Giacomo Prampolini și literatura română
Argumentul intervenției noastre e strâns conectată la o problemă mai veche care recheamă interesul european pentru destinul culturii române. Așa cum se știe și cum s-a subliniat de atâtea ori acest destin a fost mult timp determinat nenorocos de o slabă cunoaștere a limbii române, de unde și o restrânsă răspândire a valorilor noastre în ambientul european și universal, astfel încât asistăm cu o anume resemnare vinovată la un fenomen cel puțin paradoxal: cultura română se bucură cât se poate de mult și puternic de valori spirituale emblematice, unanim acceptate și recunoscute – și putem cita pe Brâncuși, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Eugenio Coșeriu, Pius Servien, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. – cu o contribuție esențială la dezvoltarea gândirii culturale occidentale și universale, dar în același timp nu are încă locul potrivit și meritat în concertul tuturor celorlalte culturi.
Suntem din păcate încă mai cunoscuți cu mitul draculian decât cu monumentul liric eminescian ori cu impunătoarea construcție filosofică a lui Lucian Blaga, poate ultimul filosof al acestui secol cu un sistem al unei structuri kantiene. Intervenția mea țintește să facă prezentă o interferență – foarte importantă și puțin cunoscută în spațiul nostru cultural italo-român – în care e vorba de interesul atent și calificat al unui mare literat italian, Giacomo Prampolini, pentru valorile literaturii noastre.
Dar cine e Giacomo Prampolini? Spre a înțelege mai bine personalitatea sa trebuie să facem o paranteză spre a invoca figura lui Nicolae Iorga. Giacomo Prampolini a fost un scriitor, un critic și istoric literar foarte apreciat, de mare relief care, integrându-se în ambianța intelectuală milaneză din anii ’30, a fost colaborator al unor importante reviste ale epocii, traducător și recenzent de cărți de o mare diversitate lingvistică. În aceiași ani a început un monumental proiect literar, adică o „Istorie universală a literaturii” ce-a cunoscut numeroase ediții, ulterioare dezvoltări până la a deveni un fel de panopticum universal în care își vor găsi atenția și interesul aproape tot ceea ce s-a scris și s-a conservat ca valoare estetică în întreaga lume. Însă aici apare o problemă: spre a încheia un asemenea proiect trebuia să dispună de anumite calități, dar și de cunoștințe și poate și de o anume disponibilitate astfel încât să răspundă la exigențele din alte vremuri; însă Giacomo Prampolini a fost capabil de a umple pe deplin o asemenea vocație, fiindcă, după opinia mea, el se dovedește un fel de uomo universale, respectiv un tip renascentist, iar opera sa e o astfel de mărturie.
Autorul „Istoriei universale a literaturii” (atenție, nu e vorba de o „istorie a literaturii universale”, ci de „istorie universală a literaturii”), traducând din cele mai importante limbi ale lumii – franceză, germană, engleză, spaniolă, portugheză, rusă, apoi din latină și greacă – a sfârșit prin a face optime traduceri și din alte limbi și literaturi, ca spre exemplu chineză, japoneză, indiană, bulgară, turcă, ebraică, suedeză, daneză, maghiară, cehă, slovenă, sârbă, română și a sfârșit prin a deveni o veritabilă legendă. Se spunea că – și se spune chiar și azi – că de fapt cunoștea circa 50 de limbi. Dorința sa păstrată vie toată viața era de a ne dărui întreaga lume tradusă și aceasta e opinia unei mari poete italiene, Rossana Ombres care, cu prilejul unei mese rotunde la lucrările primului congres naționale despre Prampolini, desfășurat la Spoleto, în Italia, în 1994, în care ideatorul și promotorul a fost, trebuie să adaug imediat, colegul nostru, profesorul Renzo Pavese, subliniind ideea că Pramșpolini a fost – și a rămas – un adevărat traducător într-o epocă în care existau mulți „rescriitori”, chiar și de faima indiscutabilă, ca de exemplu Moravia, Vittorini, Montake, Calvino, Cesare Pavese și așa mai departe[1].
Spre a ne face o idee asupra adevăratei dimensiuni a angajării lui Prampolini vreau să citez doar câteva din volume sale: „L’evoluzione letteraria europea sino al Romanticismo, le letterature iberiche, la letteratura inglese, la letteratura francese, il seicento olandese, la letteratura tedesca nei secoli diciasettesimo e diciottesimo, quadro dell’ottocento letterario europeo, l’ottocento francese”; „ La letteratura olandese e fiamminga (1880-1924); „Letterature celtiche, germaniche, insulari, romanice, letteratura italiana fino al 1750, letterature germaniche continentali fino alla Riforma“; „Letterature cinese, giapponese, indiane, minori dell’Asia centrale e meridionale e dell’Estremo Oriente, araba, iraniche, turco-tartare, egizia, antiche dell’Asia occidentale, ebraica“; „Letterature greca, romana, cristiane occidentali, cristiane orientali, bizantina“; „Letterature iberiche: letteratura catalana, letteratura galega, letteratura portoghese, il Novecento nelle letterature di Francia, Germania, Italia, Inghilterra e Stati Uniti; „Letterature ibero-americane, letterature slave, le altre letterature dell’Europa Orientale, appendice: le letterature indigene dei continenti extraeuropei“; poi, già citata „Storia universale della letteratura“. Adăugând la toate aceste titluri (romane, poezii, studii, tratate istoriografice), alte intervenții ale autorului pentru diverse întreprinderi enciclopedice, recenzii și articole despre diverse arte, avem imaginea unui îndrăgostit al literaturii mondiale ce-a avut orgoliul de a nu lăsa în afară nimic din ceea ce-a fost cu adevărat interesant și demn de a fi cunoscut de cititorul italian.
Acum, putem trece la valorile literaturii române de care Giacomo Prampolini s-a ocupat în paginile ale sale „Istorii universale” și trebuie să adăugăm că autorul se prezintă ab initio ca un bun cunoscător, ba chiar un beneficiar exact și disponibil. Întâi de toate, trebuie relevat că toate prezentările scriitorilor noștri, plecând de la Alecsandri, Eminescu, Titu Maiorescu și societatea „Junimea”, Rebreanu, Sadoveanu, Bacovia, Blaga, Arghezi etc. sunt tablouri literare europene ale timpului; să aducem câteva exemple ilustrative.
Iată o exactă evaluare a epocii lui Eminescu pe care o prezentăm, spre a o confruntare utilă și necesară, în română:
„De la 1864 până la sfârșitul secolului a dominat în literatura română așa-zisul criticism: o tendință, ba chiar o școală, care s-a format în jurul societății literare „Junimea (apărută în 1865 la Iași) și a avut ca organ revista „Convorbiri literare” întemeiată doi ani după aceea în același oraș, mutată, în 1885 la Bucureșți, unde a apărut până în 1940. Mișcarea și-a propus o reviziune critică a culturii naționale foarte înfeudată celei franceze, eliberarea artei de programele politice, căutarea originalității etnice, stimulată de o mai mare amplitudine a orizonturilor; nu a formulat canoane estetice precise și astfel a permis romantismului persistent să culmineze în marea figură a lui Eminescu. Teoreticianul reînnoirii a fost oratorul și omul de stat Titu Liviu Maiorescu (1840-1917) care, pe urmele gândirii filosofice germane (studiase la Viena, Berlin, Giessen), a apărat autonomia literaturii în calitate de produs artistic, nevoia de a se adapta la rafinatul gust occidental, obligația pentru scriitor de a fi sever față de propria operă. Tuturor acestor calități le corespunde poezia lui Mihai Eminescu, liricul cel mai mare al României și unul dintre cei mai semnificativi post-romantici ai Europei, realizator, în limba maternă recreată de el, al unei exemplare armonii între conținutul de idei și de sentimente și expresia ritmică. Puterea inspirației sale se relevă fie în varietatea temelor (cu toate că două prevalează asupra tuturor celorlalte: iubirea și meditația filosofică pecetluită de un convingător pesimism), fie în amploarea compozițiilor care uneori se dezleagă în lungi serii de versuri ori strofe cu elan impunător. Lui Hölderlin și, în general, celor mai mari romantici germani, el îi este apropiat prin tulburătoarea neliniște de ideal, prin instinctiva și adânca originalitate a formei; dar posedă și emotivitatea latină și, în particular, oglindește sufletul tumultuos și pasional al poporului român…“ etc.
Autorul împlinește o adevărată dare de seamă asupra literaturii noastre, configurând un splendid tablou al evoluției sale istorice, probând o bună intuiție în ceea ce privește marile valori, insistând pe interferențele importante pe care le are cu literaturile europene ale oricărei epoci. În plus, când simte nevoia de a furniza exemple, în contextul analizelor literare și a comentariilor, Prampolini reușește să găsească tonul potrivit, folosind cele mai emblematice texte din care oferă variantele convingătoare. Să vedem cum se întâmplă cu poezia lui Eminescu: subliniind interesul predilect al poetului nostru pentru destinul omului în cosmos, de unde tema disprețului pentru vanitățile lumii, relevând că pesimismul eminescian „se amplificî la o grandioasă și cosmică viziune în prima parte a celei de-a patra „Scrisori”, autorul citează această primă parte a poemului în română pe care o traduce, apoi, într-o variantă perifrastică, căreia reușește să-i conserve genuitatea și poeticitatea, adică aproape întreaga forță a poeziei originale:
„Quando con le palpebre stanche alla sera spengo la candela, soltanto l’orologio prosegue sul lungo sentiero del tempo, perché, quando scosto le tendine, la luna versa dappertutto il suo biancore voluttuoso, e dalla notte del ricordo fa uscire tutta una eternità di dolori, che noi sentiamo come in sogno.
– Luna, signora del mare, sulla volta del mondo scivoli e, dando vita ai pensieri, le sofferenze attenui; mille deserti scintillano sotto la tua vergine luce, e quante selve rivelano nell’ombra uno splendore di fonti! Su quante migliaia di onde si stende il tuo regno, quando navighi sulla mobile solitudine dei mari! Quante sponde fiorite, quanti palazzi e città, penetrati dal tuo incanto, mostri a te stessa!..“ (N. B. Mi se pare inutil aici să mai reiau versurile originale atât de cunoscute cititorului român).
Avem în acest exemplu doar una dintre modalitățile la care recurge autorul în tentativa sa de a face cunoscut cititorului italian lirismul marelui poet român. În mod paradoxal, dacă facem o confruntare între opțiunea lui Prampolini, cu forma sa în proză, și o alta, aparținând unui poet precum Sauro Albisani, după părerea mea preferabilă rămâne prima, întrucât conservă mai bine semnificatul profund și poate chiar și sunetul magmatic al lirismului poetului nostru. Trebuie să adaug că îmi pare că în variante prampoliană chiar și muzicalitatea ascunsă în vers rămâne vie. Iată aceleași versuri traduse de Sauro Albisani:
„Quando con le ciglia stanche la candela a sera spengo,
l’orologio solo avanza nel cunicolo del tempo,
ché se scosto un po’ le tende da una parte, ecco che posa
in ogni angolo la luna la sua luce voluttuosa,
dalla notte del ricordo ella cava una miriade
di dolori, che sentiamo come fantasmagoria.“
Când cu gene ostenite sara suflu ‘n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung’ a timpului cărare,
Căci perdelele ‘ntr’o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie ‘ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca ‘n vis pe toate.
Lună tu, stăpân’ a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câți codri – ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Există însă și o altă modalitate, cea în care Prampolini, în a sa „Literatura universale. Antologia di testi”, ne oferă unele traduceri din liricele eminesciene în forme cadențate și mai apropiate originalului, chiar dacă, cum autorul însuși adaugă, „lipsește forma melodioasă ce contradistinge originalele”. Iată faimoasa poezie cu titlul Somnoroase păsărele” („Gli uccelli assonanti”):
„Gli uccelli assonnati si radunano nei nidi, si nascondono fra i rami… buona notte!
Soltanto le sorgenti sospirano mentre il nero bosco tace; dormono anche i fiori nel giardino… dormi in pace!
Passa il cigno sull’acqua per andare a dormire tra i giunchi… Ti siano vicini gli angeli, e dolce il sonno!
Sull’incanto della notte si alza altera la luna, tutto è sogno e armonia…notte buona!“
(Somnoroase păsărele
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele – Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină –
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopții feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis și armonie – Noapte bună!)
Un alt exemplu, faimosul poem „Peste vârfuri”
(Peste vârfuri trece luna,
Codru-și bate frunza lin,
Peste ramuri de arin
Melancolic cornul sună.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine’ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?)
(„ Oltre le vette passa la luna, il bosco agita piano le fronde, fra i rami degli ontani malinconico suona un corno;
più lontano, più lontano sempre più sommerso, placando con un desiderio di morte la mia anima desolata.
Perché taci quando, ammaliato, il mio cuore si slancia verso di te? Suonerai ancora, soave corno, qualche volta per me?“).
Am ales pentru această intervenție doar maniera în care Giacomo Prampolini reușește să prezinte, în baza propriilor traduceri, poezia lui Mihai Eminescu, cât să poată ca ea să se constituie într-un model și o garanție al întregului său demers. Se poate afirma cum contribuția autorului operei „Storia universale della letteratura” și care a trăit aproape patruzeci de ani, din 1938 până ân 1975, anul decesului său, numai într-un mic orășel din Umbria, Spello, fără telefon, fără computer, dar mereu dinaintea sa cu cărțile și cu o mitică disponibilitate spirituală spre alții, rămâne esențială și dacă această contribuție ar fi fost mai bine cunoscut și apreciat, mai ales de noi, românii, cu siguranță și destinul literaturii noastre în circuitul universal ar fi fost cu totul diferit.
[1]Atti del Convegno “Giacomo Prampolini e la letteratura mondiale” (Spello, Venerdì 3 giugno 1994). A cura di Renzo Pavese, p. 73 e succ.
