Fidel Castro – înger sau demon?

29 noiembrie 2016
Autor

S-a stins la o vârstă patriarhală. Moartea, suspendată de nenumărate ori – de la tentative repetate eşuate ale unor servicii secrete din SUA şi până la ultimii ani de agonie din care n-au lipsit profeţiile unui sfârşit iminent – l-a ajuns într-un fel târziu pentru detractorii săi şi, oricât de paradoxal, încă timpuriu pentru milioanele de simpatizanţi. Cu o copilărie nu tocmai săracă (tatăl era, în tinereţe, şi el angajat în lupte de gherilă anti-sistem, cu origini spaniole), s-a distins la învăţătură, premiant la o şcoală de iezuiţi, apoi student eminent în drept la Havana unde s-a şi angajat în rândul combatanţilor revoluţionari, mai întâi strict contra dictaturii lui Battista instalat şi protejat e SUA, apoi evoluând, chiar în timpul unor detenţii, spre valorile marxiste, pe care ulterior avea să le traducă într-o ideologie de o intransigentă ceva mai acceptabilă decât cele de descendenţă leninist-stalinistă, dar nu mai puţin eficace în reprimarea oricăror tentative de libertate.

Nu mă voi opri în context la momentele cruciale ale destinului său politic, de la profeţia vechiului său duşman, Battista însuşi, care, imediat după propria-i înfrângere îi acordase doar un an de supravieţuire, de la triumful asupra invaziei SUA de pe Plaja porcilor şi de la pariul eşuării după dizolvarea URSS, marele său aliat şi protector.

Ceea ce surprinde acum, în valul de comentarii succedându-i morţii, este disputa între două calificative într-o formulă dostoievskiană: înger sau demon? Ori, poate, cu o conjuncţie care de fapt ea este cea impusă de marele scriitor rus: Înger şi Demon. Înger, dacă, dincolo de supoziţii ideologice abandonate cvasi-unanim, în postmodernitatea în care se vorbeşte mai mult de sfârşitul omenirii – sau al OMULUI şi nici măcar nu mai contează câtă poleială fantezistă se disimulează în astfel de verdicte, exerciţiul său de putere într-o ţară mică şi izolată s-a dovedit până la urmă seducătoare pentru câteva sute de milioane de fani de pe toate meridianele lumii; şi demon, în contextul în care, cu prerogative discreţionare, n-a ezitat să surpe orice acces la libertăţi fundamentale, printre care poate cea de preţ rămâne, orice s-ar spune şi s-a spus, cea aceea a dreptului la exprimare.

Ciudate, demne de harul romanesc al unora dintre marii scriitori cu care a fost prieten apropiat, rămân abilităţile sale diplomatice şi, mai ales, de orator din spiţa celor antici, dar şi al celor ieşiţi de sub pulpanele revoluţiilor ce-au succedat în istorie. A fost, printre altele, un campion greu de contestat în această privinţă. Cu cele opt ore şi ceva cât a durat intervenţia sa la ONU, în 1960, e dificil de anticipat că un astfel de record va fi doborât curând. Ori poate niciodată. Era, orice ar spune detractorii săi, dotat cu o inteligenţă singulară. Avea ceea ce numim, cu aproximări deseori inadecvate, carismă, chiar în sensul „religios” al termenului, aşa explicându-se şi atracţia pe care a exercitat-o asupra a nu mai puţin de trei papi. Cât despre oamenii de cultură, n-a adoptat nici pe departe schismele stalinist-ceauşiste. Dacă vorbim de stângiştii, oricare vor fi fost aceştia. Şi nici dacă vorbim, din nefericire, într-o ordine inversată „ideologic”, de cei de dreapta. De care America Latină n-a dus deloc lipsă, dimpotrivă, a tot fost echipată cu ajutor din afară. Aşa trebuie să ne explicăm şi majoritatea şefilor de stat de pe acest continent care îi regretă acum „retragerea”, cu siguranţă nu în vreun colţişor cu verdeaţă al vreunui Paradis, cât mai curând într-unul al Istoriei de neglijat în deceniile ce vor veni.

Căci Fidel Castro n-a fost doar El Maximo, a fost înainte de toate un luptător, pentru o justiţie socială în ţara sa şi nu numai, dar şi pentru o altă, mai corectă ordine politică şi mai ale economică a Lumii. Iar acest atribut se cuvine pus în direcţie corelaţie cu geografia – istorică, politică şi socială – a unui întreg continent, cel al Americii Latine, care şi azi evocă particularităţi cu totul şi cu totul diverse faţă de establishmentul lumiii, aşa-zis, civilizate.

Unicul adevăr aproape axiomatic rămâne, după moartea sa, că ea încheie abia acum un secol macerat de conflicte, trecutul secol al XX-lea  Şi nu-i doar o metaforă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

noiembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct   Dec »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930