Poesie tratte da Dialogo
1966-1968
Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968
È ora famelică
Strappati il cuore
Sa il tuo sangue di sale
È d’agro, è dolciastro essendo sangue.
Lo fanno, tanti pianti,
Sempre di più saporito, il suo cuore.
Frutto di tanti pianti,
Strappatelo, mangiatelo, saziati.
Sfâșie-ți inima
Are gust de sare sângele tău
E acru, e dulce-acrișor sânge fiind.
Îl fac, atâtea plante,
Mereu mai gustos, sângele tău.
Fruct al atâtor plante.
Sfâșie-l, mănâncă-l, satură-te.
Dono
Ora dormi, cuore inquieto, Ora dormi, su dormi.
Dormi, inverno
Ti ha invaso, ti minaccia,
Grida: „T’ucciderò
E non avrai più sonno”.
La mia bocca al tuo cuore, stai dicendo,
Offre la pace,
Su, dormi, dormi in pace,
Ascolta, su, l’innamorata tua,
Per vincere la morte, cuore inquieto.
Dar
Dormi acum, neliniștită inimă, Dormi acum, hai dormi.
Dormi, iarna
Te-a invadat, te amenință,
Strigă: Te voi ucide
Și nu vei mai avea somn”.
Gura mea la inima ta, zici,
Dăruiește pace,
Hai, dormi, dormi în pace,
Ascultă, hai, îndrăgostita ta,
Ca să răpui moartea, neliniștită inimă.
La conchiglia
1
A conchiglia del buio
Se tu, carissima, accostassi
Orecchio d’indovina,
Per forza ti dovresti domandare:
„Tra disperdersi d’echi,
Da quale dove a noi quel chiasso arriva? ”
Dice la sua risposta a chi l’interroga:
„Insopportabile quel chiasso arriva
Dal racconto d’amore d’un demente;
Ormai è unicamente percettibile
Nell’ora degli spenti”.
2
Su conchiglia del buio
Se tu, carissima, premessi orecchio
D’indovina: „Da dove – mi domanderesti ‚
Si fa la strada quel chiasso
Che, tra voci incantevoli,
D’un tremito improvviso agghiaccia il cuore?”
Se tu quella paura,
Se tu scruti bene,
Mia timorosa amata,
Narreresti soffrendo
D’un amore demente
Ormai solo evocabile
Nell’ora degli spettri.
Soffriresti di più
Se al pensiero ti dovesse apparire
Oracolo, quel soffio di conchiglia,
Che annuncia il rammemorarsi di me
Già divenuto spettro
in un non lontano futuro.
Scoica
1.
La scoica din beznă
Dacă tu, prea scumpo, ți-ai lipi
Urechea să ghicești,
Sigur ar trebui să te întrebi:
„Între a te pierde în ecouri,
Din care sosește unde la noi acea zarvă?”
Spune răspunsul tău celui ce-ntreabă:
„Insuportabilă acea zarvă sosește
Din povestea de iubire a unui dement;
De-acum e de simțit numai
În ceasul stingerilor”.
2.
Pe scoica din beznă
Dacă tu, prea scumpo, ți-ai lipi urechea
Spre-a ghici: „De unde – m-ai întreba,
Își face drum acea zarvă
Care, prin glasuri încântătoare,
Îngheață cu un tremur neașteptat inima?”
Dacă tu acea spaimă,
Dacă tu scotocești bine,
Iubita mea temătoare,
Ai istorisi suferind
De o iubire dementă
De-acum doar de evocat
În ceasul nălucilor.
Ai suferi mai mult
Dacă gândului ar trebui să-i apară
Oracol, acea răsuflare de scoică,
Ce vestește a-ți aminti de mine
Deja devenit nălucă
Într-un nu prea departe viitor.
Superstite infanzia
1
Un abbandono mi afferra alla gola
Dove mi è ancora rimasta l’infanzia,
Segno della avventura paziente
De un accanito soffrire strozzato
È la sorte dell’esule.
2
Ancora ni rimane qualche infanzia.
Di abbandonarmi ad esse è il modo mio
Quel fuori di me correre
Stretto alla gioia.
Sorte sarà dell’esule?
E per la mia sventura da placare
Il correre da cieco,
L’irrompente chiamati di continuo
L’irrompente chiamarti
Strozzato del soffrire.
1.
Un abandon mă prinde de beregată
Unde încă mi-a rămas copilăria.
Semn al aventurii răbdătoare
De o nemiloasă suferință sufocată
E soarta exilatului.
2.
Încă îmi mai rămâne ceva copilărie
Să mă abandonez ei e felul meu
Acel afară din mine alergând
Strâns spre bucurie.
Soartă va fi de exilat?
Și spre neșansa mea de liniștit
Umbletul de orb
Nestăvilita chemare continuă
Nestăvilita chemare a ta.
Gâtuit în suferință.
Ungà
***
12 Settembre 1966
Sei comparsa al portone
In un vestito rosso
Per dirmi che sei fuoco
Che consuma e riaccende.
Una spina mi ha punto
Delle tue rose rosse
Perché succhiassi al dito,
Come già tuo, il mio sangue.
Percorremmo la strada
Che lacera il rigoglio
Della selvaggia altura,
Ma già da molto tempo
Sapevo che soffrendo con temeraria fede,
L’età per vincere non conta.
Era di lunedì,
per stringerci le mani
E parlare felici
Non si trovò rifugio
Che in un giardino triste
Della città convulsa.
Fetișcana
12 septembrie 1966
Ai apărut la ușă
Într-o rochie roșie
Să-mi spui că foc ești
Ce arde și se reaprinde.
Un ghimpe m-a înțepat
Din trandafirii tăi roșii
La deget sugându-mi sângele
Ca și pe al tău.
Vom străbate drumul
Ce sfâșie splendoarea
Sălbaticului pisc,
Însă deja de multă vreme
Știam că îndurând temerara credință,
Ca să învingă vârsta nu contează.
Era-ntr-o luni,
când mâinile ți-am strâns
Și fericiți vorbit-am
Nu am găsit refugiu
Decât într-o grădină tristă
A unui oraș febril.
***
Stella
Stella, mia unica stella,
Nella povertà della notte, sola,
Per me, solo rifulgi,
Nella mia solitudine rifulgi;
Ma, per me, stella
Che mai non finirai d’illuminare,
Un tempo ti è concesso troppo breve,
Mi elargisci una luce
Che la disperazione in me
Non fa che acuire.
Steaua
Stea, unica mea stea,
În sărăcia nopții, singură,
Pentru mine, doar străfulgeri;
Însă, pentru mine, steauă
Ce nicicând nu vei înceta să luminezi,
Cândva ți s-a prescris doar o clipită,
Dar împrăștii o lumină
Pe care-n mine disperarea
Nu face decât s-o ascute.
***
Hai visto spegnersi
A solitudine orrendo tu presti
Il potere di corse dentro l’Eden,
Amata donatrice.
Hai visto spegnersi negli occhi miei
L’accumularsi di tanti ricordi,
Ogni giorno di più distruggitori,
E un unico ricordo
Formarsi d’improvviso.
L’anima tua l’ha chiuso nel mio cuore
e ne sono rinato.
E solitudine che fa spavento
Offri il miracolo di giorni liberi.
Redimi dall’età, piccola generosa.
Ai văzut stingându-se
Singurătății bicisnice tu i-ai dăruit
Puterea de curse din Paradis,
Prea darnico iubită.
Ai văzut stingându-mi-se-n ochi
Îngrămădirea atâtor amintiri,
Cu fiecare zi mai nocive,
Și dintre toate unică una
Neașteptat ivindu-se.
Sufletul tău în inimă mi-a-nchis-o
și-am renăscut.
Iar singurătății care-nspăimântă
Tu îi oferi taina zilelor libere.
Restituie-mă vârstei, mică generoasă.
***
Il lampo della bocca
Migliaia d’uomini prima di me,
ed anche più di me carichi d’anni,
Mortalmene ferì
Il lampo d’una bocca.
Questo non è motivo
che attenuerà il soffrire.
Ma se mi guardi con pietà,
e mi parli, si diffonde una musica,
dimentico che brucia la ferita.
Scânteierea gurii
Mii de oameni înaintea mea,
ba chiar mai dinainte de ani răpuși,
I-a rănit de moarte
Scânteierea gurii,
Nu-i ăsta un motiv
de-a alinta suferința.
Dar de cu pietate mă privești,
și-mi vorbești, o muzică se-nalță,
eu uit că rana încă arde.
***
La tua luce
Scompare a poco a poco, amore, il sole
Ora che sopraggiunge lunga sera.
Con uguale lentezza dello strazio
Farsi lontana vidi la tua luce
Per un non breve nostro separarci.
Lumina ta
Încet-încet amurgește soarele, iubito,
Acum că prea lunga seara ne ajunge.
Cu aceeși lentoare a sfâșierii
Te-ndepărtezi și-ți văd lumina
Pentru o nu prea scurtă despărțire.
- Poem din 1930
Dove la luce
1930
Come allodola ondosa
Nel vento lieto sui giovani prati,
Le braccia ti sanno leggera, vieni.
Ci scorderemo di quaggiù,
E del mare e del cielo,
E del mio sangue rapido alla guerra,
Di passi d’ombre memori
Entro rossori di mattine nuove.
Dove non muove foglia più la luce,
Sogni e crucci passati ad altre rive,
Dov’è posata sera,
Vieni ti porterò
Alle colline d’oro.
L’ora costante, liberi d’età,
Nel suo perduto nimbo
Sarà nostro lenzuolo
Unde lumina, 1930
Ca zglobia ciocârlie
În vântul palid al fragedelor pajiști,
Brațele te știu ușoară, vino.
Vom uita de aici de jos,
Și de mare și de cer,
Și de sângele meu gata de război,
De pași de umbre de neuitat
Între avânturi de noi dimineți.
Unde nu mai mișcă frunza lumina
Visuri și chinuri trecute spre alte țărmuri,
Unde s-a potolit seara,
Vino, te voi duce
La colinele de aur.
Calmă e ora, liberi de vârstă,
În pierdutul său nimb
Va fi culcușul nostru.
