UMBERTO ECO: CONSIDERAȚII (MAI MULT DECÂT) ACTUALE

28 noiembrie 2016
Autor

 

UMBERTO ECO: CONSIDERAȚII (MAI MULT DECÂT) ACTUALE

 

Elogiul erorilor care schimbă lumea

 

La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul italian, dar nu numai, dezbaterile în regim omagial despre autorul „Numelui trandafirului” şi al atâtor zeci de cărţi publicate în aproape şaptezeci de ani de activitate intensă, frenetică, temerară pe alocuri, acoperind o vastă şi impunătoare gamă de discipline.

 

Dacă ne-am opri doar la vocaţia sa jurnalistică, consider deja că reprezintă o performanţă în sine faptul că şi-a susţinut rubrica sa săptămânală, cu titlul semnificativ „La bustina di Minerva” („Plicul Minervei”) în publicaţia „L’Espresso” timp de 32 de ani, fără nicio întrerupere.

 

Ultimul număr al săptămânalului milanez mai sus menţionat i-a fost dedicat în întregime titularului rubricii republicând la loc de cinste şi întâiul articol cu care îşi inaugura lunga şi populara colaborare.

 

Articolul apărea în numărul din 31 martie din 1985, în care autorul, pe atunci în plină glorie internaţională nu doar ca romancier (îi apăruse deja şi cel de-al doilea roman cu titlul „Pendulul lui Foucault”, ca să nu mai vorbim de cărţile sale de studii, inclusiv celebrul „Tratat de semiotică”), îşi avertizează, nu fără sagacitatea-i şi ironia recunoscute, asupra aventurii căreia i se dedica.

 

Rubrica – şi, fireşte, colaborarea sa – i se datora prietenului său de decenii, nimeni altul decît Valentino Bompiani, jurnalist şi proprietar al L’Espresso şi deopotrivă al uneia dintre cele mai prestigioase case editoriale din Italia, despre care Eco însuşi povesteşte, spre a-şi justifica titlul rubricii, cum cel dintâi obişnuia să inventeze rubrici şi colecţii editoriale pe dosul pachetelor lui de ţigări ce-ar fi meritat conservate pentru cine ştie ce pagini de istorie literară şi jurnalistică.

 

Eco se teme că rubrica nu va rezista probabil mai mult de un an. Experienţa o mai făcuse şi acesta a fost rezultatul. Titlul nu trebuie, susţine iniţiatorul, pus în seama înţelepciunii zeiţei, ci… chibriturilor pe care le aprinzi ;i le-arunci, ceea ce sugerează că vor fi atacate aspecte ale vieţii cotidiene, cu diversitatea lor ce-ar putea concura rubricile de… publicitate:

 

„Deocamdată, plicuri: despre ultima carte necitită, despre intuiţia ce ne-a bântuit mintea pe autostradă în timp ce frânezi la coada unui Tir, despre fiinţă şi nimic, despre celebrii paşi de dans ai lui Fred Astaire. Apoi vom vedea…”

 

Şi, apoi, cum titlul acestui prim articol era „Ce frumoasă erori!”, Eco se opreşte asupra rolului, de cele mai multe ori decisiv pentru destinul istoriei şi al culturii umane, al unor erori, precum cea binecunoscută, a genovezului Cristofor Columb, navigatorul care pornise în căutarea Indiilor descperind, în schimb, America. Autorul aminteşte că în engleză termenul acestor descoperiri este serendipity şi care ar semnifica, simplu, descoperire din greşeală. Exemplele nu lipsesc, de la celebrul măr ce i-ar fi căzut în cap lui Newton la Marie Curie ce-ar fi uitat din neatenţie Pechblenda (ori Uranitul) pe măsuţă şi la Bethold Schwarz, descoperitorul pulberii de puşcă tot din întâmplare.

 

Căci, avertizează Eco mai în glumă, mai în serios, „Uneori mă tem că acela care nu descoperă niciodată nimic ar fi cel care vorbeşte doar când este sigur că are dreptate. Este tocmai ceea ne învăţau părinţii: Mai înainte să vorbeşti, gândeşte!. Gândeşte, desigur, dar gândeşte şi la altceva. Ideile minunate survin din întâmplare. De aceea, dacă sunt bune, nu sunt niciodată numai ale tale”.

 

Cum să înfruntăm moartea

 

În zecile de cărţi şi miile de intervenţii publicistice pe care Umberto Eco ni le-a lăsat moştenire, am regăsit, sub forma unei „epistole”, cu un vădit şi ironic scop „testamentar”, câteva sfaturi despre cum ar trebui să ne înfruntăm propria moarte. Destinatarul este, se înţelege, unul imaginar, un eventual „discipol”, iar „instrucţiunile” sunt, spre a păstra tonul ironic, „umile”.

 

Eco porneşte de la prezumţia că una dintre cele mai mari probleme ale fiinţei umane ar fi aceea a modului în care trebuie să înfruntăm moartea, egală în dimensiunea şi în tensiunea ei, atât pentru necredincioşi, cât şi pentru cei cu credinţă în divinitate , Autorul îşi inventează „discipolul” căruia, cu o tuşă de simbolistică socratică, îi restituie numele de Criton, trimiţând la un faimos dialog platonician.

 

Acesta îl interpelează pe Eco cu întrebarea despre cum crede acesta că ar trebui să ne întâmpinăm sfârşitul. Firesc, regretatul semiolog şi romancier, autorul „Numelui trandafirului”, nu se poate abţine de a strecura, în preambulul „sfaturilor” sale, un context, al eventualităţii morţii la o vârstă tânără, în care satirizarea lumii de azi nu poate lipsi:

 

„… cum poţi să-ţi înfrunţi moartea chiar şi dacă eşti credincios, gândindu-te că în timp ce tu mori tineri  plin de viaţă de ambele sexe dansează în discotecă distrându-se fără măsură, străluciţi savanţi violează ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili creează o societate mai bună, ziare şi televiziuni sunt pornite în a da ştiri de mare relevanţă, întreprinzători responsabili se preocupă ca produsele lor să nu degradeze ambientul şi se străduiesc să restaureze o natură alcătuită de izvoare cu o apă bună de băut, păduri doldora de copaci, ceruri cristaline şi senine protejate de ozon îmbelşugat, nori delicaţi ce preling iarăşi ploi îmbietoare? Gândul că, în timp ce astfel de lucruri minunate se întâmplă, tu te duci, ar fi insuportabil”.

 

Schimbând, pe neaşteptate, registrul, discursul e întors la 180 de grade, căci, sugerează autorul, discipolul ar trebui să se gândească mai curând că e mai profitabil să ia în calcul exact opusul, anume că lumea, cu cele şase miliarde ale sale, e plină de nătărăi şi că nătărăii dansează în discotecă, nătărăi savanţii care cred că ar fi rezolvat tainele cosmosului, nătărăii politicieni propun un panaceu pentru necazurile noastre şi aşa mai departe.

 

În faţa unei astfel de dezastruoase panorame, discipolul întreabă când ar fi mai potrivit ca o astfel de reflecţie să înceapă, iar răspunsul este că în niciun caz la 20, 30 şi nici la patruzeci de ani, abia după aceea e necesar să apară primele dubii, apoi a exersa o  revizuire a lor pe la 50-60 de ani şi a ajunge la o certitudine spre suta de ani, dar totuşi pregătit pentru momentul în care primeşti „telegrama” despre iminenţa sfârşitului.

 

Convingerea că toţi ceilalţi sunt nişte nătărăi e o artă subtilă, ea nu e la dispoziţia primului venit cu cercel în ureche, cere studiu şi trudă, iar timpul nu trebuie grăbit. Trebuie să ajungi cu seninătate  ca să-ţi accepţi moartea.

 

E nevoie să contempli şi să analizezi totul în jurul tău, pornind de la atestarea celor mai bune cărţi ori produse ale artiştilor, să identifici pe adevăraţii eroi carismatici, pe toţi cei care urmăresc şi doresc binele comun. Abia atunci vei putea pleca împăcat şi senin.

 

Finalul poartă marca genialului „histrion” care este Umberto Eco pe care discipolul îl chestionează dacă nu cumva el însuşi n-ar fi cumva un nătărău:

 

„Uite – conchide maestrul – te afli deja pe drumul bun”.

 

Scris în 1997, un astfel de text nu poate să nu ofere dimensiunea unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai ultimei jumătăţi de secol, aşa cum îl caracteriza un mare cotidian american.

 

 

Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară (apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La bustina di Minerva”, în 3 ianuarie 2014)

 

 

 

 

Dragul meu nepoţel,

 

n-aş vrea ca scrisoarea aceasta a mea de Crăciun să sune prea à la De Amicis şi să expună sfaturi de felul iubirilor pentru semenii noştri, pentru patrie, pentru lume şi alte lucruri asemănătoare. Nu le da ascultare şi când va veni momentul să le pui în practică (tu, adult, iar eu mai mult decât trecut) sistemul de valori va fi atât de schimbat încât probabil recomandările mele se vor dovedi datate.

 

Prin urmare, aş vrea să mă opresc asupra unei singure recomandări pe care vei fi gata s-o pui în practică încă de-acum, în timp ce navighezi pe iPad-ul tău, dar nici nu voi comite greşeala de a-ţi spune s-o desconsideri, nu atât fiindcă aş părea un bunic ramolit, ci fiindcă o fac şi eu. Cel mult pot să-ţi recomand, dacă din întâmplare îţi cad sub ochi sute de seite-uri porno ce-ţi arată relaţia dintre două fiinţe umane ori dintre o fiinţă umană şi un animal, în mii de feluri, încearcă să nu crezi că sexul ar fi acela, printre altele destul de monoton, fiindcă e vorba de o punere în scenă spre a te constrânge să nu ieşi din casă şi să priveşti în faţă adevăratele fete. Plec de la principiul că eşti heterosexual, altminteri adaptează recomandările mele cazului tău propriu: dar priveşte fetele, la şcoală ori unde te duci la joacă, fiindcă e mai bine să le vezi pe cele adevărate decât pe cele virtuale şi într-o zi îţi vor dărui satisfacţii mult mai mari decât cele on line. Crede pe cel ce are experienţă mai mare decât tine (iar dacă ai fi privit sexul numai la computer tatăl tău nu s-ar fi născut şi cine ştie pe unde ai fi, mai degrabă n-ai exista deloc.

 

Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc, ci despre o maladie care a lovit generaţia ta şi chiar şi pe cea a copiilor mai mari decât tine, care poate merg la Universitate: pierderea memoriei.

E adevărat că dacă te apucă dorinţa să afli cine a fost Carol Cel Mare sau unde se află Kuala Lumpur nu trebuie decât să apeşi o tastă şi Internetul ţi-o spune pe loc. Fă-o când e nevoie, dar după ce ai făcut-o caută să-ţi aminteşti de ceea ce ai aflat pentru a nu fi obligat s-o cauţi a doua oară dacă din întâmplare ai avea o nevoie imperioasă, poate chiar pentru o lucrare la şcoală. Riscul este că, fiindcă gândeşti că în orice clipă ţi-o va spune computerul tău, tu pierzi astfel gustul de a o băga la cap. Ar fi într-un fel ca şi când, după ce ai învăţat că, spre a merge din strada Cutare în strada Cutare, există autobuzul ori metroul ce îţi permit să te deplasezi fără trudă (ceea ce e extrem de comod şi fă-o ori de câte ori eşti grăbit) tu gândeşti că astfel nu mai simţi nevoia să te mişti. Dar dacă nu te mişti destul devii apoi „diferit abil”, aşa cum se spune azi spre a numi pe cel ce e constrâns să se mişte cu scaunul cu rotile. Bine, ştiu că faci sport şi, deci, ştii să-ţi mişti trupul, dar să ne întoarcem la creierul tău.

 

Memoria e un muşchi precum cele ale picioarelor, dacă nu-l foloseşti se atrofiază şi tu devii (din punct de vedere mintal) „diferit abil” şi, ca s-o spunem pe şleau, un idiot. Şi mai mult decât atât, aşa cum pentru toţi există riscul ca atunci când devenim bătrâni să ne îmbolnăvim de Alzheimer, unul din modurile spre a evita acest neplăcut incident e de a ne pune mereu la lucru memoria.

 

Aşadar, iată dieta mea. În fiece dimineaţă învaţă câteva versuri, o poezie scurtă ori, aşa cum ne-au pus pe noi s-o facem, „Iapa Bălţată[i]” ori „Sâmbătă-n sat[ii]”. Şi poate te întreci cu prietenii spre a vedea cine îşi aminteşte mai bine. Dacă nu-ţi place poezia, fă-o cu echipele de fotbal, dar fii atent că nu trebuie să ştii cine sunt jucătorii Romei de azi, ci şi cei ale altor echipe şi poate ai unor echipe din trecut (închipuie-ţi că eu îmi amintesc echipa de la Torino când avionul lor se prăbuşise la Superga cu toţi jucătorii la bord: Bacigalupo, Ballarin, Maroso etc.). Fă întreceri de memorie, chiar pe cărţile pe care le-ai citit (cine era la bordul vasului Hispaniola în căutarea insulei comorilor? Lord Trelawney, căpitanul Smollet, doctorul Livesy, Jong John Silver, Jim…). Vezi dacă prietenii tăi îşi vor aminti cine erau servitorii celor trei muşchetari şi al lui D’Artagnan (Grimaud, Bazon, Mousqueton şi Planchet)… Şi dacă nu vei voi să citeşti „Cei trei muşchetari” (deşi nu vei şti cât vei fi pierdut), fă-o, ce ştiu eu, cu una din poveştile pe care le-ai citit.

 

Pare un joc (şi este un joc), dar vei vedea cum capul tău se va popula cu personaje, poveşti, amintiri de tot felul. Tu te vei întreba de ce computerele se numeau cândva creiere electronice: şi de ce au fost concepute pe modelul creierului tău (al nostru), însă creierul nostru are mai multe conexiuni decât un computer, e un fel de computer care te poartă înapoi şi care creşte şi devine mai robust prin exerciţiu, în vreme ce computerul pe care-l ţii pe masă cu cât îl foloseşti mai mult cu atât pierde din viteză şi după câţiva ani trebuie să-l schimbi. În schimb, creierul tău poate azi să durere până la nouăzeci de ani şi la nouăzeci de ani (dacă îl vei ţinut în exerciţiu) îţi va aminti mai multe lucruri decât cele pe care ţi le aminteşti acum. Şi gratis.

 

Există apoi memoria istorică, aceea care nu priveşte faptele vieţii tale şi lucrurile pe care le-ai citit, ci ceea ce s-a întâmplat mai înainte ca tu să te naşti.

Dacă mergi azi la cinema trebuie să intri la o oră fixă, atunci când începe filmul şi abia de începe te trage cineva de mână ca să să-ţi spună ce se va întâmpla. Pe vremea mea se putea intra în cinematograf în orice moment, vreau să spun chiar şi la jumătatea spectacolului, se aştepta până se întâmplau anumite scene şi încercam să înţelegem ce anume se întâmplase mai înainte (pe urmă, când filmul reîncepea, vedeam dacă înţelesesem bine – aparte faptul că dacă filmul ne plăcuse puteam rămâne şi să revedem de la început şi ceea ce văzusem deja). Iată, viaţa e ca un film din vremea mea. Noi intrăm în viaţă când multe lucruri s-au întâmplat deja, de sute şi de mii de ani şi este important a deprinde ceea ce s-a întâmplat mai înainte de a ne naşte, e folositor spre a înţelege mai uşor de ce azi se întâmplă lucruri noi.

 

Dincolo de lecturile tale personale, astăzi şcoala ar trebui să te înveţe să memorezi ceea ce s-a întâmplat mai înaintea de naşterea ta, dar se vede că n-o face tocmai bine, fiindcă diverse cercetări spun că copiii de azi, chiar şi cei mari care urmează universitatea, dacă s-au născut din întâmplare în 1990, nu ştiu (ori nu vor să ştie) ce anume s-a întâmplat în 1980 (ca să nu vorbim de ceea ce s-a întâmplat acum cincizeci de ani). Statisticile ne spun că dacă îi întrebi pe unii cine era Aldo Moro răspund că era şeful Brigăzilor Roşii – şi de fapt a fost ucis de Brigăzile Roşii.

 

Nu vorbim despre Brigăzile Roşii, ele rămân un mister pentru mulţi, şi cu toate acestea erau prezente cu mai puţin de treizeci de ani în urmă. Eu m-am născut în 1932, zece ani după ascensiunea la putere a fascismului, dar ştiam chiar şi cine era prim-ministru pe vremea Marşului asupra Romei (ce-i acesta?). Poate că şcoala fascistă mă învăţase asta spre a-mi explica cât de prost şi de rău era acel prim-ministru („imbecilul Facta”) pe care fasciştii îl înlocuiseră. Bine, dar cel puţin îl ştiam. Şi apoi, lăsând şcoala deoparte, un copil de azi nu ştie cine erau actriţele din cinema de acum douăzeci de ani în timp ce eu ştiam cine era Francesca Bertini[iii], care juca în filmele mute cu douăzeci de ani înainte de naşterea mea. Poate fiindcă frunzăream vechi reviste îngrămădite în debaraua casei noastre, dar tocmai de aceea te invit să frunzăreşti vechi reviste fiindcă e un mod de a învăţa ce se întâmpla înainta ca tu să te naşti.

 

Dar de ce e aşa de importat a şti ce s-a întâmplat mai înainte? Fiindcă de multe ori ceea ce s-a întâmplat mai înainte îţi explică de ce anumite lucruri se petrec azi şi în orice caz, exact ca pentru echipelor de fotbalişti, e un mod de a ne îmbogăţi memoria.

 

Bagă bine de seamă că acestea nu le poţi face doar din cărţi şi din reviste, o faci foarte bine chiar şi de pe Internet. Care presupune de a fi folosit nu doar spre a chata cu prietenii tăi ci şi pentru a chata (spre a spune astfel) cu istoria lumii. Cine erau hititii? Dar camisardi? Şi cum se numeau cele trei corăbii ale lui Columb? Când au dispărut dinozaurii? Arca lui Noe putea avea un cârmaci? Cum se numea strămoşul boului? Existau mai mulţi tigri cu o sută de ani în urmă faţă de acum? Ce anume era imperiul din Mali? Şi cine în schimb vorbea de Imperiul Răului? Cine-a fost al doilea papă din istorie? Când a apărut Topolino?

 

Aş putea continua la nesfârşit şi ar fi toate frumoase aventuri de cercetat. Şi totul de adus-aminte. Va veni ziua în care vei fi bătrân şi te vei simţi ca şi când vei fi trăit mii de vieţi, fiindcă va fi ca şi cum tu vei fi fost prezent la Bătălia de la Waterloo, vei fi asistat la asasinarea lui Julius Cezar şi te vei fi aflat la mică distanţă de locul în care Bertold Negrul[iv], amestecând substanţe într-un mortar ca să încerce modul de fabricare a aurului, a descoperit din greşeală pulberea de puşcă şi a sărit în aer (şi bine i-a făcut). Alţi prieteni ai tăi, care nu-şi vor fi cultivat memoria, vor fi trăind însă o singură viaţă care ar trebuit să fie atât de melancolică şi săracă în mari emoţii.

 

Cultivă-ţi, aşadar, memoria şi de mâine învaţă pe dinafară „La Vispa Teresa[v]”.

 


[i] Trimitere la una dintre cele mai populare, în şcoala italiană, poezii scrise de Giovanni Pascoli, La Cavallina Storna, în amintirea tatălui său ucis în carul care-l aducea acasă dintr-o misiune de serviciu.

[ii] Aluzie la celebra poezie, în originar Sabato del villaggio a lui Giacomo Leopardi, text obligatoriu, cândva, în şcoala din Italia.

[iii] Este vorba de una dintre cele mai populare actriţe italiene, florentină din naştere, iniţiindu-şi cariera de comediancă a Neapole, apoi, la Roma, unde a interpretat rolul principal în filmul mut L’Histoire d’un Pierrot, în regia lui Baldassare Negroni.  

[iv] Adevăratul nume al acestui alchimist este Berthold Schwarz, adjectivul de „Negru” adjudecându-l ulterior.

[v] O celebră poezie-ghicitoare a poetului Luigi Sailer, scrisă în jurul anului 1850, una dintre cele mai cunoscute în Italia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

noiembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct   Dec »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930