Verrà la morte e avrà i tuoi occhi

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi –

questa morte che ci accompagna

dal mattino alla sera, insonne,

sorda, come un vecchio rimorso

o un vizio assurdo. I tuoi occhi

saranno una vana parola,

un grido taciuto, un silenzio.

Così li vedi ogni mattina

quando su te sola ti pieghi

nello specchio. O cara speranza,

quel giorno sapremo anche noi

che sei la vita e sei il nulla.

Per tutti la morte ha uno sguardo.

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi.

Sarà come smettere un vizio,

come vedere nello specchio

riemergere un viso morto,

come ascoltare un labbro chiuso.

Scenderemo nel gorgo muti.

I mattini passano chiari

e deserti. Così i tuoi occhi

s’aprivano un tempo. Il mattino

trascorreva lento, era un gorgo

d’immobile luce. Taceva.

Tu viva tacevi; le cose

vivevano sotto i tuoi occhi

(non pena non febbre non ombra)

come un mare al mattino, chiaro.

Dove sei tu, luce, è il mattino.

Tu eri la vita e le cose.

In te desti respiravamo

sotto il cielo che ancora è in noi.

Non pena non febbre allora,

non quest’ombra greve del giorno

affollato e diverso. O luce,

chiarezza lontana, respiro

affannoso, rivolgi gli occhi

immobili e chiari su noi.

È buio il mattino che passa

senza la luce dei tuoi occhi.

Va veni moartea şi va avea ochii tăi

Va veni moartea şi va avea ochii tăi –

moartea aceasta ce ne însoţeşte

din zori până noaptea, necontenit,

surdă, ca o veche remuşcare

ori ca un viciu absurd. Ochii tăi

fi-vor un zadarnic cuvânt,

un strigăt tăcut, o tăcere.

Astfel îi vezi dimineaţa

când spre tine însăţi te-apleci

în oglindă. O, dragă speranţă,

în acea zi şti-vom şi noi

că viaţă eşti şi nimic eşti.

Pentru toţi moartea are-o privire.

Va veni moartea şi va avea ochii tăi.

Va fi ca şi cum te-ai lăsa de un viciu,

ca şi cum ai vedea în oglindă

reînviind un chip mort,

cum ai asculta o buză pecetluită.

Şi muţi vom descinde în hău.

Dimineţile limpezi se trec

şi pustii. Astfel ochii tăi

se deschideau odată. Dimineaţa

trecea încet, era un hău

de nemişcată lumină. Tăcea.

Tu vie tăceai; lucrurile

trăiau sub ochii tăi

(nu chin, nu febră, nu umbră)

ca o mare în zori, strălimpede.

Unde eşti tu, lumină, e dimineaţa.

Tu viaţă şi lucruri erai.

În tine trezi respiram

sun cerul ce încă e-n noi.

Nu chin, nu febră deci,

nu umbra aceasta grea a zilei

îmbulzită şi altfel. O, lumină,

limpezime departe, răsuflet

chinuit, spre noi tu-ţi întorci

ochii nemişcători şi limpezi.

Beznă e dimineaţa ce trece

fără lumina ochilor tăi.

(Din volumul cu acelaşi titlu apărut postum în 1951).

 În româneşte de George Popescu

N-are vocaţia scribului. Cu un veac în urmă, şi-a pierdut mâna dreapta într-un duel cu crini galbeni de gelozie. Şi poezia nu e o vacă de muls. A învăţat asta abia când a trebuit să substituie prima metaforă cu o metonimie cioplită în lemn. În rest, dealul e-aproape, crucea încă mai trebuie şlefuită. Trebuie să strălucească pentru suferinţa prenatală. Şi ciobul e acolo pregătit pentru jertfă. Silaba întârzie la prânzul princiar al sabatului neîntinat. Voi fi acolo – zice. Vor fi acolo – zic – dar nu pentru căinţă. Nu pentru răzbunare. Nu pentru obol. Nu pentru mântuire. Pentru milă şi pentru sfârşitul care şi-a încheiat lucrarea Verbului. Lucrarea sa asupra Verbului. Şi scribul (ciung şi cocoşat de nemăsuri şi vrăji îngăduite numai vizitatorilor) va plânge subtil tremurul caligrafiei celuilalt. A nimănui. De fapt…

 Viţa de vină

margine cu perdeluţe la geam. cu untdelemn

sărac prin scorburi invadate de melci. Flamura

îndoielii pe o creastă de gând învins. eşecul pânzei

în trestirişul unui discurs ce şi-a pierdut începutul.

şi vara buimacă incendiind carnea şi apa şi cruzimea

şi acel finestrino al morţii prin care copilul bâiguia

prisosul vorbei tainice. ce s-a ales de braţul gol

al pâinii aşteptând la capătul aleii de roze murinde.

era marginea care purta în mari coşuri de trandafiri

urmele săpăturii adânci în magma milei. şi dincolo

de ea abisul care ne privea precum zarathusta

o rudă îndepărtată.

 Intermezzo cu miezuri de nucă

sic itur ada astra. am îndurat apocalipsa fiindcă am clădit-o. nu din cuvinte. nu din marmoră de Carrara. nu din lutul – oricum păcătos şi prea singur – ci din crimele asupra atâtor semne pe care le-am descoperit pe drumul dintre strigăt şi durere, dintre urlet şi rană. Împăratul nu se afla acolo spre a semna edictul asupra ultimei demisii a scribului: care n-a mai îndurat vestirea. Ştreangul era foarte aproape. La îndemână. Litera strălucea în apusul clandestin al unei odihne neîngăduite. Măsura şi răsura, echilibru precar – boală cu miezuri de nucă pe marginile ei de velur roşu. şi dacă nu m-am oprit acolo în accidentul Întâmplării a fost şi pentru că, mai în josul paginii, creştea acolada supliciului: crudul borţos al semnăturii indescifrabile, aluatul indicibilului. Unde să fi fost Poezia în tot acest timp în care orăcăitul broaştelor lansau spre cer proiectile de hieroglife? Simboli al bivio. Soft impardonabil cu guler alb mustind de o cerneală nemaivăzută.

Selva oscura

Am cutreierat vântul cu funia pe grumazul cuvântului

Şi secara din ochii tăi stăruia în acvila orei mai pură ca nicicând.

Nu ne vedeam din cauza febrei.

A luminii care venea din cutele bolii.

Şi era caldă plimbarea şi cald somnul ariciului

pe întinderea poemului

Beat de ultima ta răsuflare. Pe dealuri mureau în ţipăt scurt

Anemonele toamnei celei din urmă. Eram beţi şi eram tineri

Şi în sânge se cheltuia ardoarea de contrabandă –

nepreţuita iluzie.

Plugul înstelat al cerului din noi plămădea recolta

Cum briza însămânţează adesea în tâlharul de ocazie

Nu cruzimea ci mila crimei ce va urma.

Ne auzeam prin praful de pe tobele verii apuse

Plăgile vechi şi tinere încă: tăcerea era numai durere

Şi foame. Regeşti pustietăţi în hramul cutezanţei de a întoarce spatele

Pe ferigi coşcogeala leprosului anunţa marea logodnă.

Cu pământul ce nu ne părăsise niciodată.

Pe care niciodată nu-l vom lăsa din mâini.

Nu am avut o mare la îndemână, însă apele somnului inundau

Singurele visuri promise. Coşmaruri de înecaţi fără voie.

Gustul de a încheia ce începusem ne înstela. Pluteam.

Fructul copt în mâinile aprige

Ale celei care turma mâna putrezea în aurul serii.

Am văzut cum la răscrucea unde neantul o lua la dreapta

Crucea stătea înţepenită şi dreaptă.

În selva obscură a nimicului musteau neuitatele cânturi.

Şi nemuritorul se retrage

 Zice poetul la porţile umbrei unde salcâmi putrezi

Îşi alungă somnul lunecând în cuvinte mâloase.

Silaba ultimei metrici mai tremură încă pe prundul

Unduios al mării ce n-o să fie – care n-a fost să fie.

Întâmplarea e o petrecere o înduioşată aşteptare

În frica mâzgii cotropitoare. Să fii fericit astăzi -

Într-un astfel de sfârşit e o sfidare a cruzimii ce ne măsoară

Cu sângele ei rece şi încă demn de haruri străvechi.

Cavalerul cutreieră urma lăcustei. Verbul crapă.

Versul se lasă încet sub bruma harului nemângâiat.

Vom muri ieri – răsună pe poteci cu cerbi vinovaţi de-ntâlnire.

Care n-a fost a noastră. Mâine târziul va arunca deja

Sămânţa sfadei care-a cărat în nesfârşite convoaie

De vorbe tăcerea mieilor decapitaţi.

Purificare cu mucigai pe margini

 Lungă a fost iarna şi sticla fără îndurare şi strigătoare la cer

Zarva nebunilor şi crâncenă cea mai plăpândă dintre fiarele

Ţinutului. Ne citesc poemele mai vechi de un an. Pe noi care-am absentat. Pe noi, care ne-am cheltuit cealaltă cină.

Varul adoarme

Cu mâna la gură. Pudoarea mărului singur dă ocol grădinii

Devastate de melci uriaşi. Plăcerea ocoleşte gândul cel bun.

Pe ziduri urcă plăpând cărări sărate de prelungi rătăciri.

Unde-a stat umbra mătăsii nu vom şti poate niciodată. Neagra

Urzeală a mâinilor s-a strecurat între noi şi valul de sticlă.

Busola încă măsoară clandestinitatea crimei de ieri.

Paşii urieşeşti ai fiarei ne stau înainte. Şi înapoi

Capetele de bronz ale statuilor ierbii. Copilării fără scuturi.

Ierni fără adăpost. Ochiul tău dispare în centrul spaimei

Ce ne-a însoţit pân-aici. Moare la capătul ploii

O pasăre tânără şi nouă cum nu n-am mai văzut.