Claudia Mandi: cronică plastică

Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice (Repere revelatorii Citeşte

Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

1 May 2020
Autor

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de accidente şi contestaţii, nu s-a sustras arealului unor paradoxuri, nu o dată nutrite din pasta densă a unor invidii … colegiale: întâmpinată, la debutul său din 1964, cu onorurile dilatate iscate din sentimentul prezenţei unei voci lirice autentice, autoarea Persoanei întâia plural s-a bucurat, apoi, de o atenţie constantă din partea majorităţii criticilor importanţi; excepţiile, puţine şi, în general, venite dinspre grupări de orientări cripto-proletculte (cazul “săptămânalilor” lui E. Barbu) n-au putut, din motive uşor deductibile, să-i pericliteze locul câştigat, sfârşind mai curând, printr-un proces alla rovescia, cum spun italienii, prin a-i augmenta audienţa. Şi, totuşi, dacă, spre deosebire de unii dintre confraţii ei de generaţie, Ana Blandiana a pierdut, pe traseu, ceva din prestigiu şi interes exegetic, aş spune că principala cauză trebuie căutată mai degrabă în acreditarea grăbită venită din partea criticii de întâmpinare care, în cazul ei, s-a dovedit, într-o oarecare măsură, o critică de “îmbrăţişare”. Înclin, aşadar, să cred că, în multe cazuri, cărţile sale de poezie au continuat, cel puţin în deceniul ce a urmat debutului, să fie întâmpinate chiar de criticii cu autoritate cu un fel de simpatie gratuită, fapt ce a determinat, poate, nu doar o percepţie suav superficială, ci poate şi o anumită lentoare în traiectul literar al poetei, cauzată de absenţa unor cerinţe provocatorii apte s-o convoace la rupturi de natură poetică şi, încă şi mai mult, poietice. Cum nu propun aici un act evaluator al poeziei sale, disocierile de mai sus au rostul de a identifica un punct, acel loco dolens în stare să conducă la o determinare mai exactă a resurselor, care nu sunt deloc puţine şi, deci, dificil de articulat, ale celeilalte dimensiuni a personalităţii sale literare: e vorba, desigur, de dimensiunea sa civică, spre a recurge la un atribut pe care pare să şi-l fi asumat în chip explicit, sau, spre a împrumuta o sintagmă cu iz mitologic, “Cealaltă Ană”.

Oricum am aborda lucrurile, faptul că poezia Anei Blandiana nu poate fi disociată de propensiunea autoarei spre scena publică, spre agora, mi se pare un adevăr greu contestabil. Un alt adevăr, în logica lucrurilor, pare a fi acela că, cel puţin în aparenţă, situarea eminamente lirică a poetei încă în începuturile aventurii sale literare nu lăsa loc pentru o supoziţie acreditantă a unei eventuale angajări a ei în treburile polis-ului. Posesoare a unei fizionomii mai mult decât agreabile, Ana Blandiana şi-a asociat, prin timp, atributele unei prezenţe mirabile, în care o anumită candoare, suavitate chiar, dar şi un soi particular de fragilitate (a fiinţei umane supuse agresiunilor, spre a spune astfel, naturale ale speciei), din care n-a lipsit niciodată savoarea, plusau aproape exclusiv în contul condiţiei de poet prea ocupat cu setul de metafizici literare spre a mai lăsa loc la altceva. Nu-i mai puţin adevărat însă că, odată cu ucenicia la crochiurile săptămânale, mai întâi la «Contemporanul» lui G. Ivaşcu, apoi la «România literară», divulgau un gust al angajării, dar niciodată, parcă, la dimensiunea şi amploarea unei înfruntări, să spunem, care să asume deschis condiţia şi riscurile unei disidenţe în semnificaţia adevărată a cuvântului. De altfel, nici nu cred că disidenţa poetei (pe care, neuzând de viclenele ghilimele, nici nu cutez a o nega) s-a încadrat într-o perspectivă politică, rămânând, ca a multor altor scriitori ai vremii, în limitele unui refuz şi al unei revolte, deseori surde, oricum în afara protestului cu adevărat singular şi disident al unui Paul Goma.  Poeta însăşi nu pare, în multe din confesiunile şi luările sale de cuvânt după 1990, a-şi fi trecut în cont mai mult decât revolta, cu arsenalul scriitorului, împotriva unui regim pornit vertiginos pe calea detracării până la caricatură. Nu i se poate însă în nici un caz nega meritul de a fi contribuit, mai ales în ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste, la tentativele scriitoriceşti, altfel minime, de subminare, nu a regimului, ci a “mitului” triumfalist al acestuia, în alte cuvinte, la săparea unor mici breşe în chiar “fundaţia” de verbiozitate ce se înălţase, propagandistic vorbind, în acei ani alimentând în mulţi dintre noi sentimentul păgubos al damnaţiunii pe timp nelimitat.

Pentru cine doreşte să refacă un parcurs al Anei Blandiana pe reperele personalităţii sale civice i se va părea absolut obligatoriu să-i fixeze drept resursă portantă supunerea la adevăr, ca axiomă existenţială şi ca dimensiune a unei moralităţi înţelese în temeiul ei cel mai ardelenesc posibil. Iar cum adevărul, în ordine istorică, înseamnă a nu trece sub tăcere nimic din ceea ce nu convine, neuitarea apare drept remediul de natură terapeutică pentru intelectual şi, cu atât mai mult pentru poet. Idea sustragerii din cetate îi apărea poetei de-a dreptul oripilantă încă din anii ’70, iar într-unul din micro-eseurile adunate în volumul din 1986 (Ed. Eminescu), cu titlul Autoportret cu palimpsest, îl divulgă în mod declarat: “Pe cât înaintez în maturitate, urăsc şi mă înspăimântă tot mai mult condiţia (…) de monstru sacru a scriitorului, condiţie care, sub pretextul piedestalului, îl smulge pe scriitor dintre oameni, obligându-l la istovitoarele eforturi ca să se sustragă curiozităţii publice şi să poată privi în continuare, atent şi anonim, lumea prin care trece”. De aici, poate, nevoia autoarei, verificată prin timp, de a fi o prezenţă în cetate, chiar dacă ar putea fi suspectată aici, fără pic de maliţie, şi acea minimă doză de narcisism de care orice creator, indiferent că recunoaşte ori nu, suferă fatalmente. Numai că, în raport cu evoluţia ulterioară a lucrurilor, de după 22 decembrie 1989, contabilizând “agremente” şi riscuri, numai inamicii de totdeauna ai poetei nu sunt dispuşi să recunoască evidenţa unei opţiuni de samariteană: fiindcă, de la prezenţa sa în primul organism politic post-ceauşist, unde ajunsese fără să fie consultată, urmată de demisia, peste doar o lună, din motive de conştiinţă, gest de o indiscutabilă onoare şi demnitate, şi până la travaliul extraordinar la ctitorirea muzeului de la Sighet, Ana Blandiana a antamat, cred, unul dintre cele mai coerente şi mai emblematice trasee din viaţa publică românească din blestemaţii noştri ani de tranziţie. Nu se poate uita cu uşurinţă şi, în orice caz, fără vinovăţie, prezenţa sa în Piaţa Universităţii, întemeierea Alianţei Civice, însoţită de rezistenţa la intrarea în partidul ce se va crea, refuzul, apoi, al oricăror demnităţi politice ori diplomatice, într-o ţară şi într-o vreme în care vânătoarea de astfel de privilegii a devenit un sport naţional.  Au existat – şi din fericire, dar poate că, în mod egal, şi din păcate, întâmplările acestea nu mai constituie secrete -, au existat, deci, momente în ultimii 12 ani în care numele Anei Blandiana a constituit pretext de imunde “pamflete” şi denunţuri murdare, în publicaţii de scandal şi pe canale tv, nu o dată puse în scenă cu vechile mijloace ale intoxicării din arsenalul dictaturii comuniste. Cum să rezişti – poet fiind, fragil ca trestia care refuză, totuşi, să abdice de la dreptul de a pune întrebări când, manipulată, cetatea pare a crede că există numai răspunsuri – unor astfel de diligenţe şi “onoruri”? Astfel s-or fi putut naşte ceea ce Ana Blandiana însăşi numeşte, într-unul din ultimele sale interviuri publicate într-o voluminoasă carte (Cine sunt eu?, Dacia, 2001), “Marile Răni ale Poetului”, aruncând în destinul său, mai vechi şi mai noi, povara adevărului ce continuă să-i terorizeze conştiinţa. O povară cu care mi se pare că ar fi cel puţin trist, dacă nu revoltător a se glumi. Fiindcă, indiferent dacă ne place ori nu ne place poezia ei, Ana Blandiana a probat, în opinia noastră, o profundă şi legitimă vocaţie de intelectual pentru care nimic din ceea ce e al omului (şi al cetăţii) nu-i poate fi străin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

May 2020
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031