unor îngrozitoare tensiuni. A unor orori de orice fel.   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× 1 = şase

Arhiva

octombrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031