Am avut ca prim resort spre contribuția mea la acest congres dedicat lui Cesare Pavese să stabilesc câteva puncte de interferență – și de posibilă convergență – între autorul „Meseriei de a trăi” și Mircea Eliade. Totul a început, cu câțiva ani în urmă când, tocmai la Torino, un cercetător, prezent aici, îmi atrăgea atenția o anumită perplexitate a sa spre a fi descoperit afinități între cei doi gânditori și scriitori într-atât încât să merite efortul de a ipotiza o influență nemediată. Mi-am amintit atunci, regăsind pagini din „memoriile” eliadiane în care savantul român exprima, pe de o parte, dezolarea sa de a nu fi reușit să se stabilească în Italia, apoi exilul imediat după război, iar pe de altă parte, supărarea sa de a nu fi fost tratat bine, cum merita adică, în țara pe care o iubea și despre care a scris pagini, mai ales în tinerețe, cu o patetică admirație și recunoștință.

Apoi, răsfoind cele două volume de Scrisorile lui Pavese, am descoperit numele lui Eliade citat de opt ori. Și aceasta într-o perioadă relativ scurtă de timp, între sfârșitul lui 1948 și primăvara lui 1950, anul morții sale. Pare puțin straniu, însă nu este, faptul că Pavesese bate pentru publicarea cărților lui Mircea Eliade în Italia și, mai exact, în colecția pe care el o conducea la Einaudi. Nu întâmplător, cea mai mare parte a scrisorilor erau adresare lui Ernesto De Martino, colaborator atunci al colecției și al scriitorului torinez. În prima scrisoare, Pavese  îl informează pe De Martino că era în tratative spre a obține drepturile de publicare și numele exilatului român apare alături de cel al lui Cassirer. El îl sfătuiește pe De Martinp să o implice pe soția sa în actul de traducerea lui Eliade. Nu e divulgat titlul cărții, dar e relativ ușor de ipotizat cp era vorba fie de Il mito dell’eterno ritorno fie de Tecniche di Yoga. Încă și mai interesant ne pare angajarea lui Pavese în apărarea lui Eliade, scriind, în „Rassegna d’Italia” din 5 mai 1949, un studiu cu titlul „Umanesimo non è una poltrona („Umanismul nu e un tron”), în care dezvoltă, contra M. Praz, unele considerații despre autonomia gândirii științigice și literare în raporturile celui politic.

Într-o scrisoare din 26 iulie 1949, adresată lui Antonio  Giolitti, Pavese scrie: „o dețin pe a ta cu semnalarea lui Donini (e vorba tot despre polemica dezlănțuită contra lui Eliade, n. ns.). Cărțile lui Eliade pe care le traducem sunt două: „Techniques du Yoga” și „Traité d’histoire des religions”. Ele au fost alese pentru interesul și valoarea lor științifică printre o grămadă de titluri pe care editorii francezi de profil etnografic și religios ni le trimit. Nu le-a trecut prin minte de a examina cazierul penal al autorului, întrucât nu e vorba de operă de politică ori de publicistică. Orice ar face Eliade, ca fugar, nu poate leza valoarea științifică a operei sale. Ar trebui să încetăm să publicăm operele științifice ale lui Heisenberger fiindcă acesta e un nazist? Ne vom aminti de acest lucru, dacă vreodată, când ar fi vorba de a publica conferințele sale politice”. (p. 661).

Nu mai târziu, în septembrie, tot lui De Martino, Pavese îi scrie, nu fără un gust de ironie amară: „A propos de francezi, „Techniques del Yoga”  sunt gata? Eu aș vrea să-i dau cu totul altceva soției de făcut, însă mai întâi trebuie să ne încredințeze. Eliade îmi aduce în minte o glumă romană. E ceva vreme de când îi dojenesc pe criminalii de război: Eliade, Volhard, Hauer… Cred că știm cine e Cato Cel Bătrân (sau Cato Maior). Dacă asta ți-ar ajunge la urechi, reprimă-l cât poți. Greșeli de acestea facem desigur (…): însă ai fost chiar dumneata care ne-ai semnalat cartea – și pe de altă parte etnologii sunt precum poeții – nu sunt responsabili de politica lor. În fine, același și de-acum în carantină nu precum ex canibal rasist, ci mai curând ca răutăcios traducător…(p. 667).

Numai peste o lună, în 5 octombrie îl avizează pe De Martino să scrie prefața lui „Yoga” lui Eliade, fiindcă, cum susține el e interesant subiectul, „fie spre a da diversitate colecției, fie spre a crea faptul împlinit al omului nostru”, adăugând în paranteză: „știi că toți care s-au dezlănțuiți – „fie din cauza bârfelor de alt gen – inventând colaboraționismul lui Eliade și îl vor mort (…). Ași fi foarte bucuros dacă s-ar traduce Mondo Magico. Alt argument spre a-l trata bine pe Eliade. Tratatul său îl traduce tocmai Virginia Vacca Pavese lasă orice libertate de a organiza cartea în Anglia, invitând-o să revadă manuscrisul, dat fiind că, din motive tipografice, ieșirea cărții va întârzia. Pe 24 ianuarie 1950, lui Ernesto De Martino, Pavese îi comunică, nu fără o mare satisfacție, certitudinea publicării celor „doi Eliade”, cu o stranie precizare parentetică: „dacă nimic nu se va întâmpla”. Însă, acum știm, acel „nimic”, din păcate, se va întâmpla și va fi moartea voluntară a lui Pavese.

Iată, delineate sumar, pe calea scrisorilor, de fapt, printre ultimele sale, referințe foarte clare ale unei cunoașteri a ideilor operelor de maturitate ale lui Mircea Eliade Verrà la morte a avrà i tuoi occhi la romanul La luna e i falò, dar cuprinse și unele pagini ale sale despre mit, simbologie, folclor etc. în care, nu cu totul întâmplător, se configurează, chiar și à rebours, poetica sa în cele mai substanțiale linii de dezvoltare.

Aș vrea acum să trasez, fie și sub un profil istoriografic, norocul lui Cesare Pavese ăn literatură română. Subliniez cuvântul noroc care, cum se va vedea, cucerește în acest caz o

încărcată semantică. Fiindcă, trebuie să să fac cunoscut imediat, până la sfârșitul anilor ’80. în România era deja tradusă aproape întreaga creație literară și nu numai. Pentru întâia oară scriitorul apare într-o culegere de „Nuvele italiene” („Le novelle italiane”) cu o povestire, în 1964, Apoi, în 1966, în prima și răspândita colecție Biblioteca pentru toți) („La biblioteca pentru tutti”), ce include și scurtul roman Femei singure („Tra donne sole”) . în îngrijirea lui Florin Chirițescu. același traducător carre, împreună cu soția sa, Mara Pașca, va dedica întreaga sa viață spre a face cunoscută opera pavesiană în țara mea.În anul succesiv apare jurnalul „Il mestiere di vivere („Meseria de a gtrăi”), la EPL, cea mai prestigioasp casă editorială a vremii și în aceeași colecție „Biblioteca pentru toți”, ce publica cărți într-un tiraj de sute de exemplare, Apoi, în 1970, apar Dialoguri con Leucò și alte povestirii, într-o altă colecție remarcabilă, „Eseuri”, a editurii „Univers”, îngrijit acest volum d            e Constantin Ioncică. Urmează, fără un proiect determinat, în 1973m Satele tale - Dealuri pe vale  („Paesi suoi”Diavolul pe dealuri, „Il diavolul sulle colline, cu același îngrijitor, Florin Chirițescu, Vara de neuitat și Plaja („La bella estate” și „Plaja” („La spiaggia”) în 1980, în colecția „Globus” a casei editoriale Univers, abia inaugurată, apoi în 1983 Noaptea de sărbătoare și alte povestiri („Feria d’agosto e altri racconti”, traducere de Mara Pașcu, de data asta într- altă colecție de mare audientă și prestigiu, „Romanul secolului XX” („Il romanza del Novecento”).

După evenimentele din 1989, în ciuda crizei profunde datorată transformărilor sociale,economice și politice intervenit în România, cărțile lui Cesare Pavese au fost reeditatae  și cu câteva luni în urmă apare deja cea de-a treia ediție a Meseriei de a trăi.

Despre Pavese s-au scris studii interesante de către unii dintre cei mai mari critici ai panoramei literare românești din ultimele decenii, ca d exemplu Alexandru Balaci, Nina Façon, Cornel Mihai Ionescu, Romul Munteanu, Florin Chirițescu și alții. I-a fost dedicat un întreg număr al faimoasei reviste de literatură universală „Secolul 20” dar și o altă culegere de „Studii în onoarea lui Cesare Pavese”, cincisprezece ani după moartea sa. Aceasta în ce ea ce privește răspândirea și interesul editorial pentru opera di Pavese. În ce privește influența pe care scriitura pavesiana ar fi semnată asupra literaturii române, lucrurile apar puțin mai complicate. Totuși, pot fi indicate, cel puțin ca trăsături ale unui tablou general, unele trăsături tematice și stilistice ale lui Pavese, în literatura română din anii ’60, mai ales, și, apoi, în anii ’70 e ’80. Dar înainte de a face cunoscute posibile influențe aș vrea să relev un dat de mare importanță pentru receptarea lui Pavese în România. Și, poate, această judecată a mea ar putea fi validă și pentru alte literaturi ale țărilor din Est. În clima ideologică din România între 1950 și 1964, cunoscută prin ceea ce s-a numit proletcultul (cultul exagerat, înțărcat propagandistic, al proletarului și al proletariatului), de unde efortul tuturor regimurilor înrolate să inventeze și să susțină o „nouă” literatură a realismului socialist, un scriitor ca Cezare Pavese era destinat să servească ca model și, mai mult, ca un factor modlizant. Contribuiau la acest rol două date, deopotrivă biografice și estetice: a fi comunist, chiar și în Occident, în Italia, spre exemplu, aceasta nu însemna să eviți, în scrierile proprii creative ori teoretice, probleme grace privind înainte de toate raportul dintre politică și cultură, între Putere și Artă. Era de ajuns, în acei ani de plumb într-un deceniu pe care un mare scriitor român, Marin Preda, l-a numit, cu o formulă ce-a devenit apoi un clișeu, „obsedantul decenkiu”, citând un nume precum cel al lui Pavese (ori ale lui Sartre, Camus, Breton, Calvino etc., fie spre a introduce un pic de claritate estetică în discursul oficial, fie spre a apăra valorile literaturii din trecut ori contemporane. La fel de adevărat e că Pavese nu a contat mult chiar în acel deceniu. Cum nici Sartre, Camus, nici măcar suprarealiștii, francezi ori români ce încarnau, potrivit „filosofiei politice a regimului deplina decadență a societății burgheze, așa zisele „resturi” ale cinei burgheziei care, în plusm trebuia să dispară definitiv de pe scena istoriei, În schimb a fost, acea perioadă de la începutul socialismului în țara mea extraneu cum era mentalului poporului, doar modelul marilor părinți ai marxismului, din păcate prost citiți și prost înțeles și aplicați, dar și „teoreticienii” sovietici precum, spre a face un singur exemplu, Stalin însuși, în postură de lingvist ori Jdanov, ca un fel de totul. Astfel că atunci când în perioada „dezghețului” la jumătatea anilor 60, au început să apară în librării scriitori și gânditori precum Camusm Sartre, Lucáks, Althusser, și ei foarte cenzurați și însoțiți mereu de introduceri, amendamente spre a pune anumite distanțe între gândirea adevărată și cititorii ce trebuiau să fie „educați” conform cu direcțiile politicii regimului, ceva de neașteptat, de nescontat, s-a întâmplat: mulți scriitori și critici au descoperit un fel de „alibi” spre a putea introduce în discursul lor literar un model de scriitură esopică. Ceea ce înseamnă, deci, o modalitate de mimetizare, la un superficial nivel al unei opere, discursul oficial, spre a putea lăsa liber, la un nivel superficial, al unei opere, adevărata gândire găsindu-și adevărata și propria expresie. A fost, pentru un numit moment, aceasta din urmă, unica soluție de a salvgarda autonomia literaturii.

Pare, poate, neverosimil că polemica Vittorini-Togliatti, deja aproape uitată în Italia, nu putea fi atunci nici măcar citată ori referită în România,

Cu ieșirile succesive ale romanelor și ale studiilor lii Pavese, nu întâmplător tocmai în primii ani ai dezghețului ideologic, tinerii scriitori au putut găsi în scriitorul italian, un model, mai ales de intelectual ce nu-și refuza să înfrunte lucrurile zise problematice, delicate: raportul literat-putere, adevărata libertate de a se exprima în agora, necesitatea continuității cu trecutul literar, în deceniul anterior, înmormântat cazual. Apoi, s-a întâmplat, chiar în magma discursului poetic și narativ, ceva nou ce a contribuit la a-și apropria , din partea scriitorilor români, pe Cesare Pavese ca pe un precursor, dar și ca „garanție de siguranță“, dat fiind că în acei ani, pe vreo pagină scrisă se putea merge în închisoare: dată fiind tradiția rurală a marii părți a culturii noastre, poeții și prozatorii ce vor constituti noua generație, eliberată de constrângerile proletcultiste, regăseau în opera lui Pavese un sprijin spre a relua maea poezie română interbelică, la umbra unui neo-expresionism redescoperit pe cont propriu. „Prozasticul” poeziilor lui Pavese, din primele, servea nu doar spre a da avânt propriilor reprezentări ale vieții de la țară, dar și spre a esopiza discursul poeticm recurând la vechile tehnici de retorică alegorică și aluzivă. Se putea citi, spre exemplu, în Ion Gheorghem poet-comunist, atunci, ca și azi, incomod totuși pentru regimul comunist și aproape uitat, din cauza opțiunilor sale de azi:

„Zvârlit cu fața-n iarbă, ca o gânganie blândă și mare, impilat de moarte, doarme țaraneste și zace de departe i se vad degetele de

la picioare, cum stă trântit în plasa lumii, de insectă rapace; cu gura-n pământ, parcă ucis în bătăi, prin orbite-i putrezesc pietrele ochilor frați; pe sfecla feței, livida, spălată să fie dată la oi, se coc tumorile vânătorilor, ca mugurii degerați.

Se-nfierbântă rupturile cărnii, de vână de bou; parcă i-au ros caii sâmburele gigantic al căpățânii, părul ca frunza de stevie-l bate vântul fără ecou -umflat de apele zoioase ale răului minciunii, pe brânci, parcă-ncercând să-și smulgă din răzor monstruosul tubercul al capului său de dihor.

In jur e numai vântul lingău și ipocrit, zvârlind în arbori năvodul razelor de soare -întins să se zvânte pe puntea unui vapor de pescuit, cu ochiurile încărcate de pești ștrangulați, de mortăciuni”…[1]

și așa restul acestui poem ce pare o povestire dură, sub influxul unui neo-expresionism prin care se căuta, chiar la mijlocul anilor ’60, de a reintroduce în circuitul normal al poeziei române marile nume cenzurate, precum, spre a da un exemplu ilustru, poetul-filosof Lucian Blaga.

Însă un exemplu și mai eclatant ar putea fi cel al unui poet român, un autor de drame, un critic și un traducător, norocos tradus la rându-i în Italia, dar nu numai, e Marin Sorescu. Ca unul care a lucrat cu el mai bine de zece ani, pot certifica o bună cunoaștere a operei pavesiane din partea sa. Mai mult, Sorescu era un admirator, constant, îmi spunea, încă din anii Șaizeci, al autorului „Meseriei de a trăi”. Inventator al unei poezii prozastice, și el, fără o influență directă a lui Pavese, dar plecând de la experiențele unor filoane avangardiste române, aceiași care, de la Cragiale și, poi, de la Urmuz, influențaseră direct pe Eugen Ionescu, Marin Sorescu a experimentat, în primele sale culegeri, un fel de pastiche originale: la început a paroditat tocmai poezia proletcultistă ce făcuse o bună școală în deceniul precedent. Pe urmă, prin găsirea propriului drum, a parodiat realul:

(La căpătâiul gigantului)

Gânditor și cu mâinile la spate

Merg pe calea ferată,

Drumul cel mai drept

Cu putință.

Din spatele meu, cu viteză,

Vine un tren

Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul -

Nu mă va ajunge niciodată,

Pentru că eu mereu voi avea un avans

Fată de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă, brutal,

Va trece peste mine,

Întotdeauna se va găsi un om

Care să meargă în fata lui

Plin de gânduri

Și cu mâinile la spate.

Ca mine acum

În fata monstrului negru

Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,

Și care nu mă va ajunge

Niciodată.

(Drumul)

Iată în schimb o poezie ce interferează tradiția americană de care s-a vorbit, uneori cu o mai mare libertate și asupra creației lui Pavese. Aici modelul pavesian e chemat în cauză:

Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe

Într-o noapte geroasă de decembrie.

Corbii trăiesc mai mult decât poeții,

Trebuie să mai fâlfâie pe undeva,

Am venit anume aici, într-o noapte generoasă de decembrie.

Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul.

Care se pricepea de minune la deducții macabre :

Acel nenorocit cuvânt, ,,Nevermore”,

De la care i s-a tras, cred eu, și moartea.

Aș dori să redeschid dosarul corbului.

Cu posibilitățile mele modeste, poate arunc vreo lumină

Peste acest nenorocit ,,Nevermore”.

Las fereastra deschisă și ușa deschisă,

Să se facă din plin curent cu toată America

Pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.

Cît mă ține gura strig, peste zgomotul prafului care se depune pe lună,

,,Edgar Allan Poe”țip chemând corbul,

Care de un secol vine la numele poetului, automat,

Automat ca țigara la cafea.

Și Corbul se arată generos, poate mai bătrân, dar la fel de misterios.

Sângele-mi înghețată în vine când îl privesc în ochi,

E chiar el, Corbul, Corbul lui Esgar Allan Poe !

Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor.

Până nu te întreb, nu te-am întrebat nimic,

Un singur lucru aș vrea să știu,

Numai tu ești în starea să-l spui,

Spune-mi pe șleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri.

Ce înseamnă acel nenorocit ,,Nevermore!?

În fond, acest ,,Niciodată”, intraductibil.

Pe care prin universități și laboratoare naivii

Încearcă să-l traducă electronic,

S-ar putea să fie o simplă onomatopee, o interjecție care ți-a scăpat întâmplător.

Văzând-l ahtiat după răspunsuri capitale.

Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie

Cu un singur cuvânt, acest ,,Nevermore”.

Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.

Dar nu știu pe care să le iau de bune, nu e ușor.

Aveți încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate.

Spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închidă ușa

Și cu mîini tremurătoare zăvoresc ușa, la fereastră las să cadă oblonul sonor,

Spune-mi, te rog din suflet, spune-mi la ureche dacă ți-e teamă.

Are și un sens politic acest nenorocit ,,Nevermore”?

Atunci în cameră se făcu dintr-o dată beznă,

Corbul îți desfăcu aripile și sări să se uite în becul cel chior,

E o grevă la uzină electrică, îi spun, nu va dura un secol.

Corbule, să nu intrăm în panică ,,nevermore”.

De ce tresari ? Nu scârțiie decât gangsterii prin dulapuri cu chei

Să-ți fure cifrul lugubrului ,,Nevermore”.

Groaza însă mă cuprinse și pe mine, deopotrivă, abia reușesc să aprind o lumânare

De la scăpărările de geniu ale lui Poe, cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.

O țin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port și eu

O faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor !

Luminarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină

Asupra pasării care stă cu ghearele strânse, ca un drac în aureolă

Nu te speria, nu țin să-ți dau lecții de statuie a libertății,

Spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul, duh de-ai fi, croncănitor !

Tu ai zbura într-un cerc iluzoriu, corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moștenitor ?

Și la patima fericirii ce ne mistuie creierul

Poate ai tu un răspuns, altul, decât acel nenorocit ,,Nevermore”.

Niagara nu e formată din speranțe care cad prea de sus, orice s-ar spune.

Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,

Într-un vacarm al orașelor, ca un ospiciu, bubuitor.

Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume și societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor !

Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă să văd dincolo de al tău blestem ,,Nevermore”.

Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.

Uite că nu se mai aprinde luminam

Și în bezna asta cuvintele mele sună nu știu cum,

De ce taci ? Ți-ai impus să nu mai caști pliscul de teamă să nu te repeți ?

Sau e la mijloc o filozofie mai adâncă decât existențialismul

Care a venit și s-a dus de-atunci, îți spun în paranteză,

Ca și prohibiția. De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe !

Atunci corbul își ridică gheara de pe covorul prăfos,

Și-o duce la pliscul osos și îmbătrânit de rele.

Apropii lumânarea și văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu

Ținând-i strâns ciocul care filozofase atât de adânc.

Asta era, prietene, și cu o foarfecă la lumina luminării pâlpâitoare,

Tai belciugul de sfoară care prinsese mușchi și rugină

Pe pliscul închis al prietenului croncănitor,

Și deodată răsună în încăperea de hotel un refren cunoscut : ,,Nevermore”.

,,Nevermore”, începu corbul, pe nerăsuflate,

Dând din aripi și țopăind într-un picior,

,,Nevermore” în fața ușii, în fața oglinzii, a televizorului,

,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”.

,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”, ,,Nevermore”

Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzești lumea !

Știam de mult acest monoton ,,Nevermore”,

Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepția lui modernă,

Ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată poetului cu ochi sticloși

Și ce sens are acum intraductibil bizar ,,Nevermore” ?

Țopăia și cu aripile mi-a stins lumânarea,

Și-n întuneric eram singur sub ploaia de ,,Nevermore”.

Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare am dat de perete oblonul.

Ca o cobe, pasărea, sau dracul, s-a repezit afară, umplând cerul de ,,Nevermore”.

Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,

Să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor ?

De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăși gura de cobe ?

Părea pecetluită pentru totdeauna și aproape nimănui

Nu-i mai venea-n minte acel vag, nenorocit ,,Nevermore”.

Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americi.

Ca ochii scrâșniți ai lui Edgar Allan Poe, când, primul, interogase corbul croncănitor.

,,Totdeauna”, strig eu atunci, inspirat, să restabilesc echilibrul,

Iată, corbule, sau cobe, sensul adevărat, răscolitor !

,,Totdeauna”, au reluat atunci mii de sirene din Aleska în Bufallo, în cor.

Mississippi și Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,

Câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi cu geniu la fiecare picior.

Zis-a corbul refugiat și el ca un demon pe buza prăpăstiilor din lună,

Zis-a corbul, cu gheara la inima mea și-a lui Edgar Allan Poe,

Zis-a corbul așa : ,,Nevermore”.

Firește, cu Marin Sorescu, am recuperat deja, în Occident, ca și în România, poeticele anilor’40, cel puțin pe cele în cheie metafizică. Ironia, totuși nelipsită în Pavese, devine de-acum nu doar un mijloc subtil de suspensie a realului, dar tocmai vehiculul figural spre a schimba și compromite regulile logicii elementare, schimbând între ele funcțiile fantasticului și ale realului, ale inventio și ale fictio. Cu toate acestea, modelul de producere poetică, în semnificația valèryană a cuvântului, rămâne, după părerea mea, foarte asemănător la Pavese și la Sorescu. După această experiență, Marin Sorescu trece să aducă, în lumea poetică, cu ajutorul unei operații de re-producere (inconștient poate de marcă benjaminiană), universul magmatic al zonei rurale, a originii sale, situate pe colinele, nu foarte îndepărtate, dar nici apropiate de Carpați. Sunt acestea, realitățile – geografice, etnografice, folcloristice, magico-mistice – Langhele poetului român. Începând din 1971, când apare prima culegere a ciclului, cu titlul semnificativ în sine „La Lilieci”, intraductibilă într-o altă limbă întrucât funcționează ca un toponim, poetul român a publicat din el, până la moartea sa, șase cărți, ultima fiind postumă. Întreaga poetică a ciclului

[1] Le varianti in italiano delle poesie sono tratte dal libro „Nuovi poeti romeni”, a cura di Marco Cugno e Marin Mincu. Le traduzioni sono di Marco Cugno. Vallecchi Editore, Firenze, 1986.

Argumentul intervenției noastre e strâns conectată la o problemă mai veche care recheamă interesul european pentru destinul culturii române. Așa cum se știe și cum s-a subliniat de atâtea ori acest destin a fost mult timp determinat nenorocos de o slabă cunoaștere a limbii române, de unde și o restrânsă răspândire a valorilor noastre în ambientul european și universal, astfel încât asistăm cu o anume resemnare vinovată la un fenomen cel puțin paradoxal: cultura română se bucură cât se poate de mult și puternic de valori spirituale emblematice, unanim acceptate și recunoscute – și putem cita pe Brâncuși, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Eugenio Coșeriu, Pius Servien, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. – cu o contribuție esențială la dezvoltarea gândirii culturale occidentale și universale, dar în același timp nu are încă locul potrivit și meritat în concertul tuturor celorlalte culturi.

Suntem din păcate încă mai cunoscuți cu mitul draculian decât cu monumentul liric eminescian ori cu impunătoarea construcție filosofică a lui Lucian Blaga, poate ultimul filosof al acestui secol cu un sistem al unei structuri kantiene. Intervenția mea țintește să facă prezentă o interferență – foarte importantă și puțin cunoscută în spațiul nostru cultural italo-român – în care e vorba de interesul atent și calificat al unui mare literat italian, Giacomo Prampolini, pentru valorile literaturii noastre.

Dar cine e Giacomo Prampolini? Spre a înțelege mai bine personalitatea sa trebuie să facem o paranteză spre a invoca figura lui Nicolae Iorga. Giacomo Prampolini a fost un scriitor, un critic și istoric literar foarte apreciat, de mare relief care, integrându-se în ambianța intelectuală milaneză din anii ’30, a fost colaborator al unor importante reviste ale epocii, traducător și recenzent de cărți de o mare diversitate lingvistică. În aceiași ani a început un monumental proiect literar, adică o „Istorie universală a literaturii” ce-a cunoscut numeroase ediții, ulterioare dezvoltări până la a deveni un fel de panopticum universal în care își vor găsi atenția și interesul aproape tot ceea ce s-a scris și s-a conservat ca valoare estetică în întreaga lume. Însă aici apare o problemă: spre a încheia un asemenea proiect trebuia să dispună de anumite calități, dar și de cunoștințe și poate și de o anume disponibilitate astfel încât să răspundă la exigențele din alte vremuri; însă Giacomo Prampolini a fost capabil de a umple pe deplin o asemenea vocație, fiindcă, după opinia mea, el se dovedește un fel de uomo universale, respectiv un tip renascentist, iar opera sa e o astfel de mărturie.

Autorul „Istoriei universale a literaturii” (atenție, nu e vorba de o „istorie a literaturii universale”, ci de „istorie universală a literaturii”), traducând din cele mai importante limbi ale lumii – franceză, germană, engleză, spaniolă, portugheză, rusă, apoi din latină și greacă – a sfârșit prin a face optime traduceri și din alte limbi și literaturi, ca spre exemplu chineză, japoneză, indiană, bulgară, turcă, ebraică, suedeză, daneză, maghiară, cehă, slovenă, sârbă, română și a sfârșit prin a deveni o veritabilă legendă. Se spunea că – și se spune chiar și azi – că de fapt cunoștea circa 50 de limbi. Dorința sa păstrată vie toată viața era de a ne dărui întreaga lume tradusă și aceasta e opinia unei mari poete italiene, Rossana Ombres care, cu prilejul unei mese rotunde la lucrările primului congres naționale despre Prampolini, desfășurat la Spoleto, în Italia, în 1994, în care ideatorul și promotorul a fost, trebuie să adaug imediat, colegul nostru, profesorul Renzo Pavese, subliniind ideea că Pramșpolini a fost – și a rămas – un adevărat traducător într-o epocă în care existau mulți „rescriitori”, chiar și de faima indiscutabilă, ca de exemplu Moravia, Vittorini, Montake, Calvino, Cesare Pavese și așa mai departe[1].

Spre a ne face o idee asupra adevăratei dimensiuni a angajării lui Prampolini vreau să citez doar câteva din volume sale: „L’evoluzione letteraria europea sino al Romanticismo, le letterature iberiche, la letteratura inglese, la letteratura francese, il seicento olandese, la letteratura tedesca nei secoli diciasettesimo e diciottesimo, quadro dell’ottocento letterario europeo, l’ottocento francese”; „ La letteratura olandese e fiamminga (1880-1924); „Letterature celtiche, germaniche, insulari, romanice, letteratura italiana fino al 1750, letterature germaniche continentali fino alla Riforma“; „Letterature cinese, giapponese, indiane, minori dell’Asia centrale e meridionale e dell’Estremo Oriente, araba, iraniche, turco-tartare, egizia, antiche dell’Asia occidentale, ebraica“; „Letterature greca, romana, cristiane occidentali, cristiane orientali, bizantina“; „Letterature iberiche: letteratura catalana, letteratura galega, letteratura portoghese, il Novecento nelle letterature di Francia, Germania, Italia, Inghilterra e Stati Uniti; „Letterature ibero-americane, letterature slave, le altre letterature dell’Europa Orientale, appendice: le letterature indigene dei continenti extraeuropei“; poi, già citata „Storia universale della letteratura“.  Adăugând la toate aceste titluri (romane, poezii, studii, tratate istoriografice), alte intervenții ale autorului pentru diverse întreprinderi enciclopedice, recenzii și articole despre diverse arte, avem imaginea unui îndrăgostit al literaturii mondiale ce-a avut orgoliul de a nu lăsa în afară nimic din ceea ce-a fost cu adevărat interesant și demn de a fi cunoscut de cititorul italian.

Acum, putem trece la valorile literaturii române de care Giacomo Prampolini s-a ocupat în paginile ale sale „Istorii universale” și trebuie să adăugăm că autorul se prezintă ab initio ca un bun cunoscător, ba chiar un beneficiar exact și disponibil. Întâi de toate, trebuie relevat că toate prezentările scriitorilor noștri, plecând de la Alecsandri, Eminescu, Titu Maiorescu și societatea „Junimea”, Rebreanu, Sadoveanu, Bacovia, Blaga, Arghezi etc. sunt tablouri literare europene ale timpului; să aducem câteva exemple ilustrative.

Iată o exactă evaluare a epocii lui Eminescu pe care o prezentăm, spre a o confruntare utilă și necesară, în română:

„De la 1864 până la sfârșitul secolului a dominat în literatura română așa-zisul criticism: o tendință, ba chiar o școală, care s-a format în jurul societății literare „Junimea (apărută în 1865 la Iași) și a avut ca organ revista „Convorbiri literare” întemeiată  doi ani după aceea în același oraș, mutată, în 1885 la Bucureșți, unde a apărut până în 1940. Mișcarea și-a propus o reviziune critică a culturii naționale foarte înfeudată celei franceze, eliberarea artei de programele politice, căutarea originalității etnice, stimulată de o mai mare amplitudine a orizonturilor; nu a formulat canoane estetice precise și astfel a permis romantismului persistent să culmineze în marea figură a lui Eminescu. Teoreticianul reînnoirii a fost oratorul și omul de stat Titu Liviu Maiorescu (1840-1917) care, pe urmele gândirii filosofice germane (studiase la Viena, Berlin, Giessen), a apărat autonomia literaturii în calitate de produs artistic, nevoia de a se adapta la rafinatul gust occidental, obligația pentru scriitor de a fi sever față de propria operă. Tuturor acestor calități  le corespunde poezia lui Mihai Eminescu, liricul cel mai mare al României și unul dintre cei mai semnificativi post-romantici ai Europei, realizator, în limba maternă recreată de el, al unei exemplare armonii între conținutul de idei și de sentimente și expresia ritmică. Puterea inspirației sale se relevă fie în varietatea temelor (cu toate că două prevalează asupra tuturor celorlalte: iubirea și meditația filosofică pecetluită de un  convingător pesimism), fie în amploarea compozițiilor care uneori se dezleagă în lungi serii de versuri ori strofe cu elan impunător. Lui Hölderlin și, în general, celor mai mari romantici germani, el îi este apropiat prin tulburătoarea neliniște de ideal, prin instinctiva și adânca originalitate a formei; dar posedă și emotivitatea latină și, în particular, oglindește sufletul tumultuos și pasional al poporului român…“ etc.

Autorul împlinește o adevărată dare de seamă asupra literaturii noastre, configurând un splendid tablou al evoluției sale istorice, probând o bună intuiție în ceea ce privește marile valori, insistând pe interferențele importante pe care le are cu literaturile europene ale oricărei epoci. În plus, când simte nevoia de a furniza exemple, în contextul analizelor literare și a comentariilor, Prampolini reușește să găsească tonul potrivit, folosind cele mai emblematice texte din care oferă variantele convingătoare. Să vedem cum se întâmplă cu poezia lui Eminescu: subliniind interesul predilect al poetului nostru pentru destinul omului în cosmos, de unde tema disprețului pentru vanitățile lumii, relevând că pesimismul eminescian „se amplificî la o grandioasă și cosmică viziune în prima parte a celei de-a patra „Scrisori”, autorul citează această primă parte a poemului în română pe care o traduce, apoi, într-o variantă perifrastică, căreia reușește să-i conserve genuitatea și poeticitatea, adică aproape întreaga forță a poeziei originale:

„Quando con le palpebre stanche alla sera spengo la candela, soltanto l’orologio prosegue sul lungo sentiero del tempo, perché, quando scosto le tendine, la luna versa dappertutto il suo biancore voluttuoso, e dalla notte del ricordo fa uscire tutta una eternità di dolori, che noi sentiamo come in sogno.

- Luna, signora del mare, sulla volta del mondo scivoli e, dando vita ai pensieri, le sofferenze attenui; mille deserti scintillano sotto la tua vergine luce, e quante selve rivelano nell’ombra uno splendore di fonti! Su quante migliaia di onde si stende il tuo regno, quando navighi sulla mobile solitudine dei mari! Quante sponde fiorite, quanti palazzi e città, penetrati dal tuo incanto, mostri a te stessa!..“ (N. B. Mi se pare inutil aici să mai reiau versurile originale atât de cunoscute cititorului român).

Avem în acest exemplu doar una dintre modalitățile la care recurge autorul în tentativa sa de a face cunoscut cititorului italian lirismul marelui poet român. În mod paradoxal, dacă facem o confruntare între opțiunea lui Prampolini, cu forma sa în proză, și o alta, aparținând unui poet precum Sauro Albisani, după părerea mea preferabilă rămâne prima, întrucât conservă mai bine semnificatul profund și poate chiar și sunetul magmatic al lirismului poetului nostru. Trebuie să adaug că îmi pare că în variante prampoliană chiar și muzicalitatea ascunsă în vers rămâne vie. Iată aceleași versuri traduse de Sauro Albisani:

„Quando con le ciglia stanche la candela a sera spengo,

l’orologio solo avanza nel cunicolo del tempo,

ché se scosto un po’ le tende da una parte, ecco che posa

in ogni angolo la luna la sua luce voluttuosa,

dalla notte del ricordo ella cava una miriade

di dolori, che sentiamo come fantasmagoria.“

Când cu gene ostenite sara suflu ‘n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung’ a timpului cărare,

Căci perdelele ‘ntr’o parte când le dai, și în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie ‘ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simțim ca ‘n vis pe toate.

Lună tu, stăpân’ a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viață, suferințele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câți codri – ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!

Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,

Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!

Există însă și o altă modalitate, cea în care Prampolini, în a sa „Literatura universale. Antologia di testi”, ne oferă unele traduceri din liricele eminesciene în forme cadențate și mai apropiate originalului, chiar dacă, cum autorul însuși adaugă, „lipsește forma melodioasă ce contradistinge originalele”. Iată faimoasa poezie cu titlul Somnoroase păsărele” („Gli uccelli assonanti”):

„Gli uccelli assonnati si radunano nei nidi, si nascondono fra i rami… buona notte!

Soltanto le sorgenti sospirano mentre il nero bosco tace; dormono anche i fiori nel giardino… dormi in pace!

Passa il cigno sull’acqua per  andare a dormire tra i giunchi… Ti siano vicini gli angeli, e dolce il sonno!

Sull’incanto della notte si alza altera la luna, tutto è sogno e armonia…notte buona!“

(Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună,

Se ascund în rămurele – Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm și florile-n grădină –

Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –

Fie-ți îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a nopții feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis și armonie – Noapte bună!)

Un alt exemplu, faimosul poem „Peste vârfuri”

(Peste vârfuri trece luna,

Codru-și bate frunza lin,

Peste ramuri de arin

Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine’ntorn?

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?)

(„ Oltre le vette passa la luna, il bosco agita piano le fronde, fra i  rami degli ontani malinconico suona un corno;

più lontano, più lontano sempre più sommerso, placando con un desiderio di morte la mia anima desolata.

Perché taci quando, ammaliato, il mio cuore si slancia verso di te? Suonerai ancora, soave corno, qualche volta per me?“).

Am ales pentru această intervenție doar maniera în care Giacomo Prampolini reușește să prezinte, în baza propriilor traduceri, poezia lui Mihai Eminescu, cât să poată ca ea să se constituie într-un model și o garanție al întregului său demers. Se poate afirma cum contribuția autorului operei „Storia universale della letteratura” și care a trăit aproape patruzeci de ani, din 1938 până ân 1975, anul decesului său, numai într-un mic orășel din Umbria, Spello, fără telefon, fără computer, dar mereu dinaintea sa cu cărțile și cu o mitică disponibilitate spirituală spre alții, rămâne esențială și dacă această contribuție ar fi fost mai bine cunoscut și apreciat, mai ales de noi, românii, cu siguranță și destinul literaturii noastre în circuitul universal ar fi fost cu totul diferit.

[1]Atti del Convegno “Giacomo Prampolini e la letteratura mondiale” (Spello, Venerdì 3 giugno 1994). A cura di Renzo Pavese, p. 73 e succ.

Un oracol în stufărișul verde

surâde morții neinvitate

a copilului prins în funinginea

unei sorți nemiloase

Povara unui vânt alb

supunea furnica zurlie

unui chin disprețuitor.

Arma alungă vaierul

unui trafic devorant.

Și-i liniște în calendarul omului

3.

Sosește un anotimp proaspăt

pe pragul vârstei curtate

de o maladie frenetică

Nu-i clipa cristalului râvnit

pe cărări înfometate de melci

prezența stranie a unui murmur

fără răspuns

E în talaz un cuib al spaimei

ce ne face străini de lumină

și un gust amar al frigului lăuntric

scutură vintrele unei iubiri ratate

muget al unui mugur înghețat

pe pervazul serii de iunie

Poate că fericirea nu-i decât

o invenție a spaimei că suferința

ne va ține mult în regnul ei mutilat

și atunci de ce ne-am mai preface

în sechestrul unei iluzii atât de deșarte?

De pe un deal surpat de gâfâitul zilei

ce și-a pierdut răbdarea

cade șiroind de lacrimi un cer neștiut

6.

Cine unde cum când decide

finalul acestei zarve în care

a rămas doar o ruină ora și ziua

ceva mai încolo stăruie o stafie de veac

ce nu-i al nostru, poate doar

arătarea aceea mistuită de zdrențe

a unui lung și hoinar parcurs

prea plin de hurducăturile

unui car oferit ca destin…

7.

Izbeliști crupe de cai risipiți

prin păduri pustiite de-acum.

Dezordinea și-a ascuțit securea

pe grumazul unui orfan stejar.

Nici urmă de vreun zeu pe aproape

nimeni s-adune lacrimile geruite

de o iarnă fără odihnă. Dincolo

un rest din privirea unei mame

scăpată într-un demult și nesătul amurg.

8.

Puține, sărace bagaje rămas-au

în pridvorul umbrei divorțate de trup

și în neliniștea unui gând ce sună plecarea

mă lepăd de toate trăitele vieți

ce-mi par niște utilaje stricate

din care niciun Dumnezeu nu mai poate

face nimic….

9,

„Am pierdut șirul” – strigă poetul din

viziunea sa de bâtlan rătăcit

uitat de stol – „numai virgule

și mâzgălituri dintr-un alfabet suspendat

peste podul de piatră în care

jocul copiilor a ajuns o pură hamletiadă

- o cețoasă iscălitură pe cârpa

căzută din hăul ceresc.

10.

Sângerează și arborii o știm dar ne-am obișnuit

să trecem cu vederea așa cum se mai întâmplă

cu un copil sărman abandonat pe un trotuar

al urbei noastre maligne. Nicio deriziune nu

ne înșfacă, nu ne trage de mânecă niciun blestem

din cele puține încă tăinuite prin existențe ruinate

și totuși înălțate la rang de privilegii prin stranii

fetișuri.

Încă mai port înăuntru-mi îndoliat salcia

murind pe malul gârlei natale și puiul de cireș

plantat pe lângă vița de vie clocotitoare de viață

puiul de cireș visat în calde nopți de mai

veștejit înainte de vreme și iarăși înlocuit

cu un semen al său ce-a sfârșit la fel

fără să-mi indice măcar un minim motiv…

Sigur sângele lor e doar sevă pe care

și scoarța devreme amuțită n-o mai poate

salva. Dar cine poate jura că și sângele

nostru pângărit de atâtea păcate nu e

și el o sevă pe care deseori viața nu

cheltui un sfanț.

11.

O bucurie cât un dezmăț: putredă distanță

de țărmul pe care nicio Penelopă nu mai subzistă:

numai câțiva grauri bețivi își mai caută

o alinare definitiv pierdută. Noi – cei rămași

să apărăm blestemul – ne înrobim în vinul

unei așteptări văduve de sens. Și puțin mai

departe, un schelet al nimănui își plânge

identitatea definitiv pierdută.

Nu mai există tihna de altădată: alt ev,

alt neam, altă lume, de parcă nimic din

cele promise cândva nu scapă de derivele

noi ori doar reînnoite ale unui marș prea grăbit.

Să fie bine – zice un drumeag beteșugit de ani –

Va fi bine când alte răzvrătiri se vor ivi

laolaltă la târgul de vieți nevinovate –

unicul răspuns al unui înger căzut printre noi

dintr-o îndelungată sihăstrie…

Grea trecerea? Și prea scurt popasul aici,

de-a lungul unui marș pe care ne-am trezit

hălăduind când vinovați triumfali prin neaua

ce ne topea netrebnicia și chinul și suferințele

uneori sosite la timp să ne dezmeticim din

rele năravuri…

A fost timp și timp, vreme și vremuri:

chibzuieli adesea cu tălpi zdrelite de lut

nesocotințe ivite din snopi de răsfăț

și multă, prea multă așteptare a unui bine

căruia greu i-am deprins prețuirea…

Puținul rămas din parcursul teșit de margini

prea risipite în lumina de împrumut

ne va ține de cald în taină cu ce am fost

și cu ceea ne-am fi dorit să fim.

Însă aici stăruie taina: îndurarea va fi

ultima ocrotire: ultimul balsam pe

stârvul unei căințe nicicând rostite.

14.

Nu intra – îmi spui cu un glas tremurat

din cine știe ce vremuri –

întoarcere nu-i și acolo în jos

vei întâlni un rest dintr-o soartă

ce ți-a fost refuzată

Însă odată pătruns prin largile porți

prea pline de semne stinghere

nu văd nimic și-mi amintesc brusc

că ochii mi i-a oprit afară

un înger jucăuș zdrențuit de

zbenguiala unui joc capricios.

Nu găsesc drumul pentru că sunt în drum:

la capătul acestui cuvânt am ajuns deja mâine

și pâinea altuia mă va înfuleca

și vinul asemeni unui copil handicapat

mă aleargă prin codrul bolii de ieri.

mâna străină într-un buzunar…

spațiul în care vinul devine hotar și priveghi

între unghia care e tot mai mult o veghe de prisos.

halucinație a clipei care respinge carnea.

hoitul vânează ultima sa haltă pe calea substanței.

și unde animalul e pradă tânără. își devoră

visul unui copil fără vârstă. a sosit vita siderală

la întâlnirea cu lirismul lichefiat. Martorul își vinde

identitatea în târgul ultimei toamne. Mireasa

și gheata necunoscutului care strânge orizontul de gât.

Turmentări tinere, aproape copilărești odaia

fulgerului încercuită de sete. Încercuit de foamea

unde pâinea devine chilimbar. Cucoană tânără

pe patul spitalului poeziei de altădată cu Tradem

suflând în batista sângerie a transparenței ce se vinde

ca rest la piețele unui sfârșit de săptămână

în provincia ce nu-și mai recunoaște flașnetarii.

nici o ofelie – doar matilde cu chiloți ieftini

trași direct pe urina acestei poetici care nu-și

mai încape în ifosele unui postmodernism de rutină.

școala anacolutului vândut cu varză acră cu mititei

prin speluncile spaimei în care mițe diafane mor

peste flașnete pline de negi. cum să trăiești

între un negustor care înalță un drapel beției

crâncene și vaierul hoardei de lefegii motorizați

într-un comerț en detail cu pudorile sexului licențiat

în fiecare fin de soir sans rivages… mâna străină

într-un buzunar intrat în criză de pubertate.

îndelung chibzuit…

Și va coborî un pahar pe colina umedă de somn

și va coborî un pahar pe colina umedă de somn

în zorii fără iubite gratuite – îndelung chibzuit

la marginea unei sălbăticiuni surprinsă

în anturajul cu chip de roză mentală? câini care-și cară

stăpânii spre casele lor de improvizații lunare

latifundiu al poemului țâșnind pe margini

pahar imposibil cu berea ultimei crime

și lângă haznaua metaforei – acesta ești tu

umbra și statuia umbrei și cuțitul între petale

la capătul unui drum prăbușit pe ultima sa

neputință. Unde mă poartă cravașa acestei rătăciri

prin budoarele tandreții devastate de macii neliniștii.

Abia sosit-a trenul întoarcerii printre cocenii toamnei

de adio când cheflii își rumegă reumatismul lor visceral

- în zori vă voi povesti ce s-a ales de măruntele

lor privilegii de cârpele din care cad steaguri mucegăite

heralzi fără vârste nu mai descifrează alfabete pierdute.

o captatio benevolentiae

cărți care se întorc cu fața spre apus. cotoare putrede

în cel mai pur decor murate în priviri livide

ale femeii care nu mai așteaptă. îmi vând candoarea

în așteptarea unui vis al lui brâncuși strivit

pe un carton de wiesana cu un preț de zilier navetist. să nu mă

trădezi iubito în dreptul sânului tău stâng crește

o captatio benevolentiae trec prin dreptul lunii

din celălalt veac suporteri ai unui amor desuet

vetele caută harakirii prin tomberoane dichisite în care

biscuiți râncezi invită la cine domnești. ultimul accelerat

face galeș cu mâna unei aventuri ratate

pe care nici un folclor nu-l mai revendică…

Pentru mulți masa e gata

Și a coborât din nicăieri anul

năucit de veninoase vestiri.

Pe dealuri jefuite de aprige ciori

ierburi plăpânde își fac rugăciuni

mistuite de ger și de cețuri năvalnice –

arbori înșfăcați de neliniști își uită

pierduta de-acum ardoare estivă

și un izvor îndură blestemând lăcătuirea de gheață.

Nu vom mai ieși pe drumuri văduvite de grai –

„Unii, în pelerinaj, / ajung prin poteci obscure”

însă o umbră hulpavă scuipată de somn

cu o glăsuire de mormânt bâiguie la ferestre

că  pentru mulți masa e gata și ușa deschisă

dar cine se încumetă să intre când

pe la porți huruie nemiloase blesteme

iar pe streșini nemaivăzute năluci incită

prigoana șlefuind lama dezastrului.

„În lăuntrul nostru există o parte mută, apăsătoare ca o piatră și înfricoșătoare precum capul Meduzei. Doar puțini au norocul de a fixa sclipirea acelei lame pe care oamenii obișnuiți o numesc poezie”

FELICITÀ

Ovunque troverete quel poco bene

che vi mantiene allerta. Ha un peso

e dura quel che dura.

Conoscere

il sentiero, ecco quello che vi serve.

Incamminatevi, ma non chiedetemi

né il dove né il quando.

Gli storni in oscura nube vanno

in un promiscuo amalgama

verso tempi migliori.

Perle sparse da un’unica

collana in giro per il mondo.

Altro dirvi non so sulla felicità.

UNA POESIA PUÒ ESPRIMERE IDEE SCONNESSE

Una poesia può esprimere idee sconnesse

può aggirare la logica. Non loda

il passato ai danni del presente

né si limita ad accettarlo o a criticarlo.

A volte Qualunque diventa Qualcuno.

Da dove vengono né dove vanno

non si sa i pensieri sbandati dei poeti.

Pensieri vani, magari nebulosi

pare che oscillino in un limbo

di umiltà e superbia.

Qualcuno auspica un poeta che ami

gli esseri umani più che la poesia.

NEI TUOI OCCHI

Nei tuoi occhi

come nei laghi invernali

capovolte sui tronchi

al cielo fremono

corse di scoiattoli in verticale.

Ascensioni animali dell’anima

tentata di ridere.

E rami larghi di cervi.

Il male non può su di te perchè

basta solo affacciarsi sulla sponda

per vedere il fondale

risplenderti dentro.

FERICIREA

Oriunde veți găsi acel puțin bine

ce vă menține în formă. Are o greutate

și durează doar cât durează.

A cunoaște

cărarea, iată ceea ce-ți trebuie.

Porniți la drum, dar nu mă-ntrebați

nici unde nici când.

Stolul în obscura ceață se duc

într-o promiscuu amalgam

spre vremuri mai bune.

Perle împrăștiate de un unic

colier hoinar prin lume.

Altceva nu știu ce să spun despre fericire.

O POEZIE POATE EXPRIMA IDEI AIURITE

O poezie poate exprima idei  aiurite

poate răsuci logica. Nu laudă

trecutul în dauna prezentului

nici nu se mărginește să-l accepte roi să-l critice.

Uneori ORICINE devine ORICINE.

De unde vin unde merg

nu se știe gândurile fluturate ale poeților.

Gânduri deșarte, fie și nebuloase

pare că ar oscila într-un limb

de umilință și mândrie.

Unul își dorește un poet care să iubească

ființele omenești mai mult decât poezia.

ÎN OCHII TĂI

În ochii tăi

ca în lacurile iernatice

răsturnate pe trunchiuri

spre cer opresc

cursele de veverițe.

Urcușuri animalice ale sufletului

ispitit să râdă.

Și ramuri largi de cerbi.

Răul n-are putere asupra ta fiindcă

de ajuns să te arăți pe țărm

spre a zări fundalul

strălucind iar înăuntru.

Mamei memento al clipei despărțirii

Age quod agis –

Împușcătura din somn cu literele risipite

Pe iarba verde a mesei de lucru

Unde corabia își deretică ultima ei plecare…

Și chipul mamei plâns peste o crizantemă absentă

– n-a fost nicicând acolo dar o văd în vis, împroșcată

de nămolul unui nufăr din care copilăria mi-a făcut

cândva un steag alb; să ne vedem de treabă – zice –

Vezi-ți de treabă, copile, adaugă – și mâinile mele

Se lasă culese de niște sfinți încâlciți în vinovății

Cu identități nesigure și oricum prea imunde…

In vitro cu somnul agitat, cu gâfâieli arondate

Celeilalte vieți, celuilalt prag; albului pustiei –

Magnifica nulitate a fierberii cupei de cristal

Materia plină de miez și osul crunt al hârtiei de turnesol

Pe spatele căreia o pasăre neagră își face de lucru

Cu niște semne de împrumut batjocorind indicibilulul

Urcând în pod resturile de cadavre supraviețuitoare

Coșmarului ultim. Nu mai scrie – îmi zice –

Nu mă mai scrie… Cămașa tinereții tale pierdute

A putrezit în dulapul mâncat de spaime și o privesc

Peste umărul stâng unde s-a cuibărit fără preaviz

Tremurul înnoit al descompunerii …

Deriziune și cruzime și limpezime și fast al

Durerii care-mi acordă o ultimă favoare:

S-o privesc ca pentru întâia oară când

Într-o copilărie fără perdele mă pierdeam

În privirile unui vițel fabulos…

Nu știe a muri, Doamne,

Nu știu a muri, Doamne, toate aceste bâlbâieli

Ale orei matinale cu greieri care-și dau duhul

Prin codrii de aramă ai somnului spuzind de răni…

Îi contemplu stigmatele: am fost cândva la Assisi

Într-o după-amiază cu Fiorella B., o bătrânică de treabă

Și ea promisă somnului, și ea prinsă în mrejele unei plecări

Și am văzut cum de pe vitralii cutremurul îndepărta deja

Umbrele mari ale frumuseții ce păruse atât de statornice.

Și apoi venise Poetul pelegrin să-mi recite versuri

Cu cheie, cu cuvinte thailandeze împrumutate unei koiné

A unui trib de unde-și luase nevasta cu sămânță cu tot.

Eram singur într-o mulțime de turiști guralivi. Sfântul lipsea.

Și mama stătea acolo pe piatra rece a unei bătrâneți fără măsură

Și mi-a întins mâna și din mâna ei crudă au curs lacrimi…

Promis somnului, deci: cu cafeaua limpede a visului

Mijind spre zorii altui destin: ceaiul tânăr al plantei fără de grai

Și fără de hotar. Și atunci m-au auzit vorbind: ²A cui inimă a cedat?²

Tabloul din mâinile artistului a tăcut brusc. Numai stânca a vorbit

Lângă o tufă de roză sălbatică. Și brusc nu mai eram acolo:

Nici mama, nici amintirea ei, nici codicele,

Locul graiului care fusesem era un  staul gol.

Noli me tangere!…

Dar cum să fac asta când carnea ta e încă

Atât de îmbietoare și caldă?

Când piciorul tău miroase încă a trudă?

A, cuvântul a fost: îmbibat de regrete.

Gol de dorinți. Nu te voi mai

Atinge; îmi ajunge tăcerea, îmi va ajunge tăcerea, dacă vreodată! …

Dacă vreodată întoarcerea va mai fi posibilă – cel puțin în pliurile

Unui avantext unde inspirația se clatină sub povara vinului băut

Din butia unui nimic de tot nimicitor. Ucigașul a plătit – a spus

Într-un târziu martorul. Sora virgină a Poetului uitată la căpătâiul

Muribundei. Mai bine ar muri așa, cu această frumusețe în ochi.

Și tabloul neterminat din mâinile lui Raffael cel Vechi și cântatul

Acela imposibil al broaștelor din visul care se pierdea într-un alt vis

Care murea într-un al treilea vis și tot așa până în pragul vecilor

Fără acoperire…

Labirint descuiat în aparențele seducătoare și totuși tristețea

Te limpezea ca și cum erai acolo spre a custodi averea templului.

Nu timpul era creditorul, ci noi. Tu și eu. Ca margini ale unui cuvânt

Niciodată prezent. Pe o felie de humă zenitul își înmormânta ultima

Sa lacrimă. Ne-am privit fără să ne vedem. Tu coborâseși în tainicul mâl.

Prin corolele de brândușe te mai puteam încă privi. Surâdeai,

Dar nu mie. Celuilalt uitat între petalele unui copil promițător.

Acum e dimineață devreme. Câinii miloși își suflă în palme

Și scormonesc în pământul reavăn al acestui ultim mileniu perfid.

Ne vom mai întâlni? Cu siguranță. La aceeași oră matinală

În fiecare zi când nebunii lumii vor da foc primăriilor clandestine.

Este exact ceea ce voiam să-ți spun. Sau nici atât. Tăcerea ta

De-acum îmi ajunge. Îmi tremură în sânge precum cristalul fierbinte

Al ultimei toamne petrecute împreună la ușa făgăduinței

Care nu s-a deschis niciodată. Totul în van. Totul numai vanitate

Și absență de temei. Să fii serios, îți aud mărturia printre ciulinii

Înnebuniți de spaimă, avizi și ei de neputință și foame.

Craiova,

iunie 2007, un deceniu îndoliat

Dante Alighieri, De vulgari eloquentia, 6, 2

Oricine socotește într-un mod atât de respingător să creadă că locul unde s-a născut ar fi cel mai încântător care există sub soare, acesta prețuiește și limba sa maternă deasupra tuturor celorlalte (…) Eu însă care am lumea drept patrie (…) deși iubesc Florența într-atât încât să suport nedrept exilul (…) să citesc și să recitesc volumele poeților și ale altor scriitori care descriu lumea în ansamblul și în părțile sale (…) am tras această convingere: că există multe regiuni și orașe mai nobile și mai încântătoare decât Toscana și Florența, cărora le sunt nativ și cetățean și că există multe popoare și națiuni ce au o limbă mai plăcută și mai utilă decât cea a italienilor.

Dante Alighieri, De vulgari eloquentia, 6, 2

Pe bătrânica Veta a lui Buță de peste drum

o revăd printr-un galeș snop de ceață

cum se ciucește pe marginea șanțului

din fața porții sale și-și face nevoile –

zâmbind parcă vrăjită spre ocazionali trecători…

O știu de ani, prieten mai mare și ocrotitor

al pruncilor săi de-acum pierduți prin

cine știe ce coclauri ale sărmanei lor

existențe…

Tata îi nășise pe rând când au venit

pe lume iar eu i-am ținut în brațele-mi

firave de puști indiferent la întâmplările

unei lumi încă prea așezate în rosturile

sale străvechi.

Și zgribulit în leagănul din foișorul meu estival

investighez iar și iar ca într-o aprigă litanie

intrigile sorții ce nu contenește

să joace țintar cu existențe exilate

într-un fum nu mai puțin de prisos…

TAIFAS CU DUMNEZEU

Pe aleea din English Park

în spatele statuii lui Cuza

- pe partea spre răsărit

ne face cu mâna Casa Albă,

ciudata clădire din nu mai știu

care veac de-acum adormit,

îl zăresc pe I. D. Sîrbu meșteșugind

una din plimbările sale legendare.

Tăifăsuiește, cum mi-a tot spus,

cu un Dumnezeu numai al său:

prea surghiunit de un trecut

care nu-i iartă bătrânețea și boala.

Mă întreabă dacă-mi mai amintesc

povestioara pe care mi-a spus-o

la primele noastre întâlniri

într-o aglomerată bodegă din fața

Teatrului de unde abia fusese concediat

pentru a doua oară pe „motive ideologice”.

Îi spun că am reținut doar povestea

cu Sf. Petru descins în mod epic

la căsuța unor sărmani dintr-un cătun

uitat de Dumnezeu…

„Și mesajul?…” – insistă –

„Nu-l mai rețin!”. Cu un arțag

de flăcău răsfățat de o recucerită

onoare îmi aruncă țâfnosul răspuns:

„N-ai înțeles nimic. Era prin toamna

lui 41, mă plimbam cu Blaga-Tao

prin Dumbrava Sibiului: eu îmi căutam

calea pe un cer cețos

EL își chibzuia știute sale

Tăceri”.

Per Craiova*·

Ce e iubirea

Au încercat să ne învețe

Ce e iubirea

umplându-ne capul cu cuvinte obscure,

cu fraze frumoase cu fundițe roze.

Au încercat să-mi spună

că-i mai importantă decât pâinea,

că are o culoare în plus a curcubeului

și posedă cunoașterea supremă.

Eu nu am definiții și imagini

ca s-o susțin,

ar trebui să te duc cu mine și să te arăt,

riscând ca vreunul să te răpească.

Craiova

Umblam grăbit și nimeni nu mă observa.

Eu îi privesc și le rețin expresia

chipului, citesc motivele pașilor lor.

Nu sunt un vrăjitor, joc

cu seninătate și pot observa oamenii

fără să pierd nicio nuanță.

Sunt la Craiova, am senzația

că mă aflu într-un salon din alte vremi

ce mă primește totuși cu nepăsare.

Seara hoinăresc prin Centru, barurile

sunt pline ochi cu fete drăguțe

și elegante. Atitudinea lor

e de regine. Aș vrea să le sărut pe toate,

să le duc în Italia, triumful meu,

gloria mea! Însă ele sunt fermentul

cetății, egoismul meu e hazliu.

Uite ce ghirlandă de arome,

un cor de promisiuni pentru Craiova

deschisă spre viitor, mânată de pasul

înnoirii. O simt fremătând

din temelii cu pasiune,

simt că în jurul meu se mișcă un cor

de proiecte: Craiova nu caută fardarea,

ci ritmul european, armonia

cu ceea ce se anunță la orizont

și are motive: pe orice stradă

se presimte fermentul, neliniștea schimbării,

se simte că acum trebuie pornită căruța:

e un oraș cu străzi prea frumoase,

cu monumente antice și bine păstrate,

cu piețe ce au suflet. Oamenii

surâd, nu e România parcată

în Italia, nu resturi

și descompunere umană. Craiova

are sufletul mare, pietrele sale

au cadențe antice, fiece fațadă

de bloc are zboruri ce implică

sufletul. Iată Biserica Sf. Dumitru

iată Muzeul de artă,

Biserica mânăstire Cosuna,

Parcul Nicolae Romanescu,

Madona Dudu, Grădina Botanică.

Da, m-am îndrăgostit de Craiova

fiindcă simt puritatea ei, răsuflarea lui

Demetrescu și a lui Brâncuși,

a lui Titulescu și a lui Șirato,

a lui Baba și a lui Sorescu, strigătul dulce

al artei ce da viață și semne. Craiova

are mâini mari și picioare înaripate,

are ochi de cer, un trup pe care a-l îmbrățișa

trebuie să-l bucuri neîncetat,

iată Catedrala surâzând,

iată Teatrul ce mă îmbrățișează,

odată spuse cu ardoare cuvintele

cântului iubirii. Și poeții români,

premisa cântului, pregătirea

pentru muzica ce sosește

din cărțile lor veșnice

în care eu simt mireasma înaltă și sublimă

a rădăcinilor mele. Calabria precum Craiova,

afinitățile pe valul unei amintiri

ce leagănă visurile și le aromește

cu analogii. Da, Craiova,

în tine am găsit frumusețea

risipită și dureroasă a Istoriei, încăpățânarea

ce mereu învăpăiază viața.

Arată-ți frumusețea

fii tu însăți în fiece clipă, deschisă

la pasul deluviului lunar

când seara aprinde speranțele

fiecărei făpturi umane. Eu te-am văzut

și te-am plăcut ca pe o doamnă veșnic

tânără și frumoasă  în felu-ți de a face poezie.

Tu ești poezie de piatră și de carne,

nu florile de mucigai ale lui Arghezi,

nu Venezia lui Eminescu, ci palpitul ce aprinde

stelele și le îmbracă în cuvinte noi. Acestea vor mișca

suplele flancuri ale călătoriei tale.

Un nou alfabet

Am întrezărit un nou alfabet

aici, la Craiova,

în aceste zile calde de septembrie

făcute din litere azure,

din fulgerări și muzici necunoscute

ce pâlpâie în ochii săi

ca niște jocuri

și ca antice cânturi.

Aroma sa de femeie

are eleganța

de curcubeie în fugă

ce se-ncrucișează

în fulgerele dorinței mele.

Iar numele său

are inima lui Leopardi,

o sinteză

și o tensiune de a exista.

Silvia…

Iubirea e neastâmpărul lui Dumnezeu,

dar eu deja m-am îndrăgostit,

ea care-mi lipsește,

îmi lipsește întâia literă a alfabetului.

Craiova, 19 septembrie 2015

Femeile din Craiova

Nu-mi previn oftatul;

noaptea scoate la plimbare un vis,

râsetele lor ilumină Piețele,

roiesc ca libelulele

spre lumini tainice, spre glumele

tinereții nerușinate ce-o pretinde.

E o solemnitate ce prinde viață cotidiană

și prejudecățile cu care am plecat

sfârșesc la impactul surâsurilor.

Ca-ntr-un miracol, pe neașteptate

e la fel precum cea din satul meu.

Blocurile baroce sunt complice,

insistă, mă ispitesc. Dar de la o fereastră

se-arată ea, tăcută, și sunt liber în sfârșit,

eu cu luna, cu femeile, cu berea

română ce are un gust de salvare.

Femeile din Craiova vor aștepta veșnic,

mă voi întoarce după ce va fi ars veșnicia cu ea.

Anticele povești ale Craiovei

Hoinărind prin insula pietonală

navigând prin aromele tinerilor

ce se bucurau de fericirea lunii

Saeid, Bill și Yong

beau surâsurile valchirelor

călărind macii uriași

în formă de elefanți.

Sau poate erau elefanți adevărați

închiși în paharele de bere

gata să povestească străvechi povești ale Craiovei

pare uneori insulă cu zăcăminte de petrol.

Ei și Francesco prinși de reflecțiile

indiscrete ale cornișelor și ale lampadarelor

din Barul cu un nume prea american.

Fericirea în buzunar, răsucirea Tatianei și a

Mariei.

Totuși e probabil ca asta să se fi întâmplat

într-un vis ce avea nevoie de cure estetice

și dorea să vină în Italia.

Am băut fără oprire direct din sânii berii.

Am povestit despre bunicul meu la Pittsburg,

despre bunica mea ce făcea pipi în picioare,

de anumite obiceiuri din Calabria ce mi-au apărut

în acea clipă

potrivite să-i facă să înțeleagă pe ceilalți poeți

dimensiunea mea mărginită la o biată

identitate, atât de biată că nu merită nici protestul

sindicatelor. Însă m-am simțit important toată seara,

apoi am înțeles că era reverberația poeților ce se aflau cu mine.

Dar de două ori

Oare ce m-a împins să mă întorc?

Nicicând de două ori în același oraș

spre a evita îndrăgostiri

spre a evita ca muzica edificiilor,

inima lui Brâncuși întâlnită întâmplător,

sufletul lui Eminescu și al lui Cioran

să-mi provoace prea multe sărbători, mă primesc

cu vinuri de soi și muzici țigănești.

Și în schimb iată-mă aici.

Am trădat Roma, am trădat Matera,

ceva m-a împins să reparcurg străzile

căutând un indiciu pe care străbunii mei

le-au lăsat într-un cufăr creat de

Cellini. Un notar are cheile,

dar nu-mi mai amintesc numele său,

va trebui să mai revin încă, probabil.

Va trebui să revin spre a-l revedea pe Ion,

spre a revedea acea mică fereastră

la marginea orașului, spre a regăsi aroma ei

care scăpată din buzunar se va fi refugiat

în vreo tufă de flori ori în apele Dunării.

Va trebui să revin spre a mă oglindi în cerul

unor cuvinte șoptite de războinicii

romani ce încă visează Imperiul.

Craiova știe a iubi

Multe răspunsuri am avut:

nu voi mai pune întrebări.

Craiova nu are somn.

Dacă floarea aceea retezată

în pălăria clădirii Primăriei

ar sta puțin liniștită

nu aș mai fi atât de îngrijorat

de puterea aromei sale.

Orașul nu are mâinile legate,

se respiră și se cântă.

Iar tinerii au otrăvuri

precum cei din Trastavere.

Ți-aș spune „orașul meu”, dar apoi

lingușirile ar sparge frumusețea

în țăndări fără binecuvântări.

Aversă

Aversă

Umbrele deschise.

Străzile pline de apă.

Însă eu știu că iute va înceta.

Iubirea aduce soarele.

Foamea

Dorința îndrăgostiților

în ochii altora devine ridicolă,

imaginile spre a o exprima

o grămadă de banalități.

În timp ce stau lungit

în această cameră de hotel la Craiova

și te revăd prin Murgia,

aș vrea să fiu capotul tău,

să-ți astâmpăr foamea,

să te fac să o simți pe a mea.

Cu pași iuți

Cu pași iuți

merg spre Muzeul

Culturii Populare.

Tu mă urmezi,

De ce ți-e frică?

Că vei uita cerul?

Orice imagine ești tu

sunt cu noroc condamnat.

Strada e largă

Strada e largă.

Pe fațada Universității

un joc perfid de curcubeie

ce spun povestea ta.

Craiova e irezistibilă când

dacă îmi joacă fantezia,

dacă îmi dăruiește un pic

din inima ta nebunatică.

Aici la Roma

Aici la Roma

Craiova e abia un ecou

de prilejuri neculese,

de culori murdare,

de renunțări.

Însă peisajul

ce-l port în ochi și-n buzunar

și în cuvintele mele

ochii  unei țigănci

ce voia să-mi citească în palmă.

Mă întrebau

Mă întrebau:

„Ce voi duce cu mine pe veci?”

Primărița vorbea

oferind rubine de gânduri

oaspetelui ce  simțea

bătăile inimii sale,

densitatea pasiunii sale.

Politica e dușmancă iubirii.

Încerc și reîncerc

Încerc și tot reîncerc să te chem.

Am mâinile goale,

o stupidă iritație.

Craiova e insidioasă

cu puberii săi nocturni,

cu insula sa pietonală

ce sugerează o cameră de dormit.

Francesco și eu

Francesco și eu comentăm

monumentele Craiovei.

Roma în fundal.

Dacă pui Roma ucizi și Parisul,

nicio comparație.

Însă acel detaliu acolo, îl vezi?

Acea poartă pictată în galben,

cu ramul aplecat care salută,

acel glas ce sosește de departe…

Ardere.

Reverberarea mâinii tale

mângâindu-mă.

Hotel Europa

Hotelul Europa e magnific,

confortabil,

personalul atent la orice dorință.

O frumoasă fată la recepție

e fan a lui Gigi D`Alessio, eu fan al ei,

dar cum să-i spun

după mărturisirea gustului său muzical?

Păcat! Are un corp ca o dulce simfonie,

un muzeu de senzații.

Dar, haide, glumeam,

nu fă grimasa aia,

dacă tot îți place D`Alessio și ție

ce te aștepți să-i spun?

Am reîntâlnit camerista

Am reîntâlnit camerista

ce-a locuit la Foggia

opt ani.

Bine că ploaia

l-a grăbit pe bărbatu-său

să vină s-o ia

la sfârșitul programului,

bine că tu vegheai

în lăuntrul meu.

M-ai fi omorât.

Dar crezi tu că te-aș fi putut înșela

Crezi că aș fi putut să pierd

parfumul ochilor tăi?

O lungă discuție

O lungă discuție

despre problemele șomajului.

Craiova industrială

are crampe de durere,

contradicții,

amărăciune.

Sunt un străin,

nu am nici un drept

de a da sentințe,

privesc cu ochiul occidental,

văd multe îngrădiri la pășune.

Despre acel gest al lui Eminescu

Ce anume conservă Craiova?

Acel gest al lui Eminescu

care într-o seară voind să aprindă

carul de foc

a trăit purificarea cărbunilor aprinși?

Tu ce aștepți să se deșire acel surâs

în cuvinte de foc,

în metafore neîntinate?

Ecoul sonor

al cuvintelor poetului

e aici alături de tine.

Bea din ele o picătură,

tu mă bei pe mine,

eu te beau pe tine.

Craiova pe fundal

Traversând câmpia.

Craiova în fundal.

O foșnire de mesteceni

se clatină spre absolut:

copaci care poate

m-au cunoscut în copilărie.

Prăbușirea prea multor vise…

Ferestrele de la Sf. Graal larg deschise,

o închipuire fascinantă,

pașii rinocerului obosit

al trecutului meu.

Am nevoie de iubire.

De iubirea ta, simt

că luna mi se-ngheață în cafea,

că în fiece înghițitură saliva ta

aprinde reverberații de vise…

Durerea de dinți

Totul filtrat

de durerea de dinți:

escorta la pulmann,

discursurile și recitările.

Totul opacizat

și mestecarea lentă,

curiozitatea aproape pierdută.

Craiova în ceața durerii,

Craiova în patul matrimonial gol.

Ionesco

Ionesco cerșind

o felie de pâine.

Piciorul însângerat,

nici Regine, nici coșuri de flori

la trecerea sa.

Mărturie oculară.

Vreau să fur CRaiova

Vreau să fur Craiova

un pic din existența sa inocentă,

dar am inima plină

de lumini stinse.

Voi aștepta iarna,

mă voi întoarce cu zece cardinali

într-o excursie.

Vor reda și băncile

din părculețe.

Tu nu face nazuri,

încheie-ți bluza:

acele două camele

sunt patrimoniu personal.

Am cumpărat o pălărie

Îmi e potrivită,

ating din întâmplare

colțul unei mobile,

marginea unei farfurii;

încredințez acestor gesturi

mesaje de veșnicie.

La Craiova am atins

monumente într-un mod cam obscen

și am furat o rază de soare

spre a vedea dacă e chiar a mea

ori a altui poet,

poate a lui Eminescu.

În monumente nicicând visate

raza începe a dansa în mâinile mele,

știe să și cânte o frumoasă ghicitoare:

„Madama Colombina

lasă-te sărutată pe gură”.

Nu am pretenții

Nu am pretenții

de a cunoaște Craiova,

de a o fi făcut să se îndrăgostească.

Totuși eu m-am îndrăgostit

și de aceea am furat

o dantelă a sa

de pe o stradă nocturnă

și pe care o port cu mine pe piept.

Din Piața Unirii la Craiova

Ploaia, poeții, tu ce mă-nsoțesc

goală unduind șoldurile, noaptea e prudentă,

însă nu-mi ieftinește aroma ta

ce mă face mai frumos, o spun privirile

cameristelor și cele ale poetelor.

Nu-mi spune tocmai acum că trebuie să-ți restitui

cuvântul din tine creat. Lasă-mi-l să mă bucure

seara, la bere, cu prietenii,

înăuntrul ecourilor stranii ce vibrează de tămâie.

În pantofii uneia ce trece în grabă.

Nu reușesc să-nțeleg dacă ploaie ești ori noapte,

dacă tu ești cu povara ta de vise,

dacă ești așezată sau nu reușesc să te văd.

Eu unde mă aflu, acum, tu unde?

Suflet și corp? Strigăt ori lampadar făcut țăndări?

Închiși în spațiile unei ardori

ce bântuie în căutarea unei magii.

Tu ești înăuntru-mi, așa-i? Și eu, eu unde sunt

acum când totul se-nvârte nebunește-n jur?

Acum când am găsit numele tău, măsura ta?

Strada Matei Basarab

Halucinațiile mele!

Sărind de la Fântâna Purcarului

la fântâna Popova.

Cu toții privindu-ți picioarele,

bucurându-se de grația ta

ce brodează figuri în fugă.

Fii liniștită, n-am băut mult,

chiar dacă barul era foarte dichisit

și aveau chiar și d`Armagnac.

Cum de ai intrat tu

în paharul d`Armagnac

încă n-am înțeles.

O  sorbitură și-ai devenit inima mea.

Nici un spasm, nici orbiri.

Numai cuvinte blânde spre a-mi însoți

euforia, ființa mea intrată

în întregime în tine. Am făcut dragoste

mai înainte jucând de-a v-ați ascunselea

în Grădina Trandafirilor, apoi despuiați

pe un pat cu spini.

De ce să suferi atâta?

Bine că a trecut Gorka Lasa,

a zis „Maestre, hai,

să toastăm”. M-am trezit.

Pentru Craiova

1

Craiova umbla,

muzica țigănească

mă consolează puțin.

Am intrat în euforie

cu două sticle de vin,

îmi amintesc unde ședeam,

îmi amintesc vinul

mi-a zis grele lucruri

pe care e mai bine să nu le spun.

Îmi amintesc că te iubeam.

2

Ion a făcut miracolul:

cincizeci de poeți la concert.

Seul cântă viața,

Panama o cântă, o cântă Persia,

o recântă Craiova,

Italia o cântă, apoi Spania,

Japonia,

e un cânt ce trece prin fereastră.

3

M-au urmat la Hotel Europeca

cuvintele poeților.

Finalul mia dat bănuiala

că poezia încă e brațe deschise

spre a salva lumea

se poate salva prin dragoste

și refuzând mitele mafioților.

4

Craiova e o inimă ce palpită

în luminile serii.

Multe lumini le-am pus în valiză,

vreau să le însămânțez

în călătoriile prin lume.

5

Nu există margini pentru discuție,

când intră politica se revarsă

potopul esențelor

în absențe și în îngâmfare.

Poeții au margini de îndoială

dar invizibilul se despuie și se oferă

spre a ne face să încheiem socoteala.

6

La Craiova

luna nouă

unduind ne-a urmat

la bar

într-o noapte populată

de viori.

Prea mulți zori promiși,

prea multe revoluții

și fluvii de cărți cu mierea

versului desăvârșit.

Eu eram nerușinatul

ce privea prea mult

chelnerița ce aducea halbele

strângându-le la piept.

7

Și totuși te-am văzut în fundul halbei

puțin intimidată,

îngrijorată că și alții

te-ar putea vedea,

ai fi devenit știrea,

tainica gestație a poetului

ce nu știe să traverseze coridorul

ce nu știe citi ceasul.

Mesele erau toate ocupate,

te-am rugat să ni-l cedezi pe-al tău,

un grup de prieteni,

un câine maidanez ce lătra

la luna moartă

pe un scaun răsturnat.

8

Frumos Muzeul de Artă

mai frumoasă încă primărița

care cu glasul ei azur

m-a condus pe canalele Veneției.

Nu mă-ntrebați motivele,

fantasmele șiroind în inima mea,

umblu la plimbare pe străzi mohorâte.

prin piața pustie.

Nu mă-ntrebați de ce iubesc Craiova.

Nu există motive, există cu miile.

Poate am nevoie de o casă, de un vis

care să fie doar vis de noapte în derivă.

Scrisori ale lui Eminescu pentru Veronica Micle

Am decis

e ultima oară când îți scriu,

când am înfulecat toate calendarele,

am distrus timpul

spre a evita ca nu cumva contabili ai cuvântului

să facă strâmbe socoteli,

vor reda

din ființa mea fără timp,

adică de orice timp.

Te-am iubit…

dar cum era să-ți dărui concretețea

iubirii mele

dacă Dunărea mă inunda zi de zi,

dacă toate stelele

se certau spre a-mi lua visele

geloase ca lupi ai stepei?

Destinul meu acesta era,

să aștept ca moartea să-și lepede

zdrențele de pe scenă

și să ardă clauzele aurului fals.

E mult sânge în inima mea,

multă lumină în venele mele.

Dintr-un trandafir am știut mereu

să fac convoaie de nouri în voiaj:

speranța e în a face.

• Volum publicat în originalul Italian la editura craioveană „Europa” sub titlul Per Craiova, în 2019, și lansat la ediția din același an a Festivalului Internațional de Poezie „Mihai Eminescu”.