Horrendus mundus
Nu mai alerga. Oprește-te, Lume:
alertă de-acum și prea hazardată, prea obosită.
Aproape topită în ruina atâtor schimbări
– ai distrus ultimul rest de tăcere, numai
forfotă, în bezna hoardelor de gărgăuni
poeții își cheltuie fugarele clipe și prin cetăți
bântuie tagma analfabeților
beți de aiuritoare sârguiri.
Ești doar divertisment, avară și hulpavă,
vitregă și indiferentă la cei sărmani,
horrendus mundus: curând voi opri
Timpul…
Vânam uitarea…
Nu m-am atins de nimic…
în această fugă de mine însumi
prin funingini geroase însă pline
de rod…
În complotul abia întredeschis
mi-am uitat mâinile
în tufișuri de purpuri din alte lumi
Vânam uitarea promisă unui sânge abandonat
La capăt căzuse o lună însângerată
Un patruped preistoric m-a îmbrățișat
cu un sârg aproape nemilos…
Oprește – mi-am strigat – aici
se sfârșește supliciul…
O noapte improvizată
Am așteptat sluțit în gara prin care
niciun tren n-a trecut vreodată
O noapte improvizată a sosit
pe neașteptate. N-am avut niciun răspuns:
în frunzișul răzuit de viespe
am zărit un surâs de copil
dintr-o vreme sedată în memoria
bolnavă a unui mac dedulcit vinovăției
În calendarul muțeniei
Nu sunt aici și nici acolo –
niciunde, mi-a șoptit îngerul
cu aripi însângerate. Și a zburat
amețit printre frunzele castanilor muribunzi:
din tot ce-am gândit și împlinit
nu mi-a rămas decât funinginea
unei drumuiri sâcâitoare. Ultimele
iluzii s-au topit în gheața ochilor
unei pasagere străine, un surghiun
încarcerat în mucegaiul unui suflet
ce încă își mai caută originea.
Și numele în iazul unui anonimat
prea blând cu zilele uitate
în calendarul muțeniei
care-mi arată ușa…
De o lună îmi tot plânge grădina
De o lună îmi tot plânge grădina
zi și noapte – mai ales diminețile
când își așteaptă înnoirile sale
repetate de veacuri; am scormonit
prin debaraua de motive a minții mele
de-acum la fel de ruinate. Noaptea
în hâde coșmaruri îmi șoptește
că nu se mai înțelege cu Noua Lume:
pare să-și fi pierdut sincronismul
și își asumă singură vinovăția. Știe
că nimic nu mai e ce va fi fost DACĂ
VA FI FOST CEVA durabil în
vaierul unei cosmogonii tăinuite
în mrejele unei nimicnicii etern ascunse.
Unica terapie – gândesc – ar fi
să-i restitui Memoria zodiilor sale
cu egalele salturi prin anotimpuri
și licăririle jucăușe prin jocul efemeridelor
dănțuind în cofrajele unui cer
care și el pare tot mai atins
de o misterioasă schimbare…
