* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

lukacs-singularitatea-acuzatoare/

27 septembrie 2016
Autor
Despre Georg Lukács s-au scris şi s-au spus, de-a lungul deceniilor prin care filosoful ungur a păşit cu o eleganţă nelipsită de ambiguităţi, multe lucruri proiectate în perspectiva controversei. Mulţi teoreticieni, inclusiv antimarxişti, în ciuda unor reproşuri ori chiar a unor rezilieri de concepţie, nu i-au negat statura, acceptându-i chiar unele contribuţii teoretice, în plan filosofic şi, mai ales, estetic, la decantarea unor aspecte delicate ale gândirii contemporane. Printre altele, nu trebuie uitat faptul că tezele sale despre roman, aşa „burghez” cum şi-l reprezenta autorul, conservă încă aserţiuni de care istoricul literar nu poate face abstracţie.

„Cazul” Lukács, dacă avem şi aici un „caz” şi dacă ar trebui să-l descifrăm ca atare, angajează însă un alt tip de discurs: format la marea şcoală a filosofiei şi a culturii germane, el a trăit cu scurte intervale în Ungaria, mai precis la Budapesta, unde şi-a încheiat şi socotelile cu lumea aceasta. În plus, a fost, chiar mai mult decât alţi teoreticieni şi gânditori marxişti din arealul fostului „Imperiu Roşu”, nemijlocit implicat în marile şi deseori penibilele bătălii din interiorul marxismului devenit când „teatru de război” fratricid, când murdar teren de încercare pentru aventuri decăzute sub nivelul unor abominabile afaceri de tip mafiot. Dubioasă rămâne, au scris unii dintre inamicii săi, perioada dintre 1946 şi 1950, în care adeziunea sa la stalinism pare să nu fi cunoscut rezerve, chiar dacă în biografia filosofului există o scrisoare adresată, în 1957 esteticianului italian Cesare Cases, imediat după întoarcerea lui Lukács din exilul de la Cluj, în care însoţise pe Nagy, pedepsiţi atunci capii Revoluţiei înfrânte de intervenţia Moscovei, în care autorul ţine să-şi singularizeze poziţia.  Se ştie, de asemenea, că, deşi izolat de Kadar, el a beneficiat de un tratament special, nefiind niciodată pus la index, ba chiar „conservat” în limitele unei convivenţe tacite cu regimul, fie aceasta oricât de formală. În lucrarea, publicată spre sfârşitul vieţii, „Dincolo de Stalin”, a încercat, în termenii unei pledoarii mai curând de natură teoretică, să-şi marcheze distanţarea şi, în context, să explice ceva din natura stalinismului ca fenomen şi ca experienţă istorică.  Au rămas însă, mult timp după moartea sa, destule ambiguităţi şi zone obscure, iar aceasta s-a întâmplat şi din cauza unui detaliu biografic: unicul document susceptibil să aducă oarecare lumină în relaţiile filosofului cu regimul / regimurile staliniste şi comuniste din Ungaria şi, în general, din Est îl reprezenta un interviu datând din 1971 şi care era consecinţa unui asiduu schimb epistolar între el şi şeful comuniştilor unguri de atunci, Janos Kadar; cartea-interviu purta titlu „Testament politic” şi, interzisă aproape două decenii, a apărut abia în 1990.

Asistăm, lecturând această carte, la un parcurs biografic interferat de locuri comune şi de „accidente” ca multe altele din epocă; luând parte la întemeierea partidului comunist ungar, în decembrie 1919, participant direct la Revoluţia ungară din acelaşi an, condamnat la moarte de guvernul lui Horthy, constrâns apoi la refugiu în Austria şi, apoi, în Germania, a avut, până prin 1930 raporturi dintre cele mai proaste cu guvernul lui Bela Kun şi cu Stalin; venirea la putere a lui Hitler l-a determinat la un exil voluntar în URSS, unde a rămas până în 1946, când se întoarce la Budapesta şi participă direct la implementarea stalinismului; totuşi, deschiderile sale spre social-democraţia occidentală, ca şi perspectiva teoretică mai permisivă prin care filtra tezele materialismului istoric l-au ţinut, întâi cu oarecare discreţie, apoi făţiş departe de culisele politicii active; acest lucru l-a făcut să se dedice esteticului, pentru ca, în 1956, să se alăture Revoluţiei, suportând, cum anticipam, o parte dintre consecinţe, însă fiind tratat cu o condescendenţă aparte, izolat şi acceptat doar în calitate de „avocat” benevol şi nu totdeauna victorios, al unor intelectuali căzuţi în dizgraţia Puterii ori puşi la index.

Disocierile sale de stalinism, de care a fost totuşi acuzat de unii detractori din Vest, n-au avut totdeauna nici vigoarea (argumentativă) şi nici persuasiunea necesară spre a clarifica raporturi ce-au continuat să alimenteze ambiguităţile. Lukács n-a fost, în perspectivă pragmatică, nici Troţki şi nici măcar Djilas: n-a „rupt-o” necondiţionat nici cu stalinismul, adică nu mult departe de limitele rupturii „oficiale” a regimurilor comuniste în litera dictată de iniţiativa lui Hruşciov, şi nici n-a lăsat loc, în opera sa teoretică, vreunei disocieri profunde de marxism. Că nu putea, din raţiuni de „credinţă” intimă, să o facă, aceasta reprezintă cu siguranţă o altă problemă. Certe sunt câteva lucruri pe care, din acea scrisoare expediată esteticianului marxist italian Cases, el le formula în termenii unei poziţii asumate pro domo: după revenirea din „exilul românesc”, şi-a refuzat „o reconciliere cu realitatea în maniera bătrânului Hegel”, stabilindu-şi ca motto o frază împrumutată din Zola şi anume: „Adevărul e lent în marşul său şi până la urmă nimic nu-l va opri”; cu toate acestea, a acceptat în 1967 să reintre în partidul comunist, pentru a ieşi, din nou, în august 1968, imediat după invazia sovietică din Cehoslovacia. Avea să moară la 4 iunie 1971, lucrând retras la definitivarea „Ontologiei fiinţei sociale”.

Echivocurile în legăturile cu multe dintre poziţiile sale nu s-au stins însă şi, în ciuda unor „aplauze” ale unor marxişti reciclaţi din Vest apărute după apariţia acestui „Testament politic”, multe din ele par a se potenţa. Unii comentatori l-au comparat cu Ernst Bloch, marele gânditor marxist, revenit, după război, aîn Berlinul lui Ulrich şi Honecker, dar fugit apoi în Germania de Vest, imediat după ridicarea Zidului. „Fuga” lui Broch ar fi, într-o logică previzibilă, semn al disocierii, rămânerea lui Lukács, lest al unei „slăbiciuni”. Iar aceasta în ciuda aserţiunilor sale repetate că ar fi rămas numai şi numai spre a lupta împotriva regimului ungar, dar şi pentru libertate şi … „democraţie socialistă”. Că „democraţia socialistă” avea prea puţin în comun cu democraţia … burgheză pe care „bătrânul” Lukacs încă se chinuia s-o desfide iarăşi e vorba de o altă problemă. Căreia vor trebui, probabil, să-i găsească un răspuns nu atât alţi cunoscuţi marxişti „răspopiţi”, precum un Roger Garaudy, cât mai ales atâţia, mai mulţi ori mai puţin „popiţi”, dintre intelectualii ce-şi chinuiesc minţile spre a mai salva-împăca vreunul din idealurile ideologiei marxiste în faza sa de aplicabilitate la o istorie a cărei maladie a fost.

Septembrie 2002

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şapte − = 2

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930