* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

O insolită „scrisoare (din Himalaia) contra războiului”

26 octombrie 2016
Autor

 

Notă

 

Propun cititorilor acestei rubrici, sub titlul interogativ Ce-i de făcut, un alt text sub semnătura marelui jurnalist italian Tiziano Terzani, text care, împreună cu Sultanul şi Sfântul Francisc, aveau să fie publicate şi traduse în mai multe limbi sub genericul Scrisori despre război.

Scris în iarna lui 2002, la un an distanţă de primul ce era o replică la mai cunoscutul şi scandalosul text al Orianei Fallaci, Mânie şi orgoliu”, acesta din urmă poartă în el semnele cu totul particulare ale unei lucide şi deopotrivă testamentare diagnoze a lumii actuale, de început de secol şi de mileniu, în care se configurează o judecată lucidă sub spectrul înţelepciunii milenare deprinse şi confruntate pe viu, în Orientul îndepărtat în care autorul a trăit şi şi-a împlinit misiunea sa de jurnalist voiajor, în calitate de corespondent al unor titrate publicaţii internaţionale, îndeosebi al săptămânalului german „Der Spiegel”.

Textul poartă, de asemenea, şi amprenta unei confruntări, cu cancerul, ce avea să-l înfrângă peste doi ani, în 2004, după ce refuzase tratamentele „moderne” preferând retragerea în sihăstria înălţimilor himalaiane, conferind acestei scrieri atributul unei singularităţi atât de conforme cu destinul său, a cărei faimă şi al cărui prestigiu continuă să crească mai ales într-o fastă postumitate (G.P.). 

 

Tiziano Terzani

Ce-i de făcut?

În Himalaia indiană, 17 ianuarie 2002

Îmi place să mă aflu într-un trup care de-acum îmbătrâneşte. Pot privi munţii fără dorinţa de a-i escalada. Pe când eram tânăr aş fi vrut să-i cuceresc. Acum pot să mă las cucerit de ei. Munţii, ca şi marea, mărturisesc o măsură de măreţie de care omul se simte inspirat, înălţat. Aceeaşi măreţi se află încă în fiecare din noi, însă ne e greu s-o recunoaştem. De aceea suntem atraşi de munţi. De aceea de-a lungul veacurilor, atâţia bărbaţi şi femei au venit aici, sus, în Himalaia, sperând să găsească în aceste înălţimi răspunsurile ce le scăpau rămânând în câmpie. Continuă să vină.

Prin faţa refugiului meu a trecut iarna trecută un bătrân sanyasin îmbrăcat portocaliu. Era însoţit de un discipol, şi acesta un schivnic.

„Unde vă duceţi, Maharaj?, l-am întrebat.

„Să-l caut pe Dumnezeu”, răspunse, ca şi când ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume.

Eu însă vin aici, ca şi acum, încercând să-mi pun puţină ordine în cap. Impresiile adunate în ultimele luni au fost învolburate şi înainte de a pleca, de „coborî în câmpie” din nou, am nevoie de linişte. Doar aşa mi se poate întâmpla să aud vocea care ştie, vocea care vorbeşte înăuntrul nostru. Poate e doar vocea bunului simţ, dar e o voce adevărată.

Munţii sunt mereu generoşi. Îmi dăruiesc zori şi amurguri irepetabile, liniştea e frântă doar de sunetele naturii care o fac şi mai vie.

Aici existenţa e cât se poate de simplă. Scriu aşezat pe podeaua de lemn, un panou solar alimentează micul meu computer; folosesc apa de la un izvor de care se adapă animalele din pădure – uneori şi un leopard -, fierb orez şi verdeţuri cu o butelie pe gaz, atent să nu leapăd chibritul ars. Aici totul e la limită, nu există resturi şi repede înveţi să redai valoare celui mai mic lucru. Simplitatea e un ajutor enorm în a face ordine.

Câteodată mă întreb dacă sentimentul frustrării, neputinţa pe care mulţi, mai ales dintre tineri, o au în faţa lumii moderne se datorează faptului că ea le apare atât de complicată, atât de dificil de înţeles încât unica reacţie posibilă este de o crede lumea altcuiva: o lume a tuturor. Şi cu toate acestea, în faţa complexităţii unor mecanisme inumane – făcute cine ştie pe unde, cine ştie de către cine – mărunta osteneală în muncă, în sarcina ce-ţi stă dinainte, dezinteresându-te de restul şi sporind astfel propria izolare, sentimentul inutilităţii. De aceea, e important, după părerea mea, a readuce orice problemă la esenţial. Dacă se pun întrebări de bază, răspunsurile vor fi mai uşoare.

Vrem să eliminăm armele? Bine: să nu ne pierdem vremea discutând despre faptul că închizându-se fabricile ce fac puşti, muniţii, mine anti-persoană ori bombe atomice va genera şomeri. Mai întâi rezolvăm problema morală. Pe cea economică o vom rezolva după. Sau vrem, mai înainte de a încerca, să ne predăm în faţa argumentului că economia determină totul, că ne interesează doar ceea ce e util?

„În întreaga istorie au existat mereu războaie. De aceea vor continua să mai fie”, se spune. „Dar de ce să repetăm vechea istorie? De ce să nu încercăm să începem una nouă?”, a răspuns Gandhi cuiva care îi făcea această obişnuită, banală obiecţie. Ideea că omul ar putea rupe cu propriul trecut şi să facă un salt evolutiv de calitate era recurentă în gândirea indiană din veacul trecut. Argumentul e cât se poate de simplu: dacă homo sapiens, cel care suntem acum, este rezultatul evoluţiei noastre din maimuţă, de ce să nu ne imaginăm c[ acest om, printr-o nouă mutaţie, poate deveni o fiinţă mai spirituală, mai puţin ataşat materiei, mai implicat în raportul său cu semenul şi mai puţin rapace în ce priveşte restul universului?

Şi pe urmă: cum evoluţia aceasta are de-a face cu conştiinţa, de ce nu încercăm noi, acum, în mod conştient, să facem un prim pas în acea direcţie? Momentul n-ar trebui să fie mai potrivit dat fiind că acest homo sapiens a sosit acum la maximum puterii sale, inclusă şi aceea de a se distruge pe sine însuşi cu acele arme care, prea puţin înţelept, şi le-a creat.

Să ne privim în oglindă. Nu există îndoieli că în cursul ultimelor milenii am făcut progrese enorme. Am reuşit să zburăm ca păsările, să înotăm sub apă ca peştii, să mergem pe lună şi să trimitem sonde pe Marte. Acum suntem capabili chiar să ne donăm viaţa. Şi totuşi, cu tot acest progres nu ne aflăm în pace nici cu noi înşine şi nici cu lumea din jurul nostru. Am călcat în picioare pământul, desecând fluvii şi lacuri, tăind păduri şi făcând viaţa animalelor infernală, cu excepţia celei a celor puţini pe care-i numim „amici” şi pe care îi cocoloşim ca să ne satisfacă necesitatea unui surogat de companie omenească.

Aer, apă, pământ şi foc, pe care toate civilizaţiile le-au văzut ca elementele de bază de ale vieţii – şi de aceea sacre – nu mai sunt, cum erau, capabile să se auto-regenereze în mod natural de când omul a reuşit să le domine şi să le manipuleze forţa în propriile-i scopuri. Puritatea lor sacră a fost poluată. Echilibrul s-a rupt.

Marele progres material nu a mers la pas egal cu progresul nostru spiritual. Dimpotrivă: poate din acest punct de vedere omul n-a fost niciodată mai sărac de când a devenit atât de bogat. De aici ideea că omul, în mod conştient, trebuie să inverseze această tendinţă şi să reia controlul acelui instrument extraordinar care este mintea sa. Acea minte, până acum angajată prevalent să cunoască şi să ia în stăpânire lumea exterioară, ca şi cum aceea ar fi unica sursă a fericirii noastre trecătoare, ar trebui să ne îndreptăm şi spre explorarea lumii interioare, spre cunoaşterea sinelui.

Idei absurde ale vreunui fachir aşezat pe un pat de cuie? Deloc. Acestea sunt ideile care, într-o formă ori în alta, cu diverse limbaje, circulă de ceva timp în lume. Circulă în lumea occidentală, unde sistemul împotriva căruia aceste idei sunt îndreptate le-a reasorbit deja, făcându-le „produse” al unei şi mai vaste pieţe „alternative” ce se întinde de la cursuri de yoga până la cele de meditaţie, de la aromaterapie la „vacanţe spirituale” pentru toţi frustraţii cursei în spatele jucăriilor de plastic ale fericirii materiale. Aceste idei circulă în lumea islamică, desfăşurate între tradiţie şi modernitate, unde se redescoperă semnificatul originar al jihadului, care nu e doar război sfânt contra duşmanului din afară, ci înainte de toate război sfânt lăuntric contra instinctelor şi pasiunilor celor mai josnice ale omului.

Din acest motiv nu e adevărat că o dezvoltare umană spre înalt ar fi posibilă. E vorba de a nu continua în mod inconştient în direcţia în care ne aflăm la momentul actual. Această direcţie e nebunească, cum nebunesc e şi războiul lui Osama bin Laden şi cel al George W Bush. Amândoi îl citează pe Dumnezeu, dar cu asta nu fac mai divine masacrele lor.

Prin urmare să ne oprim. Să ne imaginăm momentul nostru de acum din perspectiva strănepoţilor noştri. Să privim spre azi din punctul de vedere al lui mâine spre a nu trebui să regretăm pe urmă de a fi pierdut o bună ocazie. Ocazia înseamnă a înţelege o dată pentru totdeauna că toate în lume sunt unul, că fiece parte are sensul ei, că e posibil să înlocuim logica competitivităţii cu etica coexistenţei, că nimeni nu are monopolul la nimic, că ideea unei civilizaţii superioare alteia e doar fructul ignoranţei, că armonia, ca şi frumuseţea, constă în echilibrul contrariilor şi că ideea de a elimina pe unul dintre cei doi e un simplu sacrilegiu. Cum ar arăta ziua fără noapte? Viaţa fără moarte? Ori Binele? Dacă Bush ar reuşi, aşa cum a promis, să elimine Răul din lume? Mania aceasta de a voi să reduci totul la o uniformitate e foarte occidentală. Vivekananda, marele mistic indian, călătorea la sfârşitul secolului al IX-lea în Statele Unite spre a cunoaşte hinduismul. La San Francisco, la sfârşitul unei conferinţe a sa, o doamnă americană s-a ridicat şi a spus: „Nu credeţi că lumea ar fi mai frumoasă dacă ar exista o singură religie pentru toţi oamenii?”. „Nu”, a răspuns Vivekenanda. „Poate ar fi încă mai frumos dacă ar exista atâtea religii câţi oameni există”.

„Imperiile cresc şi imperiile dispar”, spune începutul unuia din clasicii literaturii chineze, Romanul celor Trei Regate. Se va întâmpla şi celui american, cu atât cu cât se va încerca să se impună cu forţa brută a armelor, acum extrem de sofisticate, în loc să se impună tot cu forţa valorilor spirituale şi a idealurilor originale a Părinţilor săi Fondatori. Primii care-şi dau seama de întoarcerea mea aici sus au fost doi bătrâni corbi care în fiece dimineaţă, la ceasul micului dejun, poposesc pe deodar, arborele lui dumnezeu, un cedru maiestuos din faţa casei şi croncănesc până când îşi primesc resturile de la iaurtul meu – am învăţat să-l prepar – şi ultimele boabe de orez în castron. Chiar dacă aş vrea, n-aş putea să uit de prezenţa lor şi de o poveste pe care indienii o relatează copiilor în legătură cu corbii. Un domn care sta, ca mine, sub un arbore în grădina sa, într-o zi n-a mai putut suporta din cauza acelui plicticos croncănit al corbilor. Şi-a chemat servitori şi ei cu pietre şi beţe i-au alungat. Însă Creatorul care, în acea clipă, se trezea dintr-o aţipire,  a băgat de seamă imediat că din marele concert al universului său lipsea o voce şi, mâniat, şi-a trimis un ajutor de-al său pe pământ care a readus corbii în arbore.

Aici, unde se trăieşte în ritmul naturii, sentimentul că viaţa e una şi că din totalitatea sa nu se poate în mod forţat adăuga ori elimina nimic e un lucru măreţ. Orice lucru e legat, orice parte e întregul. Thich Nhat Hanh, călugărul vietnamez, o spune bine în legătură cu o masă, o mică masă şi joasă precum cea la care scriu . Masa se află aici graţie unui infinit lanţ de fapte, lucruri şi persoane: ploaia căzută în pădure unde a crescut copacul pe care pădurarul l-a tăiat spre a-l da unui tâmplar care l-a meşterit cu cuie făcute de un fierar cu fierul dintr-o mină… Dacă un singur element al acestui lanţ, chiar şi străbunicul tâmplarului, n-ar fi existat, măsuţa aceasta n-ar mai fi aici.

Japonezii, încă de pe vremea când mă găseam în ţara lor, se gândeau să protejeze clima insulelor lor netăind pădurile japoneze, ci ducându-se să le taie pe cele din Indonezia şi din Amazonia. Curând şi-au dat seama că şi acest lucru se întorcea împotriva lor: clima pământului se schimba pentru toţi, inclusiv pentru japonezi.

În acelaşi fel, astăzi e de negândit să continuăm să ţinem săracă o mare parte a lumii spre a o face pe a noastră mai bogată. Mai devreme ori mai târziu, într-o formă ori alta, nota de plată ne va fi prezentată. Ori de către oameni ori de către natura însăşi.

Acolo sus, senzaţia că natura are o prezenţă a sa psihică e foarte tulburătoare. Uneori, când înfofolit contra frigului mă opresc să observ, aşezat pe marginea unei grote, prima rază de soare ce aprinde culmile gheţarilor şi se ridică încet vălul de întuneric, făcând să se ivească lanţuri şi lanţuri de alţi munţi din adâncul lăptos al văilor, un aer de o imensă bucurie străbate lumea şi eu însumi mă simt învăluit, împreună cu copacii, păsările, furnicile: mereu aceeaşi viaţă în atâtea diferite, magnifice forme.

Iar a ne simţi despărţiţi de aceasta ne face nefericiţi. Ca şi cum ne-am simţi divizaţi de semenii noştri. „Războiul nu rupe doar oasele oamenilor, rupe relaţiile umane”, îmi spunea la Kabul acel vulcanic personaj care e Gino Strada. Spre a reface acele relaţii, în spitalul de urgenţă, unde remedia fiece alt bucată a trupului. Strada are o străduţă în care nişte tineri soldaţi talibani stau la doi paşi de „inamicii” lor, soldaţi ai Alianţei Nordice. Unii sunt prizonieri, alţii nu; însă Strada speră că aceleaşi mutilări, aceleaşi răni îi apropie.

Dialogul ajută enorm rezolvarea conflictelor. Ura creează doar o altă ură. Un ţintaş palestinian ucide o femeie israeliană într-o maşină, israelienii reacţionează omorând doi palestinieni, un palestinian care se căptuşeşte cu triton  şi merge să se arunce în aer într-o pizzerie împreună cu zeci de israelieni; israelienii trimit un elicopter  să bombardeze un autocar plin de palestinieni, palestinienii … şi tot înainte în acelaşi fel. Până când? Până vor fi terminaţi toţi palestinienii? toţi israelienii? toate bombele?

Desigur: orice conflict îşi are cauzele sale şi acestea trebuie înfruntate. Însă totul va fi inutil atâta timp cât unii nu vor accepta existenţa celorlalţi şi dreptul lor egal de a fi, până când noi nu vom accepta că violenţa conduce doar la altă violenţă.

„Frumoase cuvinte. Dar ce-i de făcut?”, mă aud spunând, chiar aici în liniştea asta.

Fiecare dintre noi poate face ceva. Toţi împreună putem face mii de lucruri.

Războiul împotriva terorismului e folosit azi spre a militariza societăţile noastre, spre a produce noi arme, spre a cheltui mai mulţi bani pentru apărare. Să ne opunem, să nu votăm pentru cine sprijină această politică, să controlăm unde am pus cheltuielile şi să le sustragem de la orice societate care are chiar şi de departe de-a face cu industria de război. Să spunem ceea ce gândim, ceea ce simţim că e adevărat: a ucide e în orice împrejurare un asasinat.

Să vorbim de pace, să introducem o cultură a păcii în educaţie tinerilor. De ce istoria trebuie învăţată numai printr-o infinită secvenţă de război şi de masacre?

Cu toate studiile mele occidentale, eu a trebuit să vin în Asia spre a-l descoperi pe Ashoka, unul dintre personajele cele mai extraordinare ale antichităţii; unul care cu trei veacuri înaintea lui Hristos. la apogeul puterii sale, tocmai după ce adăugase un alt regat marelui său imperiu ce se întindea din India până în Asia Centrală, îşi dă seama de absurditatea violenţei, decide că cea mai mare cucerire e cea a inimii omului, renunţă la război şi, în atâtea limbi vorbite atunci în stăpânirile sale, pune să se cioplească în piatră edictele acestei etici a sa. O placă al lui Ashoka în greceşte şi aramaică a fost descoperită în 1958 la Kandahar, capitala mulahului Omar din Afganistan, acolo unde şi-ai făcut tabăra puşcaşii marini americani. O alta, în care Ashoka vesteşte deschiderea unui spital pentru oameni şi pentru animale, e azi la intrarea  în Muzeul Naţional din Delhi.

Chiar mai mult decât în afară, cauzele războiului se află înăuntrul nostru. Sunt pasiuni ca dorinţa. spaima, nesiguranţa, lăcomia, orgoliul, vanitatea. Încet-încet trebuie să ne eliberăm de ele. Trebuie să ne schimbăm atitudinea. Să începem prin a lua deciziile care ne privesc şi care îi privesc pe ceilalţi în baza unei mari moralităţi şi a unui mai mic interes. Să facem mai mult ceea ce e drept, în loc de ceea ce ne convine. Să ne educăm copiii să fie cinstiţi, nu vicleni.

Să reluăm anumite tradiţii de corectitudine, să ne reluăm în stăpânire limba, în care cuvântul „dumnezeu” a devenit azi un fel de obscenitate şi să ne revenim să spunem „a face dragoste” şi nu „a face sex”. Până la urmă, şi asta marchează o mare diferenţă.

E clipa de a ieşi la vedere, e momentul de a ne implica pentru valorile în care credem. O civilizaţie se întăreşte cu determinarea sa morală mult mai mult decât cu noi arme.

Mai ales trebuie să ne oprim, să ne facem timp spre a reflecta, să medităm în linişte. Deseori ne simţim neliniştiţi de viaţa pe care ne-o facem, ca omul care fuge înspăimântat de umbra sa şi de bufniturile propriilor săi paşi. Cu cât fuge mai mult, cu atât îşi vede umbra stându-i îndărăt; cu cât fuge mai mult, cu atât zgomotul paşilor săi devine mai puternic, până când se opreşte şi se aşează la umbra unui arbore.

Să facem aidoma.

Văzute din punctul de vedere al viitorului, acestea sunt zilele în care e posibil să se facă ceva. S-o facem. Câteodată fiecare pe cont propriu, câteodată toţi împreună. Aceasta e o bună ocazie. Drumul e lung şi adesea încă totul de inventat. Să-l preferăm pe cel al urâţeniei ce ne stă în faţă? Ori pe acela, mai scurt, al extincţiei noastre?

Prin urmare. Călătorie plăcută! Atât în afară cât şi înăuntru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

+ şapte = 10

Arhiva

octombrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31