Poesie tratte da Dialogo

1966-1968

Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968

È ora famelică

Strappati il cuore

Sa il tuo sangue di sale

È d’agro, è dolciastro essendo sangue.

Lo fanno, tanti pianti,

Sempre di più saporito, il suo cuore.

Frutto di tanti pianti,

Strappatelo, mangiatelo, saziati.

Sfâșie-ți inima

Are gust de sare sângele tău

E acru, e dulce-acrișor sânge fiind.

Îl fac, atâtea plante,

Mereu mai gustos, sângele tău.

Fruct al atâtor plante.

Sfâșie-l, mănâncă-l, satură-te.

Dono

Ora dormi, cuore inquieto, Ora dormi, su dormi.

Dormi, inverno

Ti ha invaso, ti minaccia,

Grida: „T’ucciderò

E non avrai più sonno”.

La mia bocca al tuo cuore, stai dicendo,

Offre la pace,

Su, dormi, dormi in pace,

Ascolta, su, l’innamorata tua,

Per vincere la morte, cuore inquieto.

Dar

Dormi acum, neliniștită inimă, Dormi acum, hai dormi.

Dormi, iarna

Te-a invadat, te amenință,

Strigă: Te voi ucide

Și nu vei mai avea somn”.

Gura mea la inima ta, zici,

Dăruiește pace,

Hai, dormi, dormi în pace,

Ascultă, hai, îndrăgostita ta,

Ca să răpui moartea, neliniștită inimă.

La conchiglia

1

A conchiglia del buio

Se tu, carissima, accostassi

Orecchio d’indovina,

Per forza ti dovresti domandare:

„Tra disperdersi d’echi,

Da quale dove a noi quel chiasso arriva? ”

Dice la sua risposta a chi l’interroga:

„Insopportabile quel chiasso arriva

Dal racconto d’amore d’un demente;

Ormai è unicamente percettibile

Nell’ora degli spenti”.

2

Su conchiglia del buio

Se tu, carissima, premessi orecchio

D’indovina: „Da dove – mi domanderesti ‚

Si fa la strada quel chiasso

Che, tra voci incantevoli,

D’un tremito improvviso agghiaccia il cuore?”

Se tu quella paura,

Se tu scruti bene,

Mia timorosa amata,

Narreresti soffrendo

D’un amore demente

Ormai solo evocabile

Nell’ora degli spettri.

Soffriresti di più

Se al pensiero ti dovesse apparire

Oracolo, quel soffio di conchiglia,

Che annuncia il rammemorarsi di me

Già divenuto spettro

in un non lontano futuro.

Scoica

1.

La scoica din beznă

Dacă tu, prea scumpo, ți-ai lipi

Urechea să ghicești,

Sigur ar trebui să te întrebi:

„Între a te pierde în ecouri,

Din care sosește unde la noi acea zarvă?”

Spune răspunsul tău celui ce-ntreabă:

„Insuportabilă acea zarvă sosește

Din povestea de iubire a unui dement;

De-acum e de simțit numai

În ceasul stingerilor”.

2.

Pe scoica din beznă

Dacă tu, prea scumpo, ți-ai lipi urechea

Spre-a ghici: „De unde – m-ai întreba,

Își face drum acea zarvă

Care, prin glasuri încântătoare,

Îngheață cu un tremur neașteptat inima?”

Dacă tu acea spaimă,

Dacă tu scotocești bine,

Iubita mea temătoare,

Ai istorisi suferind

De o iubire dementă

De-acum doar de evocat

În ceasul nălucilor.

Ai suferi mai mult

Dacă gândului ar trebui să-i apară

Oracol, acea răsuflare de scoică,

Ce vestește a-ți aminti de mine

Deja devenit nălucă

Într-un nu prea departe viitor.

Superstite infanzia

1

Un abbandono mi afferra alla gola

Dove mi è ancora rimasta l’infanzia,

Segno della avventura paziente

De un accanito soffrire strozzato

È la sorte dell’esule.

2

Ancora ni rimane qualche infanzia.

Di abbandonarmi ad esse è il modo mio

Quel fuori di me correre

Stretto alla gioia.

Sorte sarà dell’esule?

E per la mia sventura da placare

Il correre da cieco,

L’irrompente chiamati di continuo

L’irrompente chiamarti

Strozzato del soffrire.

1.

Un abandon mă prinde de beregată

Unde încă mi-a rămas copilăria.

Semn al aventurii răbdătoare

De o nemiloasă suferință sufocată

E soarta exilatului.

2.

Încă îmi mai rămâne ceva copilărie

Să mă abandonez ei e felul meu

Acel afară din mine alergând

Strâns spre bucurie.

Soartă va fi de exilat?

Și spre neșansa mea de liniștit

Umbletul de orb

Nestăvilita chemare continuă

Nestăvilita chemare a ta.

Gâtuit în suferință.

Ungà

***

12 Settembre 1966

Sei comparsa al portone

In un vestito rosso

Per dirmi che sei fuoco

Che consuma e riaccende.

Una spina mi ha punto

Delle tue rose rosse

Perché succhiassi al dito,

Come già tuo, il mio sangue.

Percorremmo la strada

Che lacera il rigoglio

Della selvaggia altura,

Ma già da molto tempo

Sapevo che soffrendo con temeraria fede,

L’età per vincere non conta.

Era di lunedì,

per stringerci le mani

E parlare felici

Non si trovò rifugio

Che in un giardino triste

Della città convulsa.

Fetișcana

12 septembrie 1966

Ai apărut la ușă

Într-o rochie roșie

Să-mi spui că foc ești

Ce arde și se reaprinde.

Un ghimpe m-a înțepat

Din trandafirii tăi roșii

La deget sugându-mi sângele

Ca și pe al tău.

Vom străbate drumul

Ce sfâșie splendoarea

Sălbaticului pisc,

Însă deja de multă vreme

Știam că îndurând temerara credință,

Ca să învingă vârsta nu contează.

Era-ntr-o luni,

când mâinile ți-am strâns

Și fericiți vorbit-am

Nu am găsit refugiu

Decât într-o grădină tristă

A unui oraș febril.

***

Stella

Stella, mia unica stella,

Nella povertà della notte, sola,

Per me, solo rifulgi,

Nella mia solitudine rifulgi;

Ma, per me, stella

Che mai non finirai d’illuminare,

Un tempo ti è concesso troppo breve,

Mi elargisci una luce

Che la disperazione in me

Non fa che acuire.

Steaua

Stea, unica mea stea,

În sărăcia nopții, singură,

Pentru mine, doar străfulgeri;

Însă, pentru mine, steauă

Ce nicicând nu vei înceta să luminezi,

Cândva ți s-a prescris doar o clipită,

Dar împrăștii  o lumină

Pe care-n mine disperarea

Nu face decât s-o ascute.

***

Hai visto spegnersi

A solitudine orrendo tu presti

Il potere di corse dentro l’Eden,

Amata donatrice.

Hai visto spegnersi negli occhi miei

L’accumularsi di tanti ricordi,

Ogni giorno di più distruggitori,

E un unico ricordo

Formarsi d’improvviso.

L’anima tua l’ha chiuso nel mio cuore

e ne sono rinato.

E solitudine che fa spavento

Offri il miracolo di giorni liberi.

Redimi dall’età, piccola generosa.

Ai văzut stingându-se

Singurătății bicisnice tu i-ai dăruit

Puterea de curse din Paradis,

Prea darnico iubită.

Ai văzut stingându-mi-se-n ochi

Îngrămădirea atâtor amintiri,

Cu fiecare zi mai nocive,

Și dintre toate unică una

Neașteptat ivindu-se.

Sufletul tău în inimă mi-a-nchis-o

și-am renăscut.

Iar singurătății care-nspăimântă

Tu îi oferi taina zilelor libere.

Restituie-mă vârstei, mică generoasă.

***

Il lampo della bocca

Migliaia d’uomini prima di me,

ed anche più di me carichi d’anni,

Mortalmene ferì

Il lampo d’una bocca.

Questo non è motivo

che attenuerà il soffrire.

Ma se mi guardi con pietà,

e mi parli, si diffonde una musica,

dimentico che brucia la ferita.

Scânteierea gurii

Mii de oameni înaintea mea,

ba chiar mai dinainte de ani răpuși,

I-a rănit de moarte

Scânteierea gurii,

Nu-i ăsta un motiv

de-a alinta suferința.

Dar de cu pietate mă privești,

și-mi vorbești, o muzică se-nalță,

eu uit că rana încă arde.

***

La tua luce

Scompare a poco a poco, amore, il sole

Ora che sopraggiunge lunga sera.

Con uguale lentezza dello strazio

Farsi lontana vidi la tua luce

Per un non breve nostro separarci.

Lumina ta

Încet-încet amurgește soarele, iubito,

Acum că prea lunga seara ne ajunge.

Cu aceeși lentoare a sfâșierii

Te-ndepărtezi și-ți văd lumina

Pentru o  nu prea scurtă despărțire.

• Poem din 1930

Dove la luce

1930

Come allodola ondosa

Nel vento lieto sui giovani prati,

Le braccia ti sanno leggera, vieni.

Ci scorderemo di quaggiù,

E del mare e del cielo,

E del mio sangue rapido alla guerra,

Di passi d’ombre memori

Entro rossori di mattine nuove.

Dove non muove foglia più la luce,

Sogni e crucci passati ad altre rive,

Dov’è posata sera,

Vieni ti porterò

Alle colline d’oro.

L’ora costante, liberi d’età,

Nel suo perduto nimbo

Sarà nostro lenzuolo

Unde lumina, 1930

Ca zglobia ciocârlie

În vântul palid al fragedelor pajiști,

Brațele te știu ușoară, vino.

Vom uita de aici de jos,

Și de mare și de cer,

Și de sângele meu gata de război,

De pași de umbre de neuitat

Între avânturi de noi dimineți.

Unde nu mai mișcă frunza lumina

Visuri și chinuri trecute spre alte țărmuri,

Unde s-a potolit seara,

Vino, te voi duce

La colinele de aur.

Calmă e ora, liberi de vârstă,

În pierdutul său nimb

Va fi culcușul nostru.

Întâi de toate poet, profund legat de spaţiul natal, cel brazilian asumat din perspectiva fluviului Jaguaride ce sfârşeşte prin a-i semantiza cosmosul exterior ca şi pe cel intim, Luciano Maia e şi profesor universitar, traducător critic şi eseist, precum şi, prin voinţă şi ofertă proprie, un emisar al spiritualităţii româneşti şi al limbii române în America Latină.

Autor a peste cincisprezece volume de versuri în două decenii de activitate creatoare, Maia e traducătorul lui Eminescu, Blaga, Sadoveanu, Sorescu în braziliană, precum şi a două apreciate variante ale Meşterului Manole şi ale Mioriţei. Traseul său poetic şi-a fixat ca punct de reper esenţial, aşa cum anticipam, un topos autohton, fluviul Jaguaride şi circumstanţele sale geo-socio-lingvistice, decantându-şi, încă în incipit, o poetică originară, în care percepţia elementelor, filtrată simbologic, se lasă fertilizată de hedonismul lucretian, deşi nu-şi refuză nici marca bachelardiană, cu insistenţă, fireşte, pe apă; în fond, debutul său e dublu, cu Um Canto Tempestado şi Jaguaride – Memória das Águas, din 1982, îmbinând o metafizică a cântului specifică liricii braziliene cu deschiderea spre discursul meta-poetic, anunţând, astfel, aventura sa mai recentă, centrată pe efortul de a structura un discurs poetic pe care l-am defini inter-lingua şi având drept referent latinitatea, într-o accepţie plurivocă – lingvistică, geografică, dar şi tipologic ca emblemă a unei sensibilităţi de definit.

Patria sa lirică este, deci, Valle del Jaguaribe, în statul brazilian Ceará, el „Pais del Jaguaribe”, aşa cum obişnuieşte s-o cheme cu numele ancestral al acelei regiuni marcate de fluviul ce devine, astfel, protagonistul universului său poetic. Ca la Blaga, în proiecţia metafizică a satului-centru al cosmosului, universul jaguaride-an al lui Luciano Maia  e deopotrivă topos al copilăriei în care gustul fabulosului capătă dimensiuni siderale, iar fluviul e văzut şi ca un dar miraculos al vieţii, martor al luminii vitale a unui popor, memorie fugară a trecutului şi metaforă a omului ca peregrin etern. Fluviul devine un imn-pretext de consacrare lirică pentru un trecut milenar restituit, astfel, prin intermediul metaforei poetice: „Dedico mi poema a este pueblo / peregrino habitante de los caminos, / que después de morir nace de nuevo, / resurgido de las sombras, de los espinos…”

Tentaţia legendarului, în orizont folcloric, prinde gustul epopeicului şi al sagăi: toposul circumscris geografic desemnează acel loco dolenti al originii, dar şi al fugii, ca destin al unui popor peregrin, obligat să evite, din motive de siguranţă, drumurile civilizaţiei; omul e, prin urmare, un „animal triste”, iar apa devine un fel de alter-ego, din moment ce îl ocroteşte, îl alimentează şi deopotrivă devine o dimensiune spirituală pentru el. Apa se transformă într-o stilemă, obligă poetul la un ritm şi la o metrică, fado, care, în portugheză-brazliană desemnează atât destin, cât şi numele unui gen muzical autohton. De aici, probabil, coerciţiile formale la care Maia îşi supune poemul ce resuscită, în memoria cititorului, atât incantaţiile cântecului popular brazilian cât şi pe cele ale anticilor poeţi latini de la care preia gustul pentru scandarea exactă ce va sfârşi prin a recupera, într-un proiect viitor, un fel de koiné poetică a Latinităţii. De altfel, ar trebui menţionat că, pe urmele unei vechi, dar conservate tradiţii a poeziei braziliene, Luciano Maia e şi autorul unor texte pentru creaţii muzicale ce îmbină cultul metaforei insolite, supuse unei nostalgii ce aminteşte de dorul doinei româneşti, cu somptuozitatea, aproape iniţiatică, a unor ritmuri ce concurează rumorile spaţiului autohton. În aceste poeme ale sale, emblematice pentru virtuţile singulare ale autorului, fiinţa umană e inserată şi insediată în /de / ciclul elementelor: Lucretiu, deci, dar şi ceva din ambiţiile de insolitare a cititorului de către unii dintre magicienii avangardelor istorice europene: versul e incantaţie, resuscitare, şi exorcizare, a unui timp imemorial şi a unor taine disimulate în tainiţele unui logos primordial, în care focul, apa, pământul, ca humus (marcă a statorniciei) şi ca nisip (epifanie a instabilităţii destinului şi a statutului peregrin al unei populaţii obligate să se „retragă” din Istorie) conotează perenitatea, iar aerul şi vântul devin metafore ale ireparabilei (cu adjectivul horaţian) treceri a timpului.

*

Poliglot (se pare că poliglotismul e specific scriitorilor brazilieni, dacă mă gândesc la prietenul nostru şi al Craiovei, poetul şi universitarul Marco Lucchesi), Luciano Maia a ajuns, interogând diversele coduri neo-latine, la ideea recuperării poetice a Latinităţii. Iată cum îşi prezintă singur proiectul acesta poetic şi, cum vom vedea, deopotrivă poietic; „De când am început să scriu versuri am simţit o atracţie nestăvilită pentru tema latinităţii, moştenire încântătoare, mod de a simţi, de a cânta, de a suferi, de a fi fericit, dincolo de orice naţionalitate şi descendenţă rasială. Latinitatea este un impuls, o pasiune, o certitudine, un legământ, o mândrie…”

Cum îşi traduce autorul proiectul în spaţiul, devenit astfel experimental, al creaţiei? Întâi, prin identificarea, la nivelul unei viziuni proprii, a unei ARS Latina, pornind de la supoziţia lui Rubén Darío (La latina estirpe verá la grande alba futura), însă la nivel microtextual opţiunea sa va merge în direcţia unei construcţii lirice pe care am denumit-o inter-lingua; asta înseamnă că poemele vor interfera versuri, uneori cuvinte, expresii, emblematice în constituirea unor vectori lingvistici vânând un maximum de expresivitate, din mai multe idiomuri neo-latine. Iată, in nuce, poetica asumată la nivelul întregului volum din poemul purtând sugestiv titlul mai sus invocat, de ARS Latina: „Jo canto en català, llengua també / nacida en este mundo de cultura; / en français, belle langue qu’y est née / e anche in italiano, addiritura. // El genio castellano bien se ve / şi cel portughez, cu o a lui anvergură. / Et ainsi de tous ces mots harmonisés / eu voi face o perfectă legătură. // Ca într-o odă s-apară-n lumină / tutto il valore delle lingue nostre, / caut în română muza cea senină. // Pour louer très haut la verve de ces gens / cântând gloria de ieri şi de mâine / de la trionphant génesis latina”.

Interferenţa lingvistică, asimilată, chiar dacă şi într-o perspectivă accidentală, unei inter-textualităţi sui generis, odată pusă în operă, va acţiona în chip de operator codificat estetic generând, în cititor, sentimentul participării la o aventură nelipsită de un preponderent simţ al ludicului; un fel de ars comunicandi poetică, centrată pe identificarea, în “biblioteca” intimă a lectorului, a mărcilor unei latinităţi mai curând de natură livrescă. Un simplu exerciţiu de digitaţie livrescă, bazată pe o inter-textualizare de nivel exclusiv lingvistic? Exista, fireşte, un asemenea risc, iar poetul l-a simţit şi tratat cu dispozitive pe măsură. Aşa cum anticipam, salvarea vine dintr-un excepţional simţ aperceptiv al mutaţiei propuse de avangardele istorice europene de la începutul veacului trecut: discursul poetic, în loc să rămână la nivelul citaţional al livrescului, aşa cum se întâmplase, spre a da doar două exemple, la Alecsandri sau la poetul italian Giovanni Pascoli, irumpe în cotidian, făcând admirabil loc calamburului şi transformând ironia într-un fel de ecran amintind de încercările primilor avangardişti români, cu Tzara în frunte. Astfel, un poem intitulat ostentativ banal Salut, Nicolas!, pare „cronica” burlescă a unui mit, latin neîndoielnic, fără a-şi pierde întru nimic din gravitatea tonală a mesajului pre-asumat: „Laptele lupoaicei curge şi-n Africa / şi hrăneşte astăzi fluierele pixinguinhas / şi suflarea anonimă de Cuba. / La ţâţele lupoaicei se-adastă Pablo Milanés / y Silvio Rodriguez y / un canto en un pais libre, / neolatino, mestizo, caribeno y hermoso./ Şi de când José Martí a îndulcit trestiile de zahăr, / canaverales, Guillén intonă / su songoro-cosongo…”

De-aici încolo, fiecare poem pare a se declanşa pur şi simplu de la o imagine-cuvânt-expresie, pornită într-unul din codurile neolatine, ce va interfera, apoi, cu alte câteva, în jurul unor motive ivite efectiv din orice, o canţonetă celebră, napolitană, evident, un cântec andaluz, un vers de doină românească, amintirea unui poet ori cărturar din aceeaşi arie culturală, ori imersia, din hăul unei memorii reactivate, a unui vector ce-ar putea defini şi redefini substanţa acelei Latinităţi, devenite Proiectul poetic şi poietic prin excelenţă.

Cartea Poemele Latinităţii, apărută la Editura Aius din Craiova, prin grija Danei-Marina Dumitriu, al cărui travaliu în operaţia de traducere-omologare în română e pe cât de evident pe atât de admirabil, e deopotrivă o ofrandă Latinităţii (noastre) şi o provocare instructivă pentru cititorul invitat, astfel, să se verifice şi să se regăsească în orizontul unui proiect ce asumă, se înţelege, şi o indiscutabilă dimensiune culturală.

„Să ne amintim că un tablou, mai înainte de a fi un cal de luptă, e o femeie nudă ori o oarecare anecdotă, este în mod esențial o suprafață plană acoperită cu culori organizate potrivit unei anumite ordini”

Astfel amenința încă din 1890 Maurice Denis, invitând să i se citească pictura ca pictură și nu ca reprezentare a unei imagini. Și că pictura e valoroasă ca atare și nu prin subiectele pe care le tratează, care sunt totdeauna pretexte tocmai spre a face pictură, e un adevăr pe care Luminița Țăranu pare a-l fi înțeles foarte bine, judecând după „suprafețele” sale de lingvistică picturală, unde ea tocmai ia ca pretext un subiect ce-i pare adecvat să vehiculeze liniile sale, culorile sale și toate analizele sale morfologice, ce-și afundă rădăcinile în evidenta experiență în ambientul graficii, cu preferință pentru litografie, din care sunt recuperate înăuntrul discursului pictural motive și modalități.

Din experiențele consumate pe foile litografice izvorăște iubirea pentru experimentalismul artistei de origine română, ce se explică printr-o înverșunată căutare de modalități expresive variate, cu scopul de a ajunge la inima actului artistic: însă și spre a tenta totodată de a descoperi noi și originale orizonturi formale și stilistice.

La baza acestor variațiuni pe temă, există o rară bogăție imaginativă ce se prevalează de o fericire inventivă, expresivă și executoare, ce a devenit conotat individualizat al cercetării Luminiței. Cu toate acestea, dincolo de ce-am subliniat în această notă, artista noastră  a ajuns la această riguroasă investigare a modurilor formale și stilistice pentru un motiv mai mult decât profund decât aceea de a putea să fie asociată unor simple exercitări de creativitate liberă.

Iată, eu cred că într-un anumit moment al drumului său artistic Țăranu a înțeles că neînfrânatul abandon la impulsivitatea expresivă ar fi condus-o la pierdere și tocmai din cauza acestei temeri ea a decis să-și asume o disciplină, înfrânându-și temperamentul frământat de rebeliune și de durere, de râvnă pentru viață și pentru libertate, prin a demara experiențele sale de recompoziție a imaginilor sale chinuitoare și sfâșietoare.

Luminița Țăranu a știut de-acum să atingă un perfect echilibru expresiv pe lespede, în care știe să reunească în mod simbolic instinctul său gestual și a sa ratio formală.

GIORGIO DI GENOVA

(Extras din prezentarea făcută de autor la „LESPEDE ANATOMICE” de L. Țăranu)

COLUMNA MUTATIO – ITINERARIA PICTA

de Luminița Țăranu

Instalațiile cu hârtie desenată în grafituri de Luminița Țăranu sunt inspirate de itineraria picta, de volumina și de picturile triumfale, surse de referință ale lui Apolodor din Damasc, proiectant al Coloanei Traiane și al frizei sale. Papirusurile „conotate”, ușoare fiindcă „golite de materie”, infinite fiindcă fragmente fără început și fără sfârșit, sugerează pretextul compozițional al panglicii ce se mișcă pe orizontal și vertical în Marea Aulă.

Contaminarea imaginii portretizării frizei, prin interpretarea prin cercetarea artistică personalizată de metamorfoză și de mutație are loc în basorelief devenind puncte de energie în raport informal, imagini conjugate într-un parcurs fluid, continuum de evocări în progresie aproape rituală. Stampele digitale și picturale în basorelief devin puncte de energie în raport informal cu coloana originală, prezumtiv în culori. Noile „itineraria picta” creează parcursuri selective pe varii teme reprezentate: armonia corpului uman, fizionomii ale romanilor și ale dacilor, veșmintele lor, ușor de recunoscut sarmații-roxolani, Traian, Decebal, podul de pe Dunăre, uniformele militare, mașinile de război, zeul Istro-Dunărea, taberele, peisajul, animalele precum vaca, porcul, calul, taurul, zeul Jupiter, Noaptea, fluviul, trompetele, vulturul, orașele, jocurile, femeile dace, copiii, medicii militari, scenele de luptă, secerișul grâului, numele localităților dacice și folosirea unor elemente esențiale precum apa și focul.

Coloana lui Traian e întâia povestire vizuală din istorie, ivită spre a celebra cucerirea Daciei de către romani și a devenit în timp simbolul unei istorici și inseparabile legături între Italia și România în noua Europă. Această schimbare de semnificație a cucerit o puternică valoare multiculturală, ca izvor de inspirație a „noii istorii”, creată pe căutarea unui numitor comun de valori între trecut și prezent.

Luminița Țăranu

p 11-14

Periodic semestrial, Età moderna e contemporanea

FOLIVM. Miscellanea di Scienze Umane.

a cura dell`Accademia in Europa di Studi Superiori

ARTECOM

ONPLUS

XVIII (XXII), 1-2

Febbraio- Agosto 2016

George Popescu

Faptul că dialogul de ieri dintre Putere şi Opoziţie avea să fie unul al surzilor era anticipat nu doar de către cele două mărunte echipe de „actori” echipaţi cu doar câteva banale replici învăţate aidoma membrilor de odinioară ai brigăzilor de amatori, dar şi de mulţi alţi concetăţeni, analişti ori simpli muritori, protestatari activi ori pasivi. Deschizând „larg” dialogul cum a promis, actuala Putere şi-a scris partitura pe care a recitat-o cu aceeaşi ştiută inapetenţă comunicaţională mititelul premier şi pot paria că nu o va abandona decât în stilul deja clasicizat al ceauşeştilor. Asta dacă Jucăuşul Tătic de la celălalt Palat nu va interveni, intempestiv cum ne-a obişnuit, la un ceas seral de maximă audienţă, dând cu toată şleahta de pământ. Fireşte, versat  animal politic cum e, Marinerul n-o va face fără un scenariu al lui: obişnuit al maidanului, el va veni, risc şi acest pariu, cu o propunere mai aiuritoare decât aşteptările adversarilor; şi, probabil, şi ale propriilor săi sinecurişti.
Luând cu împrumut de la vreo bancă, naţională ori des-naţionalizată, vreun nume nelipsit nici de rezonanţă dar nici de …ordonanţă, îi va alcătui, din cabina sa de arbitru, echipa stabilind şi scorul final înaintea partidei.
Ipotezele de mai sus nu sunt atât de ficţioniste cum ar părea, iar argumentul cel mai puternic în favoarea lor îl reprezintă, în opinia mea, taman tăcerea neobişnuită a Băsescului. Cum în conjunctura generată de stradă nu găseşte nici măcar trei cuvinte care să nu stârnească mulţimile, cloceşte, prin vechile odăi regale transformare de vreo şapte ani în laboratoare de exersat halucinante scenarii, alternativa nu poate fi decât ipoteza mai sus prezentată.
Ce finalitate ar avea o astfel de opţiune? Şi care ar fi miza băsesciană, el nedorind – ori neputând să renunţe la vreun ministru, dat fiind că ar deranja căprăriile din partidul pe care l-a purtat pe uscat cu un vapor scăpat flotei „înstrăinate”?
În primul rând, miza cea mai mare ar fi conservarea mai tuturor aranjamentelor, legaliste ori nu, deja decise şi care ar conduce la perpetuarea Puterii. Un guvern de tehnocraţi de el selectat şi cu actualii secretari, subsecretari, şefi direcţii şi ce-or mai fi pe-acolo ar ieşi, prin Marele Tehnocrat, în faţa naţiunii spre a cere răgaz până la alegerile (nici vorbă de anticipate!) în litera legii asumate prin răspundere de către guvernul Boc. Desigur, argumentele ar fi cam aceleaşi: stabilitate politică, ameninţarea crizei, lipsa de resurse, rechemarea investitorilor, gândite ca mai credibile decât afirmate din gurile rablagite ale vreunui emisar pedelisto-uneperist.
Cât vor fi însă de credibile astfel de exerciţii retorice vom afla exclusiv din reacţia străzii, aceeaşi stradă care, acum, fierbe mămăliga în ceaunul revoltei şi o pregăteşte pentru …explozie.

De patru zile, pieţele din marile oraşe ale ţării se umplu, seară de seară, de zeci de mii de protestatari: o întâmplare sosită, paradoxal, în plină iarnă şi scurt timp după ce românii şi-au petrecut, în tihnă, dar şi jigniţi în propria lor intimitate de sărăcia care-i macină cu tot mai mare neînduplecare, sărbătorile creştine.
Prinsă pe picior greşit, Puterea portocalie, după câteva zile de muţenie, şi-a trimis în eter câteva otrăvite săgeţi, camuflate în apelative incalificabile atribuite protestatarilor, de la „inculţi”, „nevrotici”, „anarhişti”, „ţărani”, până la „derbedei”, „bătăuşi” şi chiar „viermi”. Lăsând deoparte rezonanţa, în istoria mai veche ori mai recentă de la noi şi de prin unele state africane cu dictaturi mai mult ori mai puţin senile, a unor astfel de calificări, comportamentul din aceste zile al Puterii băsesciene devine mai grăitor decât orice altceva pentru întreg procesul de deraiere al acestui regim de la minime standarde democratice.
Întâi de toate, totul a pornit de la nesăbuinţa lui Traian Băsescu însuşi, una printre atâtea altele, de a interveni în aceeaşi notă de mahalagiu ajuns, întâmplător, pe post de staroste şi confundând Ţara cu maidanul, într-o dispută publică în care cel „vânat” de el era unul dintre puţinii profesionişti pierduţi în smârcul politizat al instituţiilor statului. Ce a urmat, pare aiuritor de similar cu evenimentele din urmă cu douăzeci şi unu de ani când, la Timişoara, tot în jurul unei persoane, de altă etnie, se dădea semnalul exploziei mămăligii ce avea să intre în dicţionarul mediatic şi istoriografic mondial.
Fireşte, spiritele sunt, acum, încinse mult peste temperaturile care să îngăduie judecăţi definitive; vremea analizelor e încă departe. Ceea ce însă cu destulă uşurinţă se poate de pe acum eticheta, avansa şi, eventual, detaşa în fie şi doar indicii ale unei stări de lucruri impozante  este că, revoltele din aceste zile reprezintă reacţie pe cât de precisă pe atât de justificată la cel puţin două dintre atributele pe care actuala Putere şi le-a asumat şi le-a validat în ultimii doi ani: o aroganţă frizând deseori nesimţirea, pe calapodul lui Băsescu, dispreţul faţă de elementare cerinţe ale cetăţenilor.
Primul, aroganţa, e afişată din chiar momentul în care Băsescu s-a reinstalat la Cotroceni: ieşind victorios, la limită, ca un înecat, cu largul concurs al adversarului său, pierzând orice busolă a bunului simţ, şi-a început secundul mandat răpciugos şi răzbunător, întocmai unui şef de clan scăpat dintr-o tentativă demolatoare. Nu-mi iese din minte gestul său, la o paradă de ziua naţională, la Arcul de Triumf, când, dând mâna cu unele dintre jivinele-i apropiate, a întors spatele foştilor săi predecesori.
Cel de-al doilea atribut, dispreţul, s-a divizat între atacul pretins liberal împotriva statului adjectivat asistenţial, ornat nu o dată cu calificări jignitoare la adresa propriilor cetăţeni, şi incriminarea oricui – politician ori jurnalist, om de afaceri ori bancher – care a îndrăznit să-i pună la îndoială priceperea, de nu cumva genialitatea. Incapabil de dialog, cum s-a dovedit, poate şi fiindcă pentru el dialogul altceva nu pare a fi decât bârfa agrementată cu chicoteli proprie flăcăilor ieşiţi pe maidan, a rămas doar cu ordinele dictate nu mai puţin chicotind a lor săi, transformaţi şi trataţi, în majoritatea lor, ca nişte pigmei obedienţi şi biete instrumente de manevră. Emil Boc, puberul ardelean sosit ingenuu, în politichia dâmboviţeană, e un exemplu numai bun pentru posibile viitoare proiecte de cercetare de psihologie socială.
Şi, iată, deposedat, cum mă simt, de capacitatea de a pune diagnosticul final acestei febre ce-a încolţit contaminatoare în toată ţara, mă mulţumesc să aşez, sub sigla omuleţul de la Cotroceni pe care am auzit-o în gura unei tinere profesoare de sport prezentă luni seara în Piaţa Universităţii din Bucureşti, „rădăcina” primară a exploziei maladive. Căruia, omuleţului, adică, i-aş mai adăuga un cuvinţel, uzând de atributul pe care el însuşi l-a invocat cel mai mult: dar nu „jucător”, ci jucăuş. Fiindcă aşa pare să sfârşească. De nu cumva mult mai rău.

Profet indiscutabil al mai tuturor dezastrelor şi aporiilor prin care defunctul secol al XX-lea a marcat sfârşitul modernităţii şi a facilitat trecerea la postmodernitate, în ciuda interesului fără precedent pe care l-au stârnit opera şi destinul său, Friedrich Nietzsche a continuat să sfideze curiozitatea multor exegeţi, fie ei filosofi de profesie, psihologi ori psihanalişti, literaţi ori sociologi. Şi oricând de paradoxal ar părea, dacă exegeza operei a atins dimensiunea unei întregi biblioteci, biografia acestui solitar gânditor conservă încă destule locuri obscure continuând să potenţeze nu puţinele controverse iscate în jurul său încă din timpul straniei sale existenţe. Un cercetător italian, Massimo Fini, aparţinând generaţiei de intelectuali afirmaţi la începutul anilor ’60 atunci când, în Italia şi în Europa, a explodat ceea ce s-a numit «cazul Nietzsche», a scris şi publicat, anul acesta, o biografie a filosofului, cu titlul Nietzsche, apărută la prestigioasa editură veneţiană Marsilio. Fini a parcurs mai bine de patru decenii lecturând şi scriind despre Nietzsche, îndeosebi în paginile unor publicaţii, printre care «L’Europeo», fiind, totodată, autorul unei lucrări de referinţă, La ragione aveva torto? («Se înşelase raţiunea?»), apărută în 1985.

Printre cele mai evidente merite ale acestei ultime biografii semnate de Massimo Fini recenzenţii au semnalat stilul cursiv, “jurnalistic”, ce face lectura fluentă şi captivantă. Punctul de plecare al acestui demers pare să-l constituie celebra lucrare a lui Janz, Viaţa lui Nietzsche, în trei volume, care, aşa cum se ştie, e mai mult o bogată culegere de materiale documentare decât o biografie. Tocmai valorificând multe din aceste materiale, dar şi propriile investigaţii avansate pe teren (biograful italian a cercetat aproape întreaga “geografie” a existenţei nietzscheene, începând cu Röcken, mica localitate în care s-a născut filosoful), Fini conturează un traiect existenţial documentat, reconstituind un destin singular, marcat de boli, de scandaluri, de solitudine, de misoginism, de relaţii încă ambigue şi azi cu propria soră, de “divorţuri” scandaloase (cu Wagner, în ordine spirituală, cu faimoasa Lou Salomé, în plan sentimental).

Portretul ce se împlineşte la capătul acestui demers decantat cu întregul arsenal al jurnalistului ce ştie să se lase “manipulat” doar de adevărurile documentate pare un “jurnal de bord” al unui destin atipic, un personaj concurând ficţiunea dostoievskiană; astfel, boala misterioasă, miopia aproape de orbire, statura de scund şi gras, mai curând de bondoc, lipsit de agilitate, nenorocos în viaţa erotică, solitar, neînţeles de mamă şi de soră, orfan de tată la numai cinci ani, contestat de proprii maeştri chiar la debutul editorial, suferind de depresiune şi de obsesia sinuciderii, un bărbat anxios care, bântuit de insomnii, abuzează de somnifere; toate acestea contribuie la instituirea doar a unor puţine şi scurte perioade de concentrare şi de luciditate ale filosofului. “Fişa clinică” a lui Nietzsche este atât de alarmantă încât un medic de astăzi nu i-ar da nici o şansă de supravieţuire peste limita a câtorva luni.

Şi totuşi, autorul Genealogiei morale şi al Consideraţiilor inactuale a reuşit să-şi învingă maladiile, fizice dar mai ales pe cele “morale” şi “ideologice”, însă numai până la punctul la care suferinţa s-a cronicizat, iar problema supravieţuirii a căpătat o altă miză, cea a transgresării onticului prin înscrierea sa într-un orizont supra-mundan. Profet fără voie al veacului al XX-lea, Nietzsche i-a putut intui şi anticipa tragediile, pariurile, falsităţile şi mizele eronate, aporiile şi capcanele în care avea să cadă, cu umanitatea sa cu tot, prin confuzia valorilor, subminarea interiorităţii din om, antamarea unor ţinte greşite, fetişizarea raţiunii şi mitizarea progresului, toate constituindu-se, apoi, în tot atâtea atribute tari ale postmodernităţii căreia filosoful i-a putut desemna, în literă şi în spirit, aproape toate manifestările şi consecinţele de care noi încă ne mai minunăm în descoperirea lor, nu o dată ingenuă.

Încă în scrisori de pe la sfârşitul anilor tulburi ’30, Jung porneşte, cum anticipam, de la evaluări ale unor mari “bolnavi” ai gândirii modernităţii târzii, precum Kierkegaard, pe care îl cataloghează, ca într-o “fişă clinică”, drept “un caz insuportabil de nevroză teologică, un plictisit găunos, comparabil cu alţi nevrotici îndârjiţi, care i-au urmat lui Kant, considerat de altfel “ultimul filosof” al lumii. Alt caz clinic ar fi, potrivit lui Jung, Heidegger însuşi, despre care scrie că aceia ce-i sunt afini ar trebui să fie internaţi de-a dreptul în ospiciu, fie ca pacienţi, fie ca psihiatri dezlănţuiţi. Jung nu ezită să numească fenomenul, pe care el însuşi îl va analiza, ca o „perversiune intelectuală tipic germană, identificându-i în Nietzsche modelul. Cât despre Kierkegaard, bătrânul conviv al largului său cerc de prieteni psihologi, gânditori, scriitori şi medici cărora li se adresează epistolar, crede că succesul acestuia s-ar datora faptului că autorul lui Aut-aut ar interpreta un climat specific culturii reformate. Limita filosofiei sale ar consta în actul de a se jelui în sine-şi, prizonier al “rumegărilor” sale, iar ca medic l-ar fi sfătuit să acorde mai multă atenţie lui Dumnezeu care-i vorbea prin suferinţa sa; un argument forte folosit de Jung împotriva lui Kierkaard nu ocoleşte chiar unul dintre cele mai eclatante şi semnificative episoade ale biografiei filosofului neliniştii existenţiale: atunci când Dumnezeu i se prezintă sub forma acelei Anima (rectè, sufletul originar, arhetipal, în cadrul operei junghiene) care este “Regina” sa alchimică (e vizată logodnica lui Sören, pe care, printr-un gest dramatic nicicând elucidat, o repugnă), el a luat-o în şuturi. Iubirea era prea periculoasă pentru “autocratismul” său. Kierkegaard învăţase că “a iubi şi a fi iubit este o pasiunea a lui Dumnezeu”, dar spaima sa n-a marşat la acest adevăr. De aici, diagnosticul: nevroză sterilă care, pentru Kierkegaard, ar fi trebuit substituită cu creativitatea la nivelul unei gloate a zilei. Nu-i nici un dubiu pentru Jung faptul că la marele neliniştit danez confuzia gravă era aceea dintre disperarea autentică, de natură divină, şi spaima puerilă, de unde şi concluzia că angoasa, departe de a fi un rău de eliminat, reprezintă “un corectiv salutar al paranoiei: filosofii (nici Nietzsche, nici Heidegger, nici predecesorul lor danez) n-au reuşit s-o atingă, seduşi de un Eu arogant; în loc să transforme o stare de suflet subiectivă într-o viziune generală au acoperit sub vălul unui limbaj căutat ţi cerebral acea Hosenscheisserei des Ichs, adică acel “Eu laş”, mai degrabă înfricoşat. Odată cu instalarea, după 1945, a ceea ce Jung numeşte “pacea nucleară”, angoasa devine şi mai întemeiată, iar omul care o pierde se condamnă la moarte. Terapia ar consta în a respecta şi chiar a salvgarda angoasa, iar nu a o elimina. Numai excesul acesteia morbid poate fi îngrijit fără efecte colaterale foarte grave. Angoasa este un corectiv al paranoii, iar odată ce ecoul ei s-a stins, incumbă în om inflaţia inconştientului şi delirul îi dilată eul până la a-l face să coincidă cu divinitatea. De aici şi până la sindromul Supra-omului, care nu-i altceva decât o “caricatură a lui Dumnezeu”, nu mai rămâne decât un pas.

Prima di leggere i libri di Vincenzo Consolo, ho letto qualche recensione e soprattutto alcune sue interviste che tra l’altro sono  vere e proprie arti poetiche, manifesti letterari e civili di una grande e acuta profondità del pensiero, capaci da se’ di far crescere l’interesse e la curiosità per la sua opera. E tutto questo devo dire, per quella straordinaria disponibilità con la quale si mette direttamente nel centro della problematica e, poi, per la sincerità confermata da ogni frase, da ogni parola a parlare apertamente del suo lavoro, delle sue ossessioni estetiche e non solo. Mi ha sconvolto innanzi tutto la riflessione acutissima con la quale discute aspetti controversi di poetica narrativa in un momento in cui questi problemi sono diventati così complicati, fino a generare lunghe e spesso faticose, orgoglioso dispute che finiscono per complicare ancor di più le cose.

Quella disponibilità, quella chiarezza e sopratutto quella sincerità, la franchezza, il suo modo di dire le cose senza nessuna intenzione di lusingare oppure di offendere la sensibilità del lettore costituiscono alcune delle qualità portanti della suo profilo letterario, capaci di configurare un modello di scrittore impegnato con la sua vita, con la vocazione e l’ardore nella propria scrittura  e nel destino assunto, e assunto fino in fondo. Se la letteratura è ancora come dev’essere un problema di carattere, oltre il talento, oltre la vocazione vera, allora si può sostenere senza nessun rischio di approssimazione convenzionale che Vincenzo Consolo, a parte la dimensione particolare della sua scrittura, appartiene, a mio avviso, a quella tradizione di artisti per i quali il binomio arte e vita rappresenta un punto fermo di partenza e un punto fermo di arrivo; un progetto che fa coincidere il fuori e il dentro, realtà e coscienza, il destino, parola e cosa, società e individuo.

La ricchezza del suo lavoro, in tutti gli aspetti che riguardano il rapporto io-mondo, io-reale, e in particolar modo le scelte stilistiche, il problema linguistico così essenziale per uno scrittore italiano offrono una moltitudine di prospettive dalle quali si può partire nella valutazione della sua opera.

Si è parlato ad un certo momento di un carattere “intellettuale” della sua scrittura; ho già usato le virgolette per questo aggettivo, perché’ in effetti ogni costrutto che assume l’intento di un prodotto artistico non lo può escludere, non lo può evitare. Tra l’altro perché’ – si sa bene oggi forse meglio di ieri – che purtroppo esiste una allucinante arte di consumo che si rivolge prevalentemente ad un fruitore pigro, andando sempre verso le sue aspettative più facili, verso la sua comodità. Da questo punto di vista Consolo procede in una maniera tutta contraria: perché’ ha scelto di scrivere alla realtà, di affrontarla, forse non per cambiarla – sarebbe soltanto un sogno da sempre – ma per portarla sul piano della coscienza per destare nel lettore la curiosità, il coraggio di assumere la realtà integrale con tutte le sue insidie, e le sue deformazioni.

Detto questo, vorrei iniziare, sfogliando alcune mie pagine di appunti raccolti in presa diretta dai testi del Nostro. Sempre aperture di prospettive, di letture, di percezioni senza la preoccupazione, almeno per adesso, di articolare un discorso lineare dotato di quella coerenza che deve restare come prima condizione di una interpretazione, per dire così, organica.

Con la pubblicazione del suo primo libro, l’autore afferma di aver avuto già la consapevolezza di cosa sarebbero stati gli argomenti della sua scrittura e cosa gli interessava di più:

Mi interessava – afferma lui – il mondo storico sociale, non mi interessavano i problemi personali o le indagini psicologiche. Mi interessava raccontare la Storia, la Sicilia e quindi ho proseguito su questa scelta di argomenti privilegiando quelli che erano i temi storico-sociali. Mi collocavo anche come stile, come tipo di espressione, su una linea sperimentale e di tipo espressivo”.

C’è già tutto qui: la scelta della “tematica” e l’opzione stilistica, i due pilastri di ogni lavoro letterario.

Ebbene, la Storia, ma quale Storia, della Sicilia, però la storia è già qualcosa di infinito, non solo per la durata, ma anche per la sua dialettica interna, per il modo in cui viene vissuta e, poi, scritta-descritta, da chi, per chi e di chi assunta e con tante sofferenze, con delle conseguenze purtroppo irreversibili e via discorrendo.

E proprio qui che sento il bisogno di chiamare in causa la metafora ormai famosa che è quella beniaminiana dell’ Angelus Novus. Ricordiamola.:

“…un angelo che sembra in procinto di allontanarsi da qualcosa su cui ha fisso lo sguardo. I suoi occhi sono spalancati, la bocca è aperta, e le ali sono dispiegate. L’angelo della storia deve avere questo aspetto. Ha il viso rivolto al passato. Là dove davanti a noi appare una catena di avvenimenti, egli vede un’unica catastrofe, che ammassa incessantamente macerie su macerie e le scaraventa ai suoi piedi. Egli vorrebbe ben trattenersi, destare i morti e riconnettere i frantumi. Ma dal paradiso soffia una bufera che si è impigliata nelle sue ali, ed è così forte che l’angelo non può piu’ chiuderle. Questa bufera lo spinge inarrestabilmente nel futuro, a cui egli volge le spalle, mentre cresce verso il cielo il cumulo delle macerie davanti a lui. Ciò che chiamiamo progresso, è questa bufera”

Una metafora, questa beniaminiana, dell’angelus novus, che tra l’altro non identifica un angelo nuovo, bensì ci può ricordare anche la figura della Medusa con il suo sguardo mortale per chi cerca di affrontarla in faccia; possiamo poi evocare anche la metafora del labirinto ove anche se  non vi sono delle macerie – oppure non si fanno vedere -  c’è sempre lo sguardo impegnatissimo nel trovare quel punto debole del percorso da dove sperare a trovare la via d’uscita o meglio una via d’uscita…

Ritorniamo all’opera di Vincenzo Consolo, cercando di trovare un punto di riferimento in grado di farci avvisare su qualche via (non di uscita, ma di entrata nel suo mondo, nel suo labirinto) possiamo contare. Operazione assai difficile; innanzitutto perché ce ne sono molti, voglio dire, molti punti di riferimento, nuclei semantici, nodi referenziali che possono diventare vere e proprie chiavi di lettura e di approccio; e, poi, in un secondo luogo, operazione difficile perchè, proprio nel caso speciale di uno scrittore che ignora, rifiuta, addirittura respinge qualsiasi metodo prestabilito, assumere un punto di partenza o un altro come una specie di filo conduttore nella esegesi della sua opera sarebbe ancor una volta una scelta in limine, ugualmente rischiosa.

Apriamo un’altra strada:

Ecco, prese casualmente, altre alcune citazioni dalle quali si potrebbe iniziare un percorso esegetico.

Procediamo, questa volta noi, in maniera metodica così da identificare una linea, diciamo così, tematica:

Quando io ho pubblicato il mio primo libro, La ferita dell’aprile, ero consapevole di cosa fossero gli argomenti della mia scrittura e cosa mi interessava. Mi interessava il mondo storico sociale, non mi interessavano i problemi personali o le indagini psicologiche. Mi interessava raccontare la Storia, la Sicilia e quindi ho proseguito su questa scelta di argomenti, privilegiando quelli che erano i temi storico-sociali….

Allora, la scelta tematica era già identificata, e anche assunta: raccontare la Storia e propriamente una Storia, non solo quella della Sicilia, ma anche una sua parte, alcune pagine scelte tra tante ma poi, vedremo qual era il criterio impegnato in quella scelta.

Invece molto significativo mi pare qui far interferire questo orientamento tematico dello scrittore con la metafora di Beniamino: qui interviene per darci una conferma l’autore stesso quando afferma che ha cercato “di scrivere delle narrazioni nel modo in cui intende questo genere Walter Benjamin, un tipo di scrittura o di racconto che appartiene ancora a una società pre-borghese”.

Cosa significherebbe pre-borghese non mi pare così difficile da capire ma solo riducendo il discorso, sempre in base alle affermazioni dell’autore, a quella tipologia sociale per la quale Storia non ha alcun senso di progresso e tantomeno una base giustificatoria. Quel mondo  quindi situato tra una civiltà ancora contadina nei suoi aspetti superficiali, formali, apparenti e che ha perso la sua coerenza di una volta, quella parte di sapienza di cui parla ancora la letteratura orale, e il mondo borghese, che forse, se non sbagliamo noi, ha attraversato quello del sottoproletariato, nel senso che si è fatto sfruttare, abbandonandolo per poi strumentalizzarlo con il preciso scopo di approfittare del suo lavoro. In tutte queste due categorie si ritrova un punto comune: la povertà, è da essa che poi scatena sempre il tentativo di opposizione, di confronto, di lotta, con l’intera scenografia che si conosce: speranza, attesa, fede e diffidenza, l’impegno diretto, il tradimento da alcune parti, e, alla fine, le sconfitte; ma sconfitte che conferiscono sostanza alla storia, le danno la propria consistenza, nel bene e nel male…

Esiste poi un altro punto di riferimento (e di partenza), quello che ci porta all’idea di labirinto.

Ecco, parlando vent’anni dopo, su Il sorriso dell’ignoto marinaio, Consolo avverte:

I tre elementi allora, la rivolta contadina di Alcàra, i cavatori di pomice di Lipari e il Ritratto d’Antonello reclamavano una disposizione su uno spazio di rispondenze e di senso, in cui il Ritratto stesso, nel suo presumibile percorso da una Messina, già di forte connessione storica, cancellata dai terremoti, a Lipari, isola-regno d’esistenza, di mito, a Cefalù, approdo nella storia e nella cultura, disegnava un triangolo e un movimento da un mare d’incertezza e rassegnato destino (…), a una terra di consapevolezza e di dialettica. Questa planimetria metaforica verticalizzavo poi con un simbolo offertomi dal malacologo Mandralisca, quello della conchiglia, del suo movimento a spirale (archetipo biologico e origine di percezione, conoscenza e costruzione, com’è nella Spirale delle calviniane Cosmi-comiche; arcaico segno centrifugo e centripeto di monocentrico labirinto, com’è in Kérenyi e in Eliade).

A proposito di Eliade, si può riflettere ad un’idea che potrebbe servire nell’operazione di decriptare alcuni significati portanti della letteratura consoliana e cioè quella indicata dal grande scienziato romeno con la formula l’incentramento del margine, o meglio il centrare del margine; come un massimo compito che Consolo assume così come intendiamo noi il suo operare sulla storia e sul reale e cioè quello riguardante strettamente la Sicilia, si potrebbe indicare almeno sul piano di una ideologia letteraria, questo tentativo di far andare al centro (dell’interesse e della preoccupazione del lettore e non solo) ciò che si è chiamato il problema della Sicilia, la Sicilianità come quel modo di vivere difficile.

Sempre con riferimento a Eliade, si deve invocare qui la sua metafora dell’eterno ritorno, che per l’altro è anche una metafora di estrazione romantica e, poi, in particolar modo, nietzscheana; tuttavia, in Eliade, la metafora si colloca puntualmente nel discorso sull’origine e sul dovere (quasi un segno di destino e di fatalità) di ritornare sempre nel punto di partenza, e così si genera, inculcata nella nostra vera e propria identità, una circolarità che alimenta, intrattiene, potenzializza la sofferenza, il dolore, una specie di pendant a quel male di vivere montaliano.

Ecco come si colloca Consolo in funzione del motivo del ritorno all’origine, che infatti è un altro motivo ricorrente nelle sue meditazioni-riflessioni.

Parlando del suo libro L’ulivo e l’olivastro, l’autore propone un aspetto particolare della sua Sicilia presente, ma sempre col riferimento al mito ulissiano e al tema del ritorno come un dovere ontico, come destino; In Sicilia – afferma l’autore – si ritorna, non si può fare a meno. Così come Ulisse lascia la dolce terra dei Feaci per ritornare nella sua pietrosa Itaca. Non si può prescindere dai luoghi dove si è nati, dove si è cresciuti, dove si sono sentite le prime voci, dove si sono viste le prime luci. Sono luoghi che non si possono eliminare dalla nostra memoria. Si sente il sogno di tornare, malgrado tutto.

E di qui che si va verso la metafora della lumaca, collocata anch’essa nel labirinto, vista come una rappresentazione di una ascensione dal basso verso l’alto, e che può significare anche lo sprofondare e il perdersi all’apice di questa stessa spirale.

E di nuovo la parola dell’autore:

Ed è anche il simbolo,per studiosi di etnologia e di storia delle religioni, …il simbolo del labirinto. Ecco, dal labirinto, con intelligenza, si può uscire, oppure si può rimanere oprigionieri. Ecco, quel simbolo io l’ho preso come il simbolo della storia, per cui i popoli, le popolazioni che si trovano in una infelicità sociale, possono rimanere prigionieri dentro questo labirinto a forma di spirale, oppure, seguendo il labirinto, possono uscire verso la realtà della storia e prendere consapevolezza della loro condizione sociale…

Conclusione, una fra tante, emblematica, direi, per il lavoro del Nostro.

Inutile evocare a questo punto una parola-concetto, una parola spia della scrittura di Consolo e appunto la parola greca nostos, che vuol dire proprio l’origine, quel ipogeo come il dovere di partire sempre dalle radici, che non per caso si trovano nel sottosuolo, nel sottoterra, quel luogo che fa da controcanto, da contropartita alla Storia nella visione e nella rappresentazione di Vincenzo Consolo. E di cui le immagini (di questi luoghi sotterranei, di queste caverne), sono un po’ il corrispettivo, della profondità della lingua e della profondità della storia è già un altro punto di partenza nell’approfondire l’opera consoliana.

Ma si può continuare con l’idea di labirinto come una metafora così produttiva nel campo esegetico.

Oltre il suo vastissimo e diversissimo campo semantico, mi pare opportuno sottolineare un fatto della poetica narrativa di Consolo: il rapporto che stabilisce tra l’idea di viaggio come esplorazione dello spazio, più quello del mare che della terra, il viaggio come anche ritorno, di un Ulisse che si trasforma così in un prototipo dell’eroe universale, un archetipo della sapienza, del conoscere, un navigatore ideale e insieme singolare.

Pare superfluo ricordare che per Consolo, come per Dante, per Pirandello, la vicenda dell’eroe omerico con l’intera sua disperazione, riguarda lo spazio siciliano, e anche quello terribile e insieme affascinante Stretto di Messina che diventa anch’esso ricorrente nell’opera del Nostro.

Il tentativo di Ulisse, sommariamente indicato qui, punta sullo spazio cosicchè, attraversarlo per conoscerlo equivale ad assumerlo. Un tentativo compiuto col sacrificio liminare, non di una sua possibile fine, morte, ma, con l’allontanamento dalla sua Itaca, coll’affrontare il rischio di perdere tutto ciò che aveva prima, regno e soprattutto l’amore incorporato nella figura di Penelope. Qui interviene un altro possibile punto di partenza nell’interpretare l’opera di Consolo: quello che potrebbe omologare la sua scrittura sullo stesso piano con la tela su cui Penelope sta ricamando, non qualcosa di utile, ma proprio l’attesa stessa che subentra così nel destino, suo, di Ulisse, di tutti noi.

La scrittura come ricamo non mi risulta fuori del progetto scritturale dell’autore di Le pietre di Pantalica. La invoca anche, se mi ricordo bene.

Invece sul piano stilistico, espressivo, poetico, il labirinto si presenta davvero come un riferimento preciso, assolutamente non casuale, legato ad una scelta che Consolo identifica in Calvino. Ed è per questo che si può chiamare in causa, per la sua specificità di poetica, la famosa formula calviniana La sfida del labirinto; ma il riferimento non significa altro che un possibile percorso della critica nella ricerca di altre chiavi di lettura per poter dare effettivamente, se questo fosse possibile e plausibile, un senso al mondo che ci propone un autore che resta – in quanto deve restare – ancora un mondo da interrogare, tramite un confronto sempre aperto alla coscienza del lettore…

Ma quale sarà a questo punto l’offerta indicata, più adatta, della ricca e lunga semantica del labirinto?

Quel gioco che ha, come ricorda Kerenyi, un significato rituale e che come tale serve a scongiurare – rappresentandola – la paura della morte, l’angoscia dell’uomo di fronte alla nullificazione di tutte le cose? Rifacciamo in breve lo scenario di questo gioco che si presenta in due tempi, in due fasi: l’entrata nel labirinto e il faccia a faccia col mistero, in cui gli attori sperimentano la perdita di se’; poi, il ritorno alla luce che rappresenti, diciamo, una nuova nascita, attestando la continuità della vita che di generazione in generazione rinnova se stessa. Fin qui, Kerenyi. Sono intervenute poi tante altre interpretazioni-soluzioni, come quella di Tagliaferri per il quale il labirinto potrebbe essere preso come una metafora di un utero materno e il filo di Arianna sarebbe allora un cordone ombelicale, il Minotauro diviene un embrione, un germoglio, un’ ombra inquietante con cui dobbiamo confrontarci.

Per Calvino, si sa, si pone un altro tipo di richiesta, di interrogativo, di soluzione, tramite un’idea che l’abbiamo incontrata anche in Consolo, a proposito di un altro argomento, ma non così staccata, l’idea voglio dire, da questa prospettiva, torno a ripetere, di natura poetica e, se si vuole, di poiesis, come il far poetico.

Per l’autore delle Cosmi-comiche, l’operatore interpretativo diventa un rapporto cartografico che include una distanza rispetto al labirinto: così, è facile trovare la via d’uscita quando il labirinto si osserva dall’esterno, quindi quando si dispone di una mappa totalizzante; invece, dal dentro e allorquando le mappe sono parziali e contraddittorie, succede che non solo sia possibile la salvezza, ma si va in una grave confusione, una specie di sostituzione dei topos, delle isole, appunto, perche’ coll’avvicinarsi il topos, l’isola cambia il nome, vuol dire anche l’identità.

Ci fermiamo qui con la storia esegetica di un motivo-mito così complicato e insieme incitante. Ma non prima di focalizzare almeno una suggestione per la scrittura di Consolo: il labirinto per lui si presenta in veste di Storia, o meglio una sua pagina sempre della storia siciliana, identificata in alcuni momenti di rottura, di confusione, di sconvolgimento, e  perciò necessitante di non una giustificazione, ma di una giusta ricostruzione in base alla quale sarà poi possibile denunciare quelle tracce, e quelle insidie, che ci provocano nel e dal presente.

Ed è per questo che rientra in scena proprio adesso la metafora beniaminiana dell’angelus novus; il quale, ricordiamoci, si trova fissato, prigioniero tra un passato per cui non basta la sua nostalgia a compiere il ritorno, ma non è possibile nemmeno andare avanti, nel futuro, per quella bufera che lo sconfigge.

Ma il presente dov’è? Il presente non esiste, sulla linea di una dialettica elementare, è soltanto un passaggio, un passeggio, un limbo, quel purgatorio dantesco dove Virgilio ha quasi perso tutti i poteri e dove a Dante, come a tutti noi, è rimasto solo l’interrogarsi come la soluzione di orientamento.

Ma l’idea di labirinto è un motivo di riflessione per il Nostro.

Per Vincenzo Consolo, creatore di un’opera che non si impone ne’ per la quantità (dimensione, diversità di motivi, di argomento), ne’ per l’imprudenza di lusingare i gusti, in gran parte pervertiti, corrotti dal consumismo, del lettore (un lettore che lo vuole, come sostiene, un po’ simile a se stesso), quindi per Vincenzo Consolo, la letteratura mi pare che sia una scommessa; e un riscatto: una scommessa con la Storia così come è sempre stata scritta-descritta, ma non vissuta; e un riscatto come tentativo di recupero per la mediazione della parola, diventata pietra, capace invece di esorcizzare il reale vero, quello vissuto, e mai tradito.

In questa prospettiva, poetica, sento il bisogno di identificare la formula paradigmatica per il suo intero lavoro e che si può chiamare la testualizzazione del reale e che vuol dire un tentativo di trasmutazione, nel logos, quel ontos che possa essere preso come topos, ipogeo, nostos che dir si voglia.