LA UMBRA UNEI STRANII MELANCOLII
Pe bătrânica Veta a lui Buță de peste drum
o revăd printr-un galeș snop de ceață
cum se ciucește pe marginea șanțului
din fața porții sale și-și face nevoile –
zâmbind parcă vrăjită spre ocazionali trecători…
O știu de ani, prieten mai mare și ocrotitor
al pruncilor săi de-acum pierduți prin
cine știe ce coclauri ale sărmanei lor
existențe…
Tata îi nășise pe rând când au venit
pe lume iar eu i-am ținut în brațele-mi
firave de puști indiferent la întâmplările
unei lumi încă prea așezate în rosturile
sale străvechi.
Și zgribulit în leagănul din foișorul meu estival
investighez iar și iar ca într-o aprigă litanie
intrigile sorții ce nu contenește
să joace țintar cu existențe exilate
într-un fum nu mai puțin de prisos…
TAIFAS CU DUMNEZEU
Pe aleea din English Park
în spatele statuii lui Cuza
– pe partea spre răsărit
ne face cu mâna Casa Albă,
ciudata clădire din nu mai știu
care veac de-acum adormit,
îl zăresc pe I. D. Sîrbu meșteșugind
una din plimbările sale legendare.
Tăifăsuiește, cum mi-a tot spus,
cu un Dumnezeu numai al său:
prea surghiunit de un trecut
care nu-i iartă bătrânețea și boala.
Mă întreabă dacă-mi mai amintesc
povestioara pe care mi-a spus-o
la primele noastre întâlniri
într-o aglomerată bodegă din fața
Teatrului de unde abia fusese concediat
pentru a doua oară pe „motive ideologice”.
Îi spun că am reținut doar povestea
cu Sf. Petru descins în mod epic
la căsuța unor sărmani dintr-un cătun
uitat de Dumnezeu…
„Și mesajul?…” – insistă –
„Nu-l mai rețin!”. Cu un arțag
de flăcău răsfățat de o recucerită
onoare îmi aruncă țâfnosul răspuns:
„N-ai înțeles nimic. Era prin toamna
lui 41, mă plimbam cu Blaga-Tao
prin Dumbrava Sibiului: eu îmi căutam
calea pe un cer cețos
EL își chibzuia știute sale
Tăceri”.
