Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

RESTITUIRI

  Unde trăiesc ?[*] Cum gândesc ? Ce visează ? Poeţii italieni de azi ?   (Anchetă preluată din săptămânalul de
Citeşte

ANDREA ZANZOTTO «CEI OPTZECI DE ANI NEVROTICI AI MEI PETRECUŢI ÎN DEMONTAREA CUVINTELOR»

«CEI OPTZECI DE ANI NEVROTICI AI MEI PETRECUŢI ÎN DEMONTAREA CUVINTELOR»   (Interviu realizat de Franco Marcoaldi,
Citeşte

Avangarda vs experimentalism sau în căutarea autenticităţii scriiturii

Termenul de avangardă ca atare are, la începuturile sale, o conotaţie negativă, dacă este să
Citeşte

PAUL CELAN.SPINUL ÎN CARNE SAU IDENTITATEA PIERDUTĂ.

Destinul postum al poeziei lui Paul Celan conservă datele şi, în mare parte, structura şi
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Mircea Popescu – un cărturar român neresemnat

Două consistente volume cu un caracter miscelaneu fatalmente impus de un destin ingrat atestă cât
Citeşte

Umberto Eco: elogiul erorilor care schimbă lumea

La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul
Citeşte

I.D. SÎRBU – CAPTAŢIA MEMORIEI

26 mai 2017
Autor

 

I. D. Sîrbu rămâne, orice s-ar spune, un caz singular al literaturii române: autor, printre cei atât de puţini, al unei literaturi de sertar, el este şi posesorul fără voie al unui destin în care ingratitudinea şi-a jucat dincolo de limită rolul ei nefast. Or, tocmai de aceea, opera sa şi-a rezervat o cheie (a înţelegerii veritabile) în subsidiile existenţei sale lumeşti. Arhiva sa personală conservă încă multe surprize. Riscăm o ipoteză in extremis prin a spune că un reper emblematic al geniului său (neîmplinit, fie!) să fie disimulat în creaţia sa epistolară. Ce s-a publicat până acum stă mărturie.

Există însă şi altfel de manifestări ale spiritului său iscoditor şi, deseori, insidios, ataşându-şi registrului liric al evocării, ca în fotografiile pe care le dăm publicităţii acum, un filtru al ironiei de Candid „descarcerat” impenitent în … Isarlîk. Notaţiile sale pe verso ni se par diafragme de palimpsest: înregistrări de date, de nume, de locuri, de timp, de identitate, uneori, seci asemeni penei de gâscă a scribilor medievali, alteori strecurând, sub presiunea nostalgiei irepresive, un detaliu, în forma unui epitet iluminant.

Şi întrucât nutrim convingerea că tema, marea temă a scrisului său – atât de risipitor – este Memoria, ne grăbim s-o aşezăm, cu umilinţa noastră de urmaşi nevolnici, sub semnul captaţiei. Captaţia Memoriei, deci.

 

Memoria ca sindrom al fericirii

 

Nu am cu siguranţă vocaţie memorialistică. Ion D. Sîrbu avea cu prisosinţă. Chiar dacă, spre uimirea mea mai târzie, nu şi-a cultivat-o decât de o manieră indirectă. În fond, redimensionându-i mai bine scrierile, memoria pare să le fie fermentul catalizator. În fiecare pagină pe care a lăsat-o, referinţa la un fapt trăit cândva e un reper care, oricât de accidental ar părea, sfârşeşte prin a genera acea congruenţă motivaţională a actului scriptural.

Textele sale dramatice sunt, cvasi în totalitate, dezvoltări parabolice ale impulsurilor unei memorii egal distribuite pe două versante: unul existenţial, cum spuneam, al unei experienţe de destin frizând limita şi nu o dată insolitul, celălalt angajând biblioteca, semn al unei culturi marcate de lecturi îmbinând soliditatea clasicilor (ai filosofiei, în primul rând) cu interesul circumstanţial pentru o pagină de eseistică tipică fragmentarismului din epoca post-istoriei ori pentru articolul de ziar (totdeauna provocator şi insidios) ce nu ocoleşte cazuistica de ordin ideologic.

 

Nu am vocaţie memorialistică. Am scris cu vreo zece ani în urmă, uşor revoltat de frecvenţa intervenţiilor unor autodeclaraţi prieteni şi apropiaţi, închipuiţi discipoli ai maestrului recunoscut ca atare de către ei post-mortem, afirmând, desigur polemic, că … nu l-am cunoscut.

În realitate, am avut norocul să-l cunosc pe Ion D. Sîrbu, în primăvara lui 1966, ca elev al Liceului „Carol I” şi, apoi, din toamnă, ca student al abia înfiinţatei Facultăţi craiovene de filologie. În acel an, de altfel, împreună cu colega de atunci Adriana Vasiliu, la sugestia ei, am organizat, oarecum subversiv, un mini-simpozion omagial Lucian Blaga în actuala clădire a Facultăţii de Mecanică de pe Calea Bucureşti, la care am invitat să participe studenţi de pe la toate facultăţile care se aflau în acea zonă, mulţi dintre ei frecventând cursurile încă activului Institut universitar de trei ani.

Nu voi intra în detalii, însă biografii lui Sîrbu, fie ei şi de ocazie, ar trebui să ştie ce forţe de vigilenţă „patriotică” şi „ideologică” a putut angaja acea năstruşnică iniţiativă a noastră, bieţi tineri studioşi fără experienţă, din moment ce, cu câteva ore înainte de momentul desfăşurării, simpozionul acela a pus în mişcare întregul „detaşament” de politruci şi agenţi, cu turnători cu tot, din Universitate. Cu o neaşteptată aprobare de la prorectorul de atunci, profesorul Oliviu Gherman, întâlnirea a putut să se desfăşoare, cu un impact extraordinar în conştiinţele celor care, ştiind câtea ceva despre Blaga, au putut asculta atunci mărturiile nu doar al unui discipol, dar şi ale unui cărturar cu harul elocinţei şi cu o bibliotecă de lecturi filosofice în spate ce-i transformau discursul într-un spectacol.

Ignor, din pudoare, mizeriile care-au urmat câteva săptămâni după aceea: anchete „administrative”, interpelări cu întâlniri ordonate prin diverse staţii de autobuz. Mult mai important mi se pare – mi s-a părut mereu – faptul că, apoi, mi-am conservat norocul de a-l putea întâlni pe Ion D. Sîrbu ori de câte ori agitata mea aventură de student sedus de păcatul creaţiei literare mi-a îngăduit. Ceasuri petrecute în braseria Minervei: greu de uitat maniera fascinantă în care protagonistul acelor neuitate festinuri fuma – două-trei pachete de ţigări în cele două-trei ceasuri (ori poate mai multe?!) pe care le consumam sedaţi amândoi de farmecul şi de adâncimea ideilor, amintirilor, judecăţilor pe care el le împărtăşea cu un har de maestru oriental.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

+ 4 = şase

Arhiva

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Iun »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031