Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

Ştefan Petică şi recuperarea unui mare precursor

28 noiembrie 2016
Autor

Nu-mi mai amintesc cu exactitate când am citit întâia oară versuri ale lui Ştefan Petică; să fi fost prin tulburaţii ani de lecturi accidentate ai acelui dezgheţ cultural când, prezent la întrunirile restrânse cu criticul şi istoricul literar Al. Piru, proaspătul nostru decan de Filologie craioveană, începusem să-i consult, mai mult ori mai puţin „detectivistic”, flerul estetic dincolo de patronatul călinescian deschis asumat? Tot ce se poate.

Cert e că identificarea absolutei surprize a lirismului cu totul atipic în contextul biografic al autorului avea să mi se confirme abia după lectura paginilor sale răzleţe de critică, sociologie şi jurnalism cultural. Mult mai târziu, în alte contexte evaluatoare, aveam să descopăr în scrierile acestui nefericit literat – în sensul cel mai propriu al termenului – un autor şi o operă, cu destinele lor simbiotice, a căror reverberaţie în cultura noastră ar fi meritat o altă măsură şi o altă influenţă.

Eminescian, în sensul strict în care s-a decantat acest fenomen în literatura – şi chiar în cultura autohtonă -, Petică n-a fost: neîndoielnic, sub zodia destinului, pecetluit de un morb al ingratitudinii, el rămâne, poate, cel mai aproape de genialul nostru poet; şi îmi par nu doar deplin justificate, ci chiar utile şi disociative, într-o ordine a istoriei literare, alegaţiile lui Mihai Zamfir, mai ales în privinţa unei sete (oarbe, suferinde) de cunoaştere într-o periclitantă asincronie cu vârsta şi cu vicisitudinile existenţiale curente.

Două îmi par argumentele la îndemână: întâi de toate, în cele câteva referinţe pe care le avansează, autorul Fecioarei în alb era nu doar plenar conştient de geniul eminescian, ci un edificat, quasi-profetic sociologic vorbind, evaluator al geniului eminescian; el nu se înscrie în rândul adulatorilor circumstanţiali, livraţi vlahuhuţescian unei adoraţii ce prinsese izul unei mode; e un cititor atent, clarvăzător, motivat lăuntric, iar creditările maioresciene la care apelează, în mai multe rânduri, nu sunt lipsite de un insinuant gust disociativ, astfel încât dacă timpul, al destinului, i-ar fi fost mai îngăduitor, n-am fi fost, probabil, lipsiţi de situări valorizante ale marelui său înaintaş cu mult înaintea eminescologiei oarecum târzii.

Teoretician, atât cât se încumetă şi cât rămâne, Petică este „notarul”, fără migala disipatoare a lui Iorga de mai târziu, dar exact în spiritul demersului, unei epoci pe care o circumscrie, la măsura lui Maiorescu, între 1870 şi 1890: o primă vârstă, aşadar, a ceea ce s-a numit, sub semnul unei aproximări necesare, poezia românească modernă, chiar dacă atributul se cuvine aici circumstanţiat istoric-literar.

E straniu cum despre Ştefan Petică scriindu-se relativ mult şi fără reticenţele obişnuite în multe alte cazuri în care au intervenit acte de restituire cu atenţia, meritată şi egal distribuită prin decenii, cum totuşi nu s-a înfăptuit uni impact mai mare şi, de ce nu, mai răsunător în postumitatea sa literară.

E drept, Macedonski l-a preţuit, deşi probabil doar la un prim nivel aperceptiv, Bacovia şi l-a recunoscut ca precursor, Călinescu i-a conferit titlul – important, măgulitor şi nelipsit de un oarecare risc – de întâiul poet simbolist declarat, alţi cercetători, mai recenţi, uitata Lidia Bote, Al. Piru, Mihai Zamfir etc. – nu şi-au economisit palierele estimative, şi cu toate acestea, autorul Femeii în alb şi al piesei Solii păcii n-a trecut, din nefericire, pragul incidental al unei personalităţi situate sub pavăza nefericită şi nemeritată a unui hazard.

A rămas – aşa cum îndreptăţit sugerează Mihai Zamfir – o pierdere, un fel de lacună a unei literaturi, a noastre, în a cărei organicitate, dacă ar fi fost, la timp şi norocos, inserat, i-ar fi conferit, cu siguranţă, un plus de continuitate robustă pe linia novatoare pe care a păşit, în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Un posibil traseu ar fi putut fi, în conjuncturi cât de cât normale, cel al unui F. Aderca, transplantat, tot din Moldova, la Craiova unde avea să-şi publice în doar doi ani, 1910 şi în1912, nu mai puţin de patru plachete de versuri, rămase fără niciun ecou, dar, tocmai de aceea, reconsiderându-se, peste un deceniu, într-un Bucureşti cultural pregătit, subsumativ, şi de Ştefan Petică, ca un actant al vieţii literare.

Opera sa rămâne încă, în ciuda unei exegeze relativ întinse şi inegal distribuite prin vreme şi vremuri, un pretext şi un prilej de continuă meditaţie şi reflecţie: puţinătatea vieţii pământene a creatorului ei, deşi cu o biografie incitantă romanesc, în spiritul unei singularităţii în care suflul creativ devoră schismele unui decadentism trăit până la capăt, nu-l refuză ca etalon al unei perioade literare româneşti spuzind de anacronisme stinghere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

noua × 4 =

Arhiva

noiembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct   Dec »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930