Intemperanţa ca stare poetică

31 august 2017
Autor

aporeme (Autograf nr.1/ 2005)

George Popescu

Intemperanţa ca stare poetică

 

Intempestiv şi insurgent, în măsura în care ceea ce îi survine în imediateţea clipei sale cotidiene îi apare brusc ca o provocare a propriilor simţuri brusc alertate, Patrel Berceanu îşi poate, la fel de repede, converti orice stare umorală în opusul ei. Constatarea aceasta, derobată de orice pretenţie axiologică, n-are, fireşte, nici o relaţie cu poezia sa; ori are dacă, în ironismul abil camuflat sub pojghiţa fragilă a sintagmei sentenţios-subversive, realul, ontos-ul surprins în fragmentarismul disipat, capătă dimensiunea fantomatică a unei baricade ce se cere cu urgenţă asaltată şi anulată. Nu există, cred, o relaţie nemijlocită între poezie şi autorul ei, ca personaj (om de teatru, jurnalist oscilând între satira picantă, dar abil garnisită literar, şi foiletonul de o exactitate evaluatoare surprinzătoare pentru un spirit mai curând contestator prin definiţie), ci doar una indirectă: poetul pare parcimonios cu propriul scris, blocat, mi se pare, de exigenţe supradimensionate, ori numai în căutarea acelei predispoziţii în care versul (şi poemul) au prins conturul vânat în vizuina în care zăcea, neştiut, resortul creativ însuşi.

Inteligent, vivace până spre exces, sentenţios cu o facilitate uneori dezarmantă, mereu însă conservând o maree de lirism, în viaţă ca şi în artă, autorul Sentimentului baricadei s-a decis, cu puţin timp în urmă, să-şi antologheze[*] volumele publicate (patru la număr apărute în decurs de peste un sfert de veac), adăugând, fireşte, şi câteva noi. O antologie, cum se poate deduce, de etapă, necesară cu atât mai mult cu cât, aşa cum anticipam, Patrel Berceanu se înscrie în categoria celor care, paradoxal, nu s-au grăbit, după 1990, să solicite editurile, multe şi încă atâtea conjuncturale. El este însă un poet remarcabil, creator al unui stil, oricât de dificil clasificabil, urmând, sinusoidal, o linie a lirismului românesc ce pleacă din muntenismul antonpannesc jovial, trece prin Urmuz interferând experienţele surrealiste şi ajunge dincoace de Nichita şi Sorescu. Un optzecist, totuşi, însă nu doar prin vârsta biologică, ci mai ales prin anticiparea ironiei bufe, cu valenţe precis direcţionate spre calambur şi contestaţie.

În primele sale poeme, descripţia (falsă) făcea inutilă metafora savant pregătită în laboratoarele poeticii manieriste; brevitatea obligă la stilul apoftematic, sentenţios: „acum poezia se naşte din ce nu gândeşti / lucruri născute în genunchi”; sau: „fiindcă e bun Dumnezeu / mereu mă împiedică să scriu / acel vers capital”… Iar cum versul acela capital (o ştie, desigur, poetul înaintea tuturor!) e exact cel ce nu se va scrie niciodată, poate de-aici provin şi întârzierile lui Patrel Berceanu, etapele sale de văduvie îndelungată, de nu chiar obstinaţia de a nu scrie sau publica oricând şi orice. Poet, în bună parte cu un simţ dezvoltat al civismului, autorul Poemelor în mărime naturală (din 1983) stârnea, atunci mai mult decât azi, interes şi surpriză la lectură, aprindea îngrijorări pe la urechile supraveghetorilor de conştiinţe, declanşând nu o dată veritabile scandaluri. Poeme precum cele din ciclul „Dragă mătuşă Europa” incitau atunci la o lectură „grilată”, însă şi acum, chiar dacă dintr-o perspectivă aproape opusă, alimentează un surâs de condescendenţă, fie aceasta oricât de vinovată încă: „în precedenta noastră epistolă / îţi mulţumisem pentru sfaturi şi pentru / pliantele-acelea minunat colorate / le-am dăruit copiilor să-şi facă din ele hăinuţe / şi femeilor să gătească din ele bucate / acum darurile matale trimise cu avionul / ne-au depăşit toate aşteptările / şi ne-am împodobit pridvoarele caselor / uliţa mare şi toate gările”.

Nu-ţi rămâne, în dispreţul oricărei tentaţii de analiza „conţinutistică”, decât să te întrebi, urmuzian, care „acum”? Acum de atunci? Sau acum de acum? Fiindcă, dacă nu mă înşel, pliantele-acelea ca şi darurile trimise cu avionul făceau referinţă la episodul post-cutremur ’77, or, între timp, Europa şi-a investit de-a dreptul statutul oficial de …mătuşă. Cu pliante, daruri şi exigenţe, de mătuşă forţoasă, cu tot.

În altă zonă / zare a poeziei sale, autorul atinge direct corzile vibrânde ale unui lirism în care capacitatea de a-şi reprezenta dincolo-de-realul cade nemijlocit pe o ştiinţă a versului (acea poiesis pe care insistă azi „noile” critici): „într-o prea curată lumină / şi cu ceea ce mai ştiam / despre fericire / trăirăm o astfel de dimineaţă: / limpezindu-se ultimul vis / precum o «apropiere de lacrimi» / se întorceau zorii în cetate / cu veacul legat de picioare, ceea ce ni se păruse / că seamănă uimitor / cu plânsul unui bărbat: // era un copac prăbuşindu-se / ruşinat / sub rouă // şi atât de multă lumină de parcă / o tânără nevastă / ar fi adus pe lume un prunc orb”.

Treptat, poezia pare a abandona (deşi niciodată definitiv) brevitatea unui anume ermetism (nu cred că s-ar putea vorbi aici de o lecţie ungarettiană), lăsând loc poemului confesiv, în care cotidianul se insinuează ritos în magma versului, iar derizoriul devine obiect de studiu anatomic, cu paranteze inter-textuale şi uşoare debuşeuri demitizante, ca în admirabilul poem cu titlul „Nervi din mătase originală”: „dac-aş şti că norocul mă iubeşte cât de / puţin zău că nu mi-aş lua-o prea tare-n cap / cât să urnesc nişte lucruri din loc lucruri / pe care şi eu şi prietenii mei le socotim imperfecte / dar urnibile, n-ar strica o listă de / preţuri a vieţii, noi ne-am strădui să le / îngheţăm niţel chiar de-ar fi să ne frigem degetele / lucră, bag seamă cu nervi din mătase originală / ce mai generaţie de ispravă suntem şi noi doamne / cum mai despuiem cuvintele în sunete şi sunetele / cum le mai spoliem de sensuri (oedip n-a / lucrat mai fin cu proprii lui ochi) mai cunoaştem / o mulţime de istorii reprobabile şi pline de învăţăminte / cu lacrimi straşnic cositorite / desigur o generaţie de ispravă suntem şi noi”.

Risipitor cu propria-i vocaţie, lăsându-şi destinul să facă naveta între teatru şi jurnalistică, între programator de manifestări culturale strict proiectate în geografia deseori ignară a locului, Patrel Berceanu pare încă a se lăsa aşteptat în gara în care poezia i-a conservat un loc sigur. Şi, poate, de invidiat.


[*] Planetă de poet, Craiova, Editura MJM, 2003.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

august 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun   Sep »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031