Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

lukacs-singularitatea-acuzatoare/

27 septembrie 2016
Autor
Despre Georg Lukács s-au scris şi s-au spus, de-a lungul deceniilor prin care filosoful ungur a păşit cu o eleganţă nelipsită de ambiguităţi, multe lucruri proiectate în perspectiva controversei. Mulţi teoreticieni, inclusiv antimarxişti, în ciuda unor reproşuri ori chiar a unor rezilieri de concepţie, nu i-au negat statura, acceptându-i chiar unele contribuţii teoretice, în plan filosofic şi, mai ales, estetic, la decantarea unor aspecte delicate ale gândirii contemporane. Printre altele, nu trebuie uitat faptul că tezele sale despre roman, aşa „burghez” cum şi-l reprezenta autorul, conservă încă aserţiuni de care istoricul literar nu poate face abstracţie.

„Cazul” Lukács, dacă avem şi aici un „caz” şi dacă ar trebui să-l descifrăm ca atare, angajează însă un alt tip de discurs: format la marea şcoală a filosofiei şi a culturii germane, el a trăit cu scurte intervale în Ungaria, mai precis la Budapesta, unde şi-a încheiat şi socotelile cu lumea aceasta. În plus, a fost, chiar mai mult decât alţi teoreticieni şi gânditori marxişti din arealul fostului „Imperiu Roşu”, nemijlocit implicat în marile şi deseori penibilele bătălii din interiorul marxismului devenit când „teatru de război” fratricid, când murdar teren de încercare pentru aventuri decăzute sub nivelul unor abominabile afaceri de tip mafiot. Dubioasă rămâne, au scris unii dintre inamicii săi, perioada dintre 1946 şi 1950, în care adeziunea sa la stalinism pare să nu fi cunoscut rezerve, chiar dacă în biografia filosofului există o scrisoare adresată, în 1957 esteticianului italian Cesare Cases, imediat după întoarcerea lui Lukács din exilul de la Cluj, în care însoţise pe Nagy, pedepsiţi atunci capii Revoluţiei înfrânte de intervenţia Moscovei, în care autorul ţine să-şi singularizeze poziţia.  Se ştie, de asemenea, că, deşi izolat de Kadar, el a beneficiat de un tratament special, nefiind niciodată pus la index, ba chiar „conservat” în limitele unei convivenţe tacite cu regimul, fie aceasta oricât de formală. În lucrarea, publicată spre sfârşitul vieţii, „Dincolo de Stalin”, a încercat, în termenii unei pledoarii mai curând de natură teoretică, să-şi marcheze distanţarea şi, în context, să explice ceva din natura stalinismului ca fenomen şi ca experienţă istorică.  Au rămas însă, mult timp după moartea sa, destule ambiguităţi şi zone obscure, iar aceasta s-a întâmplat şi din cauza unui detaliu biografic: unicul document susceptibil să aducă oarecare lumină în relaţiile filosofului cu regimul / regimurile staliniste şi comuniste din Ungaria şi, în general, din Est îl reprezenta un interviu datând din 1971 şi care era consecinţa unui asiduu schimb epistolar între el şi şeful comuniştilor unguri de atunci, Janos Kadar; cartea-interviu purta titlu „Testament politic” şi, interzisă aproape două decenii, a apărut abia în 1990.

Asistăm, lecturând această carte, la un parcurs biografic interferat de locuri comune şi de „accidente” ca multe altele din epocă; luând parte la întemeierea partidului comunist ungar, în decembrie 1919, participant direct la Revoluţia ungară din acelaşi an, condamnat la moarte de guvernul lui Horthy, constrâns apoi la refugiu în Austria şi, apoi, în Germania, a avut, până prin 1930 raporturi dintre cele mai proaste cu guvernul lui Bela Kun şi cu Stalin; venirea la putere a lui Hitler l-a determinat la un exil voluntar în URSS, unde a rămas până în 1946, când se întoarce la Budapesta şi participă direct la implementarea stalinismului; totuşi, deschiderile sale spre social-democraţia occidentală, ca şi perspectiva teoretică mai permisivă prin care filtra tezele materialismului istoric l-au ţinut, întâi cu oarecare discreţie, apoi făţiş departe de culisele politicii active; acest lucru l-a făcut să se dedice esteticului, pentru ca, în 1956, să se alăture Revoluţiei, suportând, cum anticipam, o parte dintre consecinţe, însă fiind tratat cu o condescendenţă aparte, izolat şi acceptat doar în calitate de „avocat” benevol şi nu totdeauna victorios, al unor intelectuali căzuţi în dizgraţia Puterii ori puşi la index.

Disocierile sale de stalinism, de care a fost totuşi acuzat de unii detractori din Vest, n-au avut totdeauna nici vigoarea (argumentativă) şi nici persuasiunea necesară spre a clarifica raporturi ce-au continuat să alimenteze ambiguităţile. Lukács n-a fost, în perspectivă pragmatică, nici Troţki şi nici măcar Djilas: n-a „rupt-o” necondiţionat nici cu stalinismul, adică nu mult departe de limitele rupturii „oficiale” a regimurilor comuniste în litera dictată de iniţiativa lui Hruşciov, şi nici n-a lăsat loc, în opera sa teoretică, vreunei disocieri profunde de marxism. Că nu putea, din raţiuni de „credinţă” intimă, să o facă, aceasta reprezintă cu siguranţă o altă problemă. Certe sunt câteva lucruri pe care, din acea scrisoare expediată esteticianului marxist italian Cases, el le formula în termenii unei poziţii asumate pro domo: după revenirea din „exilul românesc”, şi-a refuzat „o reconciliere cu realitatea în maniera bătrânului Hegel”, stabilindu-şi ca motto o frază împrumutată din Zola şi anume: „Adevărul e lent în marşul său şi până la urmă nimic nu-l va opri”; cu toate acestea, a acceptat în 1967 să reintre în partidul comunist, pentru a ieşi, din nou, în august 1968, imediat după invazia sovietică din Cehoslovacia. Avea să moară la 4 iunie 1971, lucrând retras la definitivarea „Ontologiei fiinţei sociale”.

Echivocurile în legăturile cu multe dintre poziţiile sale nu s-au stins însă şi, în ciuda unor „aplauze” ale unor marxişti reciclaţi din Vest apărute după apariţia acestui „Testament politic”, multe din ele par a se potenţa. Unii comentatori l-au comparat cu Ernst Bloch, marele gânditor marxist, revenit, după război, aîn Berlinul lui Ulrich şi Honecker, dar fugit apoi în Germania de Vest, imediat după ridicarea Zidului. „Fuga” lui Broch ar fi, într-o logică previzibilă, semn al disocierii, rămânerea lui Lukács, lest al unei „slăbiciuni”. Iar aceasta în ciuda aserţiunilor sale repetate că ar fi rămas numai şi numai spre a lupta împotriva regimului ungar, dar şi pentru libertate şi … „democraţie socialistă”. Că „democraţia socialistă” avea prea puţin în comun cu democraţia … burgheză pe care „bătrânul” Lukacs încă se chinuia s-o desfide iarăşi e vorba de o altă problemă. Căreia vor trebui, probabil, să-i găsească un răspuns nu atât alţi cunoscuţi marxişti „răspopiţi”, precum un Roger Garaudy, cât mai ales atâţia, mai mulţi ori mai puţin „popiţi”, dintre intelectualii ce-şi chinuiesc minţile spre a mai salva-împăca vreunul din idealurile ideologiei marxiste în faza sa de aplicabilitate la o istorie a cărei maladie a fost.

Septembrie 2002

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

unu × = 7

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930