* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Înapoi, la realitate!

25 septembrie 2016
Autor

A plouat bezmetic şi aiuritor în acest mijloc de septembrie. Şi ploaia, aşteptată toată vara (vorba poetului: E timpul, Doamne… Vara a fost lungă) a adus cu ea şi un frig atipic pentru un sfârşit de septembrie. Deturnat meteorologic şi el dintr-un firesc din care ne simţim alungaţi şi convocaţi la scandalosul spectacol al degradării unei societăţi – şi al existenţei cotidiene – deja livrate democraţiei prin… telecomandă.

„Globalizaţi”, „pioni” fără voie în jocul unor scenarii mediatice cu cât mai incitante ficţional cu atât mai „apetisante”, iată-ne prinşi în jocul malefic al unei manipulări ce ne-a torpilat copios simţul realităţii. Şi al realităţilor: acele obişnuite întâmplări şi trebuinţe cotidiene din care se conturează, cu bune şi rele, cu bucurii şi tristeţi, cu suişuri şi coborâşuri un destin pământean.

„Câmpul muncii” e expresie demodată, ba chiar retrogradă, reacţionară, recuzată din lexicul aprigilor propagandişti ai capitalismului fără faţă umană. Am devenit o societate de pensionari, de şomeri (cu acte şi fără) şi în care un disproporţionat procent al tinerimii spuzeşte, fără orizont, prin hârburile unor universităţi în mare parte clandestine. Activi, cu adevărat, mai sunt afaceriştii, mai mult ori mai puţin…  întreprinzători, subordonându-şi, fiecare, câte un „regiment” de slujbaşi, remuneraţi şi trataţi sub imperiul profitului şi al prosperităţii opace la vreun imbold de solidaritate.

Şi tocmai într-un astfel de context-peisaj, dureros de precar, asistăm la un fel de întrecere (un reflux hipnotic şi coşmaresc al ciumatei „Cântări a… României!”) politic-populară în care abundă subiectele false, dezbateri care nu au, dincolo de aparenţe, aproape nicio legătură cu realitatea din Ţară. Nu există zi, seară, ceas în care, în lipsa unor ocupaţii ceva mai serioase, să ne refuzăm ispitei de a întinde mâna spre telecomandă şi, ca într-un număr al unui magician de la bâlci, să nu ni se servească încă un subiect „suculent” de gratuită distracţie. Mizerii prea-omeneşti – în fapt obişnuitele scârnăvii ale unor caraghioase vedete de ani buni simbriaşi în conturile unor instanţe oculte – ne ţintesc cu precizia unor lovituri deviaţioniste şi, astfel, ne închipuim protagonişti ai unui spectacol, când, în realitate, suntem trataţi ca nişte marionete în jocuri care nu ne privesc.

Să fie cumva telecomanda un instrument al diavolului? S-a spus, chiar de către minţi ceva mai luminate, că ea rămâne totuşi un garant al democraţiei, de vreme ce poţi să te aperi împotriva relelor, fie ele politice, morale, economice uzând de multiplele-i funcţii…

Şi dacă, în realitate, ca orice ispită (a păcatului) nerezistându-i şi sedus de dexterităţile magicienilor antrenaţi, în culisele unor fumegoase cercuri de interese, cazi în păcatul masivei manipulări?

O mare conştiinţă – estetică şi, aş spune, civică – a trecutului veac, Pier Paolo Pasolini, se arăta surprins, prin 1971, că intelectuali de prestigiu nu realizau pericolul pe care televiziunea îl reprezenta deja asupra naturii şi esenţei democraţiei. Vorbitul de pe sticlă – sugera el – e prin statutul lui autoritar, prin urmare, impune, nu propune, decretează, nu educă; e un discurs de sus, aşadar asumând de la sine un aer de superioritate care pretinde, conştient ori nu, o masă inferioară de destinatari, prin urmare, o masă de supuşi ori în curs de supunere. E drept, pe  vremea aceea, nu cred că se inventase… telecomanda, însă terapia consta. la noi, în schimbarea canalului: pe bulgari, pe sârbi, pe un program ori altul, ori închizând cutia cu mirodeniile ei otrăvite.

Din fericire, avem acum telecomanda, pe post de jucărie fermecată care, când încape pe mâinile cui nu trebuie şi cui nu merită, poate acţiona ca o armă mortală.

Ce treabă are nea Gheorghe cu tenebroasa scenetă pusă în joc de cineva despre care cine mai ştie dacă se va mai pomeni peste un an-doi, ori chiar peste câteva luni? Mai ales că, după summit-ul recent de la dBratislava, jocurile par, ca în toți acești ultimi ani, deja și dinainte făcute?

Grav rămâne însă faptul de neiertat că, între timp, furaţi de jocul atâtor fumigene aruncate în eterul tot mai otrăvit, problemele reale ale ţării şi ale cetăţenilor săi sunt lăsate în vadul unei inerţii al cărei efect este senzaţia împovărătoare a unei stagnări, nepermise şi nemeritate.

Încât, cu rezerva unui licăr de luciditate, mai că-ţi vine să strigi: La loc (tele)comanda! ceea ce ar voi să însemne: Deşteptarea! Şi, încă şi mai mult, înapoi la realitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şase − = 4

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930