Devalorizarea până sub pragul minimei rezistențe a sistemului nostru educațional de toate gradele s-a repercutat cu un plus de tristă evidență îndeosebi în zona învățământului superior. Faptul că există, fără-ndoială, o interdeterminare de tip cauză și efect între cele două segmente, fără a le nega cu obstinație, nu constituie, în ciuda unor convingeri larg răspândite, principala cauză și motivul esențial pentru masiva degradare a Universității. În definitiv, au existat, de-a lungul vremii, școli generale și licee distribuite într-o largă paletă axiologică, iar acest lucru n-a constitui un impediment pentru câștigarea și conservarea unui râvnit și meritat prestigiu al unor atenee românești.
Dincolo însă de contexte ce țin de un întreg proces de degradare a societății în era globalizării, ce se resimte și este denunțată nu doar la noi, ci mai peste tot, principala cauzalitate a acestei nefaste stări de lucru, și aceasta „globalizată”, o constituie ceea ce reprezintă, în ultimele decenii, fenomenul de masificare a învățământului superior. Mai grav ca prin alte părți, la noi ciclul universitar a coborât până spre pragul ridicolului: fără a mai insista cu detalii atât de cunoscute încât au intrat deja în folclorul străzii, să reținem totuși realitatea, nu mai puțin …folclorică la rândul ei, că frecventarea unui ciclu superior și-a adjudecat drept unic mobil și finalitate obținerea râvnitului „carton”.
Liberalizarea postdecembristă a permis, printre multe alte declicuri de la reglementări atestate de îndelungate tradiții, și deschiderea largă, prea largă, a ateneelor pentru tinerii nu toți și nu totdeauna animați de vreun ideal al învățării. S-a adăugat, imediat, o rețea de instituții pretins universitare, denaturând încă și mai mult întregul segment al unei educații ce trebuia să se revendice de la un statut academic. Subfinanțarea, coroborată cu sărăcia și, ca regretabil efect, o potențare dezolantă a decalajului dintre bogați și săraci au obligat centrele universitare, inclusiv pe cele de tradiție și de prestigiu, la o decizie hazardată, semănând cu un fel de vânare a viitorilor clienți. În consecință, nici actul instructiv nu avea cum să se sustragă acestui tăvălug al degradării: chiar și la palierele curriculare, impuse, cum se spune, de niscaiva instanțe „central”- europene, au trebuit să suporte varii și, uneori aiuritoare, ajustări potrivit cu …calapoadele dascălilor, mulți dintre ei fără reale și principiale testări profesionale.
Ce-i de făcut? Dificil de identificat măsuri miraculoase în contextul unui sistem blocat în rigidități de tot felul, de la cele ale unei legislații încă netranșate definitiv și, mai ales, mergând, mai adânc, la rezistența masivă și agresivă a diriguitorilor și a comilitonilor lor, dascălii înșiși. Unica salvare ar fi una radicală: revenirea, cu voința – mai ales politică – larg împărtășită și larg asumată, la Universitatea de elită. Atributul acesta n-ar mai trebui să sperie: întâi, fiindcă Universitatea ca instituție și instanță academică, a fost așa de la apariția ei în târziul Ev Mediu; apoi, fiindcă, așa cum decreta, cu un patos pe cât de convingător pe atât de legitim, marele cărturar italian Umberto Eco recent, la Burgos, în Spania, cu prilejul încununării sale cu titlul de Doctor Honoris Causa, Universitatea, în esența ei ultimă, este chemată să dea societății elitele de care aceasta are imperioasă nevoie.
Cât despre „cartoane”, ele n-au, nici mai mult, nici mai puțin, decât valoarea unor biete banale … vouchere. Adică, niște simple anexe, atașate unor dosare de „cadre”, cvasi-egale, ca impedanță profesională, cu cele de „activitate politică” ce se cereau în vechiul sistem.
