Emil Paşcalău: resuscitarea hierofanicului

30 noiembrie 2016
Autor

 

Bântuie, printre multe altele, şi în spaţiul artei de azi, nelipsit de controverse circumscrise dezordinii insidioase a prezentului ignar, o mai veche şi egal gratuită prejudecată a unei distribuţii taxonomice cu o istorie de început de veac XX a protagoniştilor lor în „tradiţionalişti” şi „inovatori”. Utilă, cândva, unor simple demersuri scolastice, prejudecata aceasta şi-a pierdut, cred, orice legitimitate în decursul aceluiaşi secol în care, de la futurism, expresionism şi, mai ales, de la DADA şi până la ultimele „tehnici”, inclusiv cele programatic-computeriste, aventura experimentalistă n-a ştirbit nimic din supremaţia gustului: care, cu vorba dictonului antic, nu se discută.

Premisa aceasta asumat disociativă implică, nu mai puţin asumat, şi indiciul unei situări precaute în determinarea – preponderent de gust, aşadar – a unei poziţionări faţă de arta lui Emil Paşcalău, egal disputat între rădăcinile ardeleneşti străbune şi ramurile nativ-formative olteneşti.

Un artist în plină maturitate de-acum, cu un parcurs înscris în ordinea devenirii fezabile în etape ce structurează, cu un firesc al unui abc sub sigla firescului, tot atâtea căutări subîntinse vocaţiei sale particulare – şi particularizate – care este cercetarea de sine într-un permanent şi acerb act sinestezic cu Natura. O cercetare a Sinelui al cărui pendant organic în relaţie de alteritate, id est un Celălalt, rămâne vecinătatea naturală, cu abia disimulate convergenţe cosmice şi care, mai nou, aşa cum ne propune artistul în recenta sa personală de la galeriile craiovene „Arta”, se decantează sub semnul călătoriei.

„Călător” (genericul acestei expoziţii) nu trimite, cum grăbit s-ar putea crede, la semantica ştiută şi consacrată a termenului.  E mai curând un act de provocare, căci în cele peste douăzeci de lucrări expuse publicului craiovean, vizitatorul descoperă, într-o succesiune cvadruplă „tematic”, nu evadări în zone ale vreunei geografii îndepărtate, ci în imediatul ofertant în care figura umană intră şi re-intră într-un schimb cu peisajul într-un seducător joc combinatoriu între culoare şi desen, ambele într-o interferenţă măiestrit dozată.

Gestiunea atentă (rod al travaliului disipat în forma finală a lucrărilor) a desenului, distribuţiile liniaturilor ca în migala fastuoaselor ii autohtone, uzul unei cromatici în tonuri stinse, celestiale, cum le regăsisem încă într-o altă etapă a creaţiei sale, „încastrarea” în structura tabloului a unor forme cu simetrii varii – viziuni subsumate circumscrise dreptunghiular ori triunghiular – sunt generatoare ale unor perspective în mişcare.

E reconfortant, astfel, să descoperi, ca în „Catedrala” ori în „Zenit”, deschiderea acestor încastrări spre înalt, invitând la motivul unei tulburător sentiment al aspiraţiei, augmentând şi pe această cale pe cel al infinitului ce-i este atât de propriu, aproape obsesiv, artistului.

Din aceste motive mi se pare şi inadecvat şi hazardat ca lucrările sale de această factură să fie alocate „peisagisticii”, pastelate ori nu; ele rămân, pe o linie pe care o remarcam cu un deceniu în urmă, într-o zonă în care se distinge acurateţea sensului căutării Sinelui, arhetipal de sorginte junghiană şi care, de data aceasta, pe calea călătoriei-căutare, converteşte motive ale sacrului consacrat liturgic în imagini apofantice, cu un pronunţat accent pe tainic şi oferind, astfel, o cuceritoare deschidere spre câmpul hierofanicului în accepţie eliadiană.

În acest sens şi cu supralicitatea unei lecturi, recunosc, prea personale, ciclul ori, dacă se vrea, secţiunea lucrărilor cu motive, urmare a aceleiaşi opţiuni cu subzistent iz provocator, „bucolico-rustice” („Dojana”, „Vis”, „Baciul”, „Boierul”, „Transumanţă”) îmi par sugestive şi tainice, dar nu mai puţin autentice invitaţii liturgice.

„Scepticul mântuit”, cum l-am caracterizat cândva pe Emil Paşcalău, nu renunţă la căutarea luminii prinse halucinant, pe alocuri, în confruntarea cu umbrele (copacii, ierburile sălbăticite din tufele din care câinele devine Dojana mută indicând tainica strălucire de departe şi de Sus).

Călătorul – prin coclaurile pădurii metamorfozate în ferestre spre infinitul obsesiv, învins în propriile-i oprelişti – e căutător şi  receptor norocos al semnelor decantate şi risipite la tot pasul şi cărora, cu actul creativ cel mai firesc, le restituie transparenţa, în fapt, perenă.

Fizionomiile umane capătă, la acest artist sedus de darul unei inocenţe sapienţiale, funcţii sacrale şi, cum anticipam, arhetipale, surclasând graniţele tipologice şi, la nivelul aperceptiv al vizitatorului atent şi, mai ales, avertizat, intră într-un dialog cu celălalt versant al creaţiei sale aşezat sub spectrul, deopotrivă arhetipal şi hierofanic, al rădăcinilor.

Şi, revenind la aserţiunea iniţială, ceea ce ar putea fi catalogat, cu o grabă emfatică, în creaţia lui Emil Paşcalău, drept remanenţă, fie şi înnoitoare şi originală, a vreunor borne „tradiţionaliste”, este în mod legitim renegat de refuzul său, prompt şi temerar, al derizionismului atât de tentant, vizitat şi chiar canonizat în arealul experimentalismelor din arta noastră cea de toate zilele.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

noiembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct   Dec »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930