În ciuda multor evidențe din îndeletnicirile mele de-a lungul unei vieți trăite mai curând prin păienjenișurile cărților, nu mă pot defini drept un cinefil pătimaș. În ciuda faptului că nu cred să-mi fi scăpat prea multe pelicule din capodoperele acestui gen atât de popular.
În adolescență și în prima tinerețe mărturisesc că nu mi-au „scăpat” nici clasicele filme istorice ori de aventuri, însă destul de timpuriu am descoperit – cred că la primele contacte cu filmele lui Fellini, Antonioni, Rossellini, Bertolucci, Pasolini, Visconti mai ales, ca și Bergman, Hitchcock, Wajda, Tarkovski ori Mihalkov – gustul magiei celei de-a șaptea artă.
Însă, cum o existență mundană își are și ea capriciile ei, uneori tulburate de treierișul anilor și a unei sănătăți deloc blânde, auto-exilat la pat, am ales să revăd, cu calmul vârstei și ca antidot contra unei solitudini nesperate, tot ceea ce mă copleșise în această vastă și atât de variată artă, prea repede și cel mai adesea căzută în plasa unor divertismente de o ieftinătate și gratuitate quasi-nepermise.
Am revăzut, dintr-o nouă și, îmi pare, mai incitantă perspectivă capodopere care au marcat puncte de cotitură și au generat noi seturi valorice în domeniu. Neuitatele producții ale lui Luchino Visconti sau Antonioni mi-au retrezit vechea și pătimașă pasiune pentru filmul intrat într-un indimenticabil patrimoniul al umanității. În care sper cu o convingere, fie și…maladivă, că vor rămâne.
Scurta digresiune de mai sus mi-a facilitat-o re-întâlnire cu o experiență pe cât de particulară (cu protagoniști de vârf ai ecranului și cu patru mini-producții) pe atât de o actualitate, pe atunci cu un asumat mesaj profetic. E vorba de ceea ce a intrat în istorie cu omonimul Ro.Go.Pa.G.: majusculele de la Rossellini, Godard, Pasolini și, pe atunci, aproape necunoscutul Ugo Gregoretti.
Dintre toate patru, așa cum critica a promulgat încă de la ieșirea lor pe ecrane (în ciuda cenzurii survenite din partea unor autorități exact pentru rebelul Pasolini), rămân încă în vraja capodoperelor ultimele două: celebra Ricotta / Urda a lui Pasolini și Il pollo rupante / Puiul de curte.
Ecranizarea lui Pasolini îl are în prim-plan pe celebrul actor Orson Welles în postura unui regizor al unei pelicule pe tema arhicunoscută a crucificării lui Iisus, ca și a mai puțin cunoscutului Mario Cipriani, în rolul lui Hristos. Mediul e cel preferat și aproape nelipsit din creația pasoliniană polivalentă (proză, poezie, cinema, publicistică etc.), anume lumea sărmanilor, resuscitată din patrimoniul cultural și spiritual al tradiției, în special rurale. Cu un simptomatic gust al comicului sub incidența unei abil disimulate vene a tragicului, „regizorul” înscenează calvarului christic unui Stracci, un biet Hristos în schimbul unui prânz copios pe care altminteri nu-l avea. Insistentele reluări ale scenelor, cu comicele refugii ale bietului om sub un deal unde își devoră aproape halucinant hrana primită ca recompensă, condus în final la moartea instantanee a acestui pe crucea improvizată.
Cum anticipam, secvența ultimă din Ro.Go.Po.G., cea a lui Ugo Gregoretti sugerează, cu o anticipație aproape neverosimilă, vocația pernicioasă – și fadă în toată amploarea ei – a lumii de azi, pe care primele simptome induse de consumismul anilor Șaizeci o puteau prevedea cu accente disipate între grotesc și fantezist revărsată în divertismentul din zilele noastre.
