Coșmaruri
Mamei memento al clipei despărțirii
Age quod agis –
Împușcătura din somn cu literele risipite
Pe iarba verde a mesei de lucru
Unde corabia își deretică ultima ei plecare…
Și chipul mamei plâns peste o crizantemă absentă
– n-a fost nicicând acolo dar o văd în vis, împroșcată
de nămolul unui nufăr din care copilăria mi-a făcut
cândva un steag alb; să ne vedem de treabă – zice –
Vezi-ți de treabă, copile, adaugă – și mâinile mele
Se lasă culese de niște sfinți încâlciți în vinovății
Cu identități nesigure și oricum prea imunde…
In vitro cu somnul agitat, cu gâfâieli arondate
Celeilalte vieți, celuilalt prag; albului pustiei –
Magnifica nulitate a fierberii cupei de cristal
Materia plină de miez și osul crunt al hârtiei de turnesol
Pe spatele căreia o pasăre neagră își face de lucru
Cu niște semne de împrumut batjocorind indicibilulul
Urcând în pod resturile de cadavre supraviețuitoare
Coșmarului ultim. Nu mai scrie – îmi zice –
Nu mă mai scrie… Cămașa tinereții tale pierdute
A putrezit în dulapul mâncat de spaime și o privesc
Peste umărul stâng unde s-a cuibărit fără preaviz
Tremurul înnoit al descompunerii …
Deriziune și cruzime și limpezime și fast al
Durerii care-mi acordă o ultimă favoare:
S-o privesc ca pentru întâia oară când
Într-o copilărie fără perdele mă pierdeam
În privirile unui vițel fabulos…
Nu știe a muri, Doamne,
Nu știu a muri, Doamne, toate aceste bâlbâieli
Ale orei matinale cu greieri care-și dau duhul
Prin codrii de aramă ai somnului spuzind de răni…
Îi contemplu stigmatele: am fost cândva la Assisi
Într-o după-amiază cu Fiorella B., o bătrânică de treabă
Și ea promisă somnului, și ea prinsă în mrejele unei plecări
Și am văzut cum de pe vitralii cutremurul îndepărta deja
Umbrele mari ale frumuseții ce păruse atât de statornice.
Și apoi venise Poetul pelegrin să-mi recite versuri
Cu cheie, cu cuvinte thailandeze împrumutate unei koiné
A unui trib de unde-și luase nevasta cu sămânță cu tot.
Eram singur într-o mulțime de turiști guralivi. Sfântul lipsea.
Și mama stătea acolo pe piatra rece a unei bătrâneți fără măsură
Și mi-a întins mâna și din mâna ei crudă au curs lacrimi…
Promis somnului, deci: cu cafeaua limpede a visului
Mijind spre zorii altui destin: ceaiul tânăr al plantei fără de grai
Și fără de hotar. Și atunci m-au auzit vorbind: ²A cui inimă a cedat?²
Tabloul din mâinile artistului a tăcut brusc. Numai stânca a vorbit
Lângă o tufă de roză sălbatică. Și brusc nu mai eram acolo:
Nici mama, nici amintirea ei, nici codicele,
Locul graiului care fusesem era un staul gol.
Noli me tangere!…
Dar cum să fac asta când carnea ta e încă
Atât de îmbietoare și caldă?
Când piciorul tău miroase încă a trudă?
A, cuvântul a fost: îmbibat de regrete.
Gol de dorinți. Nu te voi mai
Atinge; îmi ajunge tăcerea, îmi va ajunge tăcerea, dacă vreodată! …
Dacă vreodată întoarcerea va mai fi posibilă – cel puțin în pliurile
Unui avantext unde inspirația se clatină sub povara vinului băut
Din butia unui nimic de tot nimicitor. Ucigașul a plătit – a spus
Într-un târziu martorul. Sora virgină a Poetului uitată la căpătâiul
Muribundei. Mai bine ar muri așa, cu această frumusețe în ochi.
Și tabloul neterminat din mâinile lui Raffael cel Vechi și cântatul
Acela imposibil al broaștelor din visul care se pierdea într-un alt vis
Care murea într-un al treilea vis și tot așa până în pragul vecilor
Fără acoperire…
Labirint descuiat în aparențele seducătoare și totuși tristețea
Te limpezea ca și cum erai acolo spre a custodi averea templului.
Nu timpul era creditorul, ci noi. Tu și eu. Ca margini ale unui cuvânt
Niciodată prezent. Pe o felie de humă zenitul își înmormânta ultima
Sa lacrimă. Ne-am privit fără să ne vedem. Tu coborâseși în tainicul mâl.
Prin corolele de brândușe te mai puteam încă privi. Surâdeai,
Dar nu mie. Celuilalt uitat între petalele unui copil promițător.
Acum e dimineață devreme. Câinii miloși își suflă în palme
Și scormonesc în pământul reavăn al acestui ultim mileniu perfid.
Ne vom mai întâlni? Cu siguranță. La aceeași oră matinală
În fiecare zi când nebunii lumii vor da foc primăriilor clandestine.
Este exact ceea ce voiam să-ți spun. Sau nici atât. Tăcerea ta
De-acum îmi ajunge. Îmi tremură în sânge precum cristalul fierbinte
Al ultimei toamne petrecute împreună la ușa făgăduinței
Care nu s-a deschis niciodată. Totul în van. Totul numai vanitate
Și absență de temei. Să fii serios, îți aud mărturia printre ciulinii
Înnebuniți de spaimă, avizi și ei de neputință și foame.
Craiova,
iunie 2007, un deceniu îndoliat
