Săgeata lui Zenon
L-am întâlnit pe Kafka în miez de noapte
în Gara din Pescara. Sosisem de la un ieftin hotel
după o săptămână de la un congres internațional
din mica medievala cetate Penne dedicat Nobelului
Gunther Grass. Dormisem doar două ceasuri și urma
să mă îmbarc pe un tren către Venezia.
Pe o tarabă un bătrânel și el somnoros
vindea cărți vechi.
Alături de el, pe un taburet, Franz adolescent
silabisea niște enunțuri greu accesibile.
L-am salutat cu sfiala unui străin al întâmplării.
Spectatorii înlemnesc când trece trenul –
a murmurat mai curând pentru el însuși,
nimeni interesat în acel mic spațiu de așteptare.
Apoi mi-am amintit că îl mai întâlnisem demult
tot noaptea într-un părculeț din Craiova
în adolescența mea prea hazardată:
am sporovăit despre parabole – unele
consacrate, altele inventate de el – mai ales
despre resorturile mai puțin știute
ale metamorfozei: cum se poate reinventa
ființa umană redevenind , după o noapte
de vise agitate, o gânganie.
Între timp sosise trenul – fără să înlemnesc
ci doar ștergându-mi de pe chip urmele
fade ale nesomnului – și l-am părăsit
cu un salut de copil neliniștit
spectrul unei sorți prea orfane
de lume.
De pe peron l-am auzit bombănind
fără vreun rest de pudoare:
Am trecut pe lângă un bordel ca pe lângă casa unei iubite.
Scriitorii spun lucruri infecte*.
Într-o dimineață pe malul Sennei
Să fi fost o zi de duminică sfârșit de
aprilie ori chiar 1 MAI: rămâne un secret –
o parabolă aproape păgână ca poezia sa ;
mă retrăsesem pe malul Sennei
pe o băncuță umedă de somn și
pe pod l-am zărit pe poetul cunoscut
din hoinărelile serale ale unui București
postbelic. Strivea zarea cu o privire
teșită de o oboseală ilizibilă: abia
dacă i se mai putea ghici restul
unui surâs nemilos și doar atunci
m-am auzit șoptind înfrigurat:
În oglindă e duminică,
în vis se doarme,
gura profetizează
Pe cealaltă parte a fluviului
un bețiv întârziat la dejunul ierbii
își înălța mâinile spre o
divinitate inutilă.
La Giubbe Rosse…
Să fi trecut și eu pe la acel bar florentin
într-un trecut smuls accidental unei
lecturi insomniace? O presupunere
dezghiocată dintr-o scoică a memoriei
unei fantasmagorii lunecoase:
retrăiesc mahmur clipele sub înțepătoarele
priviri (mustrătoare?) ale unor prea arțăgoși
– cu trecutul, împăcați solitari cu un prezent
numai AL LOR: îmi savurez cafeaua corte
și îl spionez pe Montale în picioare
cu țigara în mână aruncând cine știe
ce sentințe profetice invitându-l drept martor
și jude pe mai tânărul Mario Luzi
ce pare a-i sprijini o glorie deja în marș…
Și nu-mi mai amintesc în acest târziu
al vieții mele și al lumii zidite-n poeme
decât evocarea aceea a lui dintr-o gară
anonimă dar cu siguranță și ea florentină:
De câte ori te-am așteptat la gară / în frig, în ceaţă. Mă plimbam / tuşind, cumpărând ziare neînsemnate, / fumând Giuba mai târziu interzise de ministru / tutunului, neghiobul! / Poate un tren greşit, o dublură ori o / suspendare. Scrutam cărucioarele / hamalilor dacă va fi fost înăuntrul lor / bagajul tău, și tu în urma lor, în întârziere. / Apoi te arătai, ultima. / E o amintire / printre atâtea. În vis mă persecută. („În fum”)
Notă
Cu o excepție, traducerile versurilor citate îmi aparțin.
Mort doar patru zile…
A fost mort doar patru zile bunicul Lisandru:
de joi până duminică la prânz într-un
februarie din 64…
Abia plecasem din sat la oraș, la liceu
– în clasa a X-a – apoi am primit telegrama
și-m spuneau că nu poate muri
până nu-i stau aproape. M-am întors,
s-a ridicat din pat, a cerut un păhărel
de țuică de prună, l-a dat peste cap
și s-a lăsat ușor pe pătura de pe
salteaua din paie… Mi-a făcut semn
să ies. Și abia ajuns în curte
am auzit bocetele bătrânelor
care-l vegheaseră în tot acest
sfârșit ce n-a fost un calvar.
LA UMBRA UNEI STRANII MELANCOLII
Pe bătrânica Veta a lui Buță de peste drum
o revăd printr-un galeș snop de ceață
cum se ciucește pe marginea șanțului
din fața porții sale și-și face nevoile –
zâmbind parcă vrăjită spre ocazionali trecători…
O știu de ani, prieten mai mare și ocrotitor
al pruncilor săi de-acum pierduți prin
cine știe ce coclauri ale sărmanei lor
existențe…
Tata îi nășise pe rând când au venit
pe lume iar eu i-am ținut în brațele-mi
firave de puști indiferent la întâmplările
unei lumi încă prea așezate în rosturile
sale străvechi.
Și zgribulit în leagănul din foișor meu estival
investighez iar și iar ca într-o aprigă litanie
intrigile sorții ce nu contenește
să joace țintar cu existențe exilate
într-un fum nu mai puțin de prisos…
TAIFAS CU DUMNEZEU
Pe aleea din English Park
în spatele statuii lui Cuza
– pe partea spre răsărit
ne face cu mâna Casa Albă,
ciudata clădire din nu mai știu
care veac de-acum adormit,
îl zăresc pe I. D. Sîrbu meșteșugind
una din plimbările sale legendare.
Tăifăsuiește, cum mi-a tot spus,
cu un Dumnezeu numai al său:
prea surghiunit de un trecut
care nu-i iartă bătrânețea și boala.
Mă întreabă dacă-mi mai amintesc
povestioara pe care mi-a spus-o
la primele noastre întâlniri
într-o aglomerată bodegă din fața
Teatrului de unde abia fusese concediat
pentru a doua oară pe „motive ideologice”.
Îi spun că am reținut doar povestea
cu Sf. Petru descins în mod epic
la căsuța unor sărmani dintr-un cătun
uitat de Dumnezeu…
„Și mesajul?…” – insistă –
„Nu-l mai rețin!”. Cu un arțag
de flăcău răsfățat de o recucerită
onoare îmi aruncă țâfnosul răspuns:
„N-ai înțeles nimic. Era prin toamna
lui 41, mă plimbam cu Blaga-Tao
prin Dumbrava Sibiului: eu îmi căutam
calea pe un cer cețos
EL își chibzuia știute sale
Tăceri”.
NIMIC DE REȚINUT
Spaima a înmugurit
abia spre dimineață când
au adus cadavrul:
pe coapsa stângă o gâză înfometată
îi cerceta identitatea –
nimic de reținut, doar o urmă
de jaf mistuitor și apoi prăbușirea
amiezii buimace în iazul fără memorie.
Eu n-am fost acolo
deja strămutat în lanul
unei nemărginite bănuieli –
mustind tăcut sub veșmântul
unui poem văduv vreun înțeles…
