Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Mircea Popescu – un cărturar român neresemnat

Două consistente volume cu un caracter miscelaneu fatalmente impus de un destin ingrat atestă cât
Citeşte

Umberto Eco: elogiul erorilor care schimbă lumea

La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul
Citeşte

Un "jurnal" textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a lui Vlad Ţepeş

Când mi-a căzut întâia oară sub ochi cartea lui Marin Mincu Il diario di Dracula,
Citeşte

Intemperanţa ca stare poetică

aporeme (Autograf nr.1/ 2005) George Popescu Intemperanţa ca stare poetică   Intempestiv şi insurgent, în măsura în care ceea
Citeşte

RESTITUIRI

Dante Maffia, Constantin Udroiu la Sorbona Notă   Mărturisesc cu un sentiment de jenă (greu pardonabil chiar şi în
Citeşte

Blog/Notes RESTITUIRI

Un act inconștient de subminare a istoriei George Popescu   Mărturisesc, am ajuns în punctul nevralgic în care
Citeşte

RESTITUIRI (Articol apărut în revista „Ramuri”, nr. 3, martie 1991, p. 4.)   George Popescu   De la conştiinţa crizei
Citeşte

Despre ceea ce nu mai trebuie demonstrat!

Şi la urma urmei ce anume mai era de demonstrat? Ce anume nu ştiam cu
Citeşte

Absenteismul – o maladie recrudescentă

Dincolo de rezultatele alegerilor locale parţiale desfăşurate duminica trecută şi mai înainte ca formaţiunile politice
Citeşte

„Ciuma roşie” – o gratuită blasfemie

Epitetul acesta, de „ciumă roşie”, poate să-şi fi avut o anume validitate în primii ani
Citeşte

Despre grava maladie a primatului

Mărturisesc din capul locului că mi-a displăcut dintotdeauna pretenţia, prezentă şi activă în viaţa de
Citeşte

Despre suferinţă

Cu siguranţă că suferea de Alzeimer vecinul pe care, în de-acum îndepărtata-mi copilărie, îl priveam
Citeşte

Sindromul cumetriei în politica dâmboviţeană

N-am scris demult despre politichia internă (căci de Politică, în semnificaţia sa consacrată istoric şi
Citeşte

Noi tehnologii spre o „gaură neagră intelectuală”.

Notam, în articolul de ieri, că unicul progres înregistrat la summit-ul G7 din localitatea siciliană
Citeşte

N. BALOTĂ – A FI PE CALE

  Aventura intelectuală a lui N. Balotă, începută cu decenii în urmă în ambianţa specifică a
Citeşte

Un summit G7 inutil spre o lume tot mai instabilă

A fost nevoie de acest summit a celor şapte granzi de pe Terra (în absenţa
Citeşte

Al. Piru şi emblema autorităţii

Sperăm, dacă nu s-a decis nimic până în prezent, ca, măcar din toamnă, 2017 să
Citeşte

Înapoi, la clasici…

Am scris nu demult, în această rubrică despre nevoia re-lecturii operelor care ne-au marcat, într-un
Citeşte

I.D. SÎRBU – CAPTAŢIA MEMORIEI

  I. D. Sîrbu rămâne, orice s-ar spune, un caz singular al literaturii române: autor, printre
Citeşte

Înapoi, la clasici…

27 mai 2017
Autor

Am scris nu demult, în această rubrică despre nevoia re-lecturii operelor care ne-au marcat, într-un fel ori altul, viaţa. Resortul era acela de a re-descoperi, în alte contexte existenţiale şi la alţi parametri de maturitate, pagini, fragmente, nuanţe care ne scăpaseră la prima lectură.

Îl citam atunci pe Dostoievski, cu romanul său din tinereţe, „Nopţi albe”, ca şi pe Albert Camus, din a cărui operă aş prefera acum, mai mult decât celebrele „Ciuma” ori „Străinul”, acel relativ lung monolog al unui judecător penitent, care se află în cartea sa intitulată „Căderea”.

Nu m-am mirat că în sprijinul susţinerilor mele mi-a sosit un mesaj din Canada, de la un prieten, el însuşi poet şi universitar la Departamentul de Italianistică al Almei Mater din  Montreal, Filippo Salvatore. În fapt, mesajul său se rezuma la un mai vechi articol, de prin anii 70, scris de marele scriitor italian Italo Calvino, cu titlul semnificativ în sine, „De ce să citim clasicii”. Din el preiau câteva argumente care vin în susţinerea tezei pe care o propuneam eu însumi cu ceva vreme în urmă.

„Clasice – îşi începe pledoaria autorul – sunt acele cărţi despre care trebuie spus că le recitesc şi niciodată „le citesc”.

Căci lectura la o vârstă fragedă se dovedeşte mai puţin instructivă din cauza lipsei de răbdare, a experienţei de viaţă, iar re-citirea la vârsta maturităţii conduce la regăsirea acestor constante intrate în mecanismele noastre interioare cărora le-am uitat originea.

Clasice sunt, de asemenea, cărţi ce exercită o influenţă particulară fie atunci când rămân în memoria noastră, fie când se ascund în pliurile memoriei, intrând în inconştientul colectiv sau individual.

Prin urmare, se poate spune că între a citi şi a reciti nu există o prea mare deosebire, căci o relectură a unui clasic e mereu egală cu prima lectură, fiindcă sentimentul descoperirii sale e acelaşi, iar despre cartea unui scriitor clasic se poate spune că nu sfârşeşte niciodată a spune ceea ce are de spus.

Calvino era de părere, într-un fel polemic faţă de sistemul promovat scolastic, că nu e recomandabil să precedăm ori, cu atât mai grav, să substituim lectura unui clasic prin intermediul paginilor istoric-literare ori critice despre cartea ori despre scriitorul respectiv, fiindcă şcoala şi universitatea ar trebui să înţeleagă că nicio carte ce vorbeşte despre o altă carte nu spune mai mult decât cartea însăşi. Din păcate, se întâmplă tocmai pe dos.

O carte clasică e o operă ce provoacă neîncetat o mulţime de analize şi de impresii critice şi acestea ne influenţează, chiar fără a ne da seama, pe durata întregii vieţi. Şi nu e vorba neapărat de a ne învăţa ceva ce n-am ştiut, uneori chiar trăim sentimentul de a descoperi în ea sentimente şi lucruri pe care le ştiam, dar nu realizam acest fapt, re-lectura readucându-le la suprafaţă din cutele memoriei.

Chiar şi atunci când, recitându-le, avem impresia că le cunoaştem bine, vom constata că vom descoperi de fiecare dată aspecte noi, neaşteptate, inedite. Şcoala are datoria să identifice pentru tinerii îndrumaţi spre lectură acele cărţi pe care aceştia să sfârşească prin a le considera şi asuma ca ale lor proprii.

O carte clasică e una care ne creează sentimentul că echivalează cu întreg universul în care trăim, aproape egală simbolic cu anticele talismane. Aşadar, cartea clasică a  ta e cea care nu-ţi va rămâne nicicând indiferentă şi care îţi foloseşte spre a te defini în raport ori chiar în contrast cu ceilalţi. O carte clasică are calitatea şi privilegiul de a relega actualitatea de trecut, de a ne introduce într-un circuit de atemporalitate, ştergând hotarele dintre epoci şi, astfel, poţi retrăi alături de Homer, de Dante, ca şi de Proust, de Tolstoi ori de Rebreanu, cu sentimentul unei prezenţe vii în toate acele contexte.

Iar marele scriitor italian Calvino îşi încheie pledoaria sa apelând – şi e de reţinut acest lucru – la Cioran al nostru care scrisese în aforismele sale că „În timp ce îşi prepara cucuta, Socrate tocmai învăţa o melodie la flaut, iar întrebat `La ce îţi foloseşte?` a răspuns: `Să ştiu această melodie înainte de a muri`”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× patru = 32

Arhiva

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Iun »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031