Omagiu italian lui Valer Dellakeza

Valer Dellakeza   È una vera fortuna per un regista incontrare attori Citeşte

CU ȘI DESPRE EUGENIA SERAFINI 20 ANNI FA

George Popescu   EUGENIA SERAFINI: poetă, artistă polifonică și ambasadoare a României Citeşte

Alte poeme prin ani...

în disprețul oricărei geometrii...   acesta e un demon, a zis mușcând Citeşte

Poeme prin ani...

în autobuzul 27...   tu, fată umbră, soră a lui san francesco cel Citeşte

Răspuns la o anchetă în perspectiva integrării noastre în UE.

George Popescu   Proba Ithacăi: angelus novus şi umbra lui Zarathustra 26 noiembrie Citeşte

Fabrizio Dall`Aglio Hic et Nunc.

  Fabrizio Dall`Aglio   Hic et Nunc.   Poezii, 1985- 1998 (Cu o prezentare și texte Citeşte

Traduceri diverse

Gabriella Musetti   Dalla raccolta Un buon uso della vita, Samuele Editore, Citeşte

Poeme regăsite

George Popescu și dacă nu astăzi și dacă nu astăzi atunci când? printre Citeşte

Pier Paolo Pasolini, In memoriam

Dacă azi au trecut 46 de ani de la asasinarea, Citeşte

Coşmaruri - Mamei memento al clipei despărțirii

George Popescu   Coşmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis -   Împuşcătura Citeşte

Alte poeme de Pier Paolo Pasolini

  Din «Poesia in forma di rosa» (1964)   Cântecul clopotelor Din «La meglio Citeşte

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a Citeşte

STATUARIA

George Popescu   STATUARIA (Poem anii șaptezeci, inedit)   cu V. G. Paleolog silabisând Citeşte

Daniele Cavicchia POEME

Daniele Cavicchia   DOMNIȚA APEI   Traducere și prezentare de   George Popescu     Născut la Montesilvano, lângă Citeşte

Umberto Eco - Scrisoare către nepoțel

Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară, apărut în săptămânalul Citeşte

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi     George Popescu     Poeţii sunt Citeşte

Eugenio Montale Poeme

Eugenio Montale   Traduceri GP   În fum   De câte ori te-am așteptat la gară în Citeşte

Eugenio Montale, Dansatoarea obosită

Eugenio Montale DANSATOAREA OBOSITĂ dedicată Carlei Fracci (20.08.1936-27.05.2021)   Revine să-nflorească trandafirul ce totuși dinainte Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Filippo Salvatore   Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto Citeşte

Pier Paolo Pasolini, In memoriam

2 November 2021
Autor

Dacă azi au trecut 46 de ani de la asasinarea, pe plaja de la Ostia, din vecinătatea Romei, a lui Pier Paolo Pasolini, pe 25 martie anul viitor se va aniversa, neîndoielnic, centenarul nașterii marelui poet, prozator, regizor și rebel (divers asumat). Însă în semn de comemorare a timpului ce pare inuman și terifiant ce-a trecut de la oribilul sfârșit, voi insera aici câteva rânduri cuprinse în cartea mea monografică Pier Paolo Pasolini – ereticul corsar, apărută în 2000 la editura Pontica, precum și două poeme, nu mai puțin comemorative, scrise, în varii momente, de doi prețuiți poeți și amici italieni. Un memento cu atât mai semnificativ și oarecum simbolic pentru nu puținele profeții ale autorului romanului „Petrol” și a atâtor alte creații pluriartistice. (G.P.)

 

George Popescu (2000)

 

Ereticul corsar

 

În mai 2000, ar fi împlinit 78 de ani. O vârstă aproape imposibil de imaginat pentru Pier Paolo Pasolini; şi nu neapărat din cauza radicalismului său polemic cu lumea întreagă, (de neignorat), nici a diversităţii sale (homosexualitatea asumată, în ciuda consecinţelor ce i-au împovărat existenţa), ci mai ales din cauza «exasperatei vitalităţi» care, la el, s-a manifestat cu o teribilă pregnanţă. Şi, poate, a unei lucidităţi unice care l-ar fi ţintuit într-o senectute gregară, oferindu-l victimă sigură unei solitudini îngheţate.

Dar, cum adesea se întâmplă, destinul soseşte la timp cu ‘trusa’ sa misterioasă de remedii, oricât de detestabile: căci, în noiembrie 2000, se împlinesc 25 de ani de la moartea sa, pe plaja de la Ostia, în apropierea Romei, victimă a unui omor care, descris de el însuşi, în mai multe prilejuri, cu un simţ profetic de vechi şaman tibetan, a putut părea chiar o operă a sa; şi care continuă să rămână şi azi un caz clinic, şi cinic, de neputinţă judiciară.

La Pasolini, mai mult decât la oricine, moartea a încununat opera, spre a risca aici uzanţa unui adagiu latin cum nu se poate mai potrivit. Această moarte a sa, într-o noapte brumată de noiembrie, pe o plajă pustie care îl recunoştea, probabil, după freamătul cu care revenea acolo cu întregul său exces de vitalism din tumefiatele peregrinări iscoditoare prin lume şi calvarul dantesc prin infernul său coşmaresc, moartea, deci, l-a răscumpărat, aproape l-a mântuit, marcându-i iremediabil, şi într-un fel imprevizibil, postumitatea. Prieteni şi inamici, apropiaţi şi străini, adulţi catolici ce cultivaseră, faţă de el, o indiferenţă deseori cinică, belferi comunişti ce nu se sfiiseră să-şi declame antipatia lor organică pentru unul ce le ameninţase mereu etablishment-ul, magistraţi ce încasaseră decenii la rând stipendii grase în slujba efortului supradimensionat de a-l vedea după gratii, pentru toţi moartea aceasta a lui Pasolini a generat, în pofida alurii ei nostradamice, perplexitate, trezire şi, mai ales, cutremurare. O cutremurare ce era, deopotrivă, un avertisment. Cel mai lucid din numeroasele pe care victima le formulase, cu o pasiune autoflagelantă, pe întregul său parcurs existenţial.

Dar, la un sfert de veac de la dispariţia sa fizică, o interogaţie revine cu insistenţa unei urgenţe: ce rămâne valid şi nealterat din Pasolini, pe pragul noului veac şi al noului mileniu? Şi pe care Roma, cea căreia el i-a sustras vehement şi cu un accent polemic demn de tragediile eline orice îndreptăţire la eternitate, tocmai le-a întâmpinat cu fastul diametral opus spiritului acelei capodopere cinematografice, Roma città aperta, propusă ca o imensă provocare de Rossellini exact în 1945?

La această interogaţie încercăm să oferim câteva răspunsuri în paginile care urmează. Şi care, departe de a epuiza întrebarea, par a marca doar începutul unei noi etape a exegezei pasoliniene ce continuă, deloc paradoxal, să-şi identifice tot mai numeroşi fani în rândul tinerelor generaţii. Adică printre aceia care, într-o anchetă făcută cu câţiva ani în urmă de un prestigios săptămânal italian, declarau de a fi devenit pasolinieni cu mult înainte de a-l fi citit, şi anume prin moartea lui.

Cât despre opera autorului – uriaşă, de o diversitate ameţitoare (cineast genial, poet genial, eseist remarcabil, jurnalist incomparabil, scenarist şi actor de referinţă, romancier de neignorat, pictor surprinzător, om de teatru), ea continuă să intrige şi să instige, două calităţi intrinseci ale ei. E suficient să menţionăm publicarea, în 1992, a romanului neterminat Petrolio , când brusc exegeza şi-a regăsit apetitul ei funciar de scandal ce e departe de a se fi încheiat. Fiindcă empirismul său, în sensul acelei disperate vitalităţi clamată egal de autor din toate poziţiile artei sale, era unul neapărat eretic, iar ca eretic, Pier Paolo Pasolini a fost, constant un spirit corsar, în semnificaţia pe care tradiţia orală, şi anonimă, de extracţie mediteraneană,  i-o conferă termenului.

 

Cartea aceasta s-a ivit ca o provocare timpurie, cu mai bine de trei decenii în urmă, pe când lectura câtorva pagini întâmplătoare din opera lui Pasolini (din romanul Băieţi de viaţă, din poeziile sale friulane şi, apoi, din critica sa mai ales ‘ideologică’, a suscitat un interes marcat, încă de atunci, de perplexitate: cum poate cineva – se întreba un adolescent în 1968 – de talia, talentul şi cultura lui Pasolini să fie ‘comunist’ atât de ‘ortodox’ încât să combată până şi minime tentative ale ‘tovarăşilor’ săi de drum de a se emancipa de dogme, prin ‘umanizarea’ unui sistem, fie el şi neexperimentat în propriile ţări? Şi, ulterior, o perplexitate încă şi mai articulată, ivită în urma unei constatări bulversante: acelaşi autor nu fusese tradus în ţările comuniste, decât parţial şi selectiv, cenzurat, fiindcă nici nu se putea traduce integral aproape nici unul din textele sale, fără riscul unei imersiuni derelective în sistem. Aserţiunea era valabilă, încă şi mai limpede, pentru articolele şi studiile sale ‘ideologice’, unde eseistul şi gazetarul de geniu devenea, pe neaşteptate, prin natura şi naturaleţea felului de a pune sentinţe, incendiar şi insurgent. Periculos, extrem de periculos. Şi, apoi, cinematografia sa n-a putut fi difuzată nici măcar în aceeaşi măsură precum a unor cineaşti (Fellini, Antognoni, Bertolucci, vechiul său asistent de regie) cu mult mai ‘metafizici’ şi ‘transcendentali’, mai ‘obscuri’ şi mai ‘ermetici’, mai aluzivi şi mai transparenţi în opţiunile lor ideologice prea departe de urgenţele dogmelor marxiste. De vină, e sigur, nu era numai sexualitatea, cât mai ales diversitatea, modul diferit, ‘scandalos’ în care viaţa (şi realul) se întrupau în viziuni ce sfârşeau prin a şubrezi orice pretenţie a unei gândiri ce se lipsea cu atâta stupiditate de vitalitate şi de organicitate.

Prin ani, perplexitatea s-a conservat intactă; chiar dacă interesul pentru scriitorul Pasolini s-a mai estompat, în ciuda chiar a morţii sale violente, despre care, atunci, puteam citi fie relatări circumstanţiale sau de-a dreptul amestecate inabil în pasta discursului oficial, suferind de o anemie vecină cu muţenia, fie indirect, într-o manieră ce nu excludea pitorescul şi legendarul. După căderea zidului Berlinului, la Craiova, într-o împrejurare ce nu anunţa absolut nimic, a trebuit să însoţim un grup de intelectuali friulani, grupaţi în jurul Memoriei lui Pasolini, din care făcea parte şi Nico Naldini, vărul scriitorului, autorul unor cărţi consacrate lui şi editorul unor opere, inclusiv al celor două extraordinare volume cuprinzând Scrisorile pasoliniene. Nico Naldini, pe deasupra şi prieten de joacă din copilăria friulană a scriitorului, a fost cel care a readus, într-un nou şi total diferit context, mai vechea provocare în actualitate. Mai era posibil Pasolini? Atunci? Dar acum? Restul a venit de la sine: relectura şi lectura operei care, între timp, după 1992, revenea, într-o ediţie monumentală, la editura torineză Einaudi şi, apoi, la cea milaneză Mondadori, în circuitul public şi, împreună cu ea, o nouă etapă în receptarea ei.

Prin urmare, lucrarea de faţă îşi are – şi îşi asumă – partea ei de accidental şi partea ei de provocatoriu: şi nici este – întrucât nu putea fi – însemnul unei cuprinderi globale a unei opere vaste, diverse, contradictorii, cu volume şi cu pagini afişând, la vedere, semnul genialităţii, alături de multe ratări, eşecuri, ‘scăpări’, ca derapările unui pianist de geniu care, în faţa propriilor compoziţii, se simte brusc sedus de o “disperată vitalitate” de a improviza în chiar timpul execuţiei ceea ce instrumentul nu poate, în nici un chip, îndeplini: sunetul pur şi nealterat al realului, al vieţii în clocot, al destinului ce se sprijină în moarte ca în unica probă capabilă să dea seamă de pariul deplin asumat. Se înţelege, astfel, şi de ce am lăsat pe cineast de o parte, după cum nu ne-am ocupat nici cu aplicaţie de autorul dramatic sau de pictorul Pasolini. Lucrarea şi-a împrumutat, aproape fără voia autorului ei, atributul de proiect, în chiar semnificaţia polemică poietică în care Pasolini însuşi îşi reprezentase, în ultimii săi ani de viaţă şi de creaţie, profesiunea de artist sub semnul blestemului (Bestemmia) şi al nenorocului (sfortuna).

Eretic şi corsar, încă o dată.

 

 

Filippo Salvatore

 

Di bene te ne voglio un sacco*

A Pier Paolo Pasolini

 

Proclamano nelle edicole

l’atroce notizia scandalosa

grossi titoli freschi d’inchiostro:

morto è Pasolini

pestato ed arrotato da un riccetto

cha ha rifiutato la copulazione.

Speculano le matrone

durante il tea-time sui particolari

nelle sontuose dimore dei Parioli:

– Una faccia atroce, invizzita dal vizio,

ha fatto la fine che si meritava! –

Ronzano le ironie nei salotti

dei Novissimi avanguardisti

mentre il tuo corpo puro di pederasta

riposa non ancora incenerito nella bara.

Ti hanno ritrovato in una pozza

di sangue tra rifiuti immondi

della città di Pietro,

poco distante dal litorale

senza verzura sul quale s’infrangono

onde di fetida schiuma.

All’età della ragione

con in bocca il sapore della lingua

dei gelsi eri scappato giù

dalle sponde del Piave

nella stupenda, misera città

e per l’ansiosa volontà di essere

diverso, nel polveroso, melmoso

Testaccio, impero di accattoni

di bulli e di puttane, a due passi

dall’Aniene, t’eri immerso nel caos

non ancora proletario ed avevi vissuto

l’interno dominio della volgarità.

Mortale  peccato non è

Il groviglio delle buie viscere,

ma ardore di redenzione;.

Ben più nera è l’anima del beffardo

fariseo e del politico minchione

che lancia tante pietre

sul tuo errore pagato con la vita.

Riposa in pace, caro voyeur voyant,

una vampata di disperata vitalità

ti ha bruciato le ali,

riposa in pace, sacrilego usignolo.

Ora sai se esiste

la sacra matrice del vivere,

l’eterna redenzione che l’inesausta

tua passione ti additava

e ti rendeva cantore inguaribile

della vita vera

che non fa parte della Storia

e ti faceva disperatamente amare

il contadino dalla pelle scura

che nell’universo delle sue colline

apprezza ancora il significato

dell’età del pane,

odiare visceralmente il borghese

perbenismo offerto come modello nei caroselli.

per l’acculturazione conformistica.

Vorrei poter asciugare,

ringentilito contadino,

eroe della sconfitta nella guerra

col progresso in questa città

nordamericana, le lacrime di ferro

inchiodate negli occhi della vecchia

friulana che soffre, come  nel Vangelo

di Matteo, la fine impietosa

di suo figlio sul Calvario.

 

* (verso di un sonetto scritto per Pasolini dalla madre)

N.B:

Questa poesia é stata composta il 2 novembre 1975, subito dopo la notizia dell’assassinio del poeta, scrittore, polemista e regista Pier Paolo Pasolini sul lido di Ostia. Fa parte della raccolta  Tufo e Gramigna, Montreal, Symposium, 1976.

 

 

 

Filippo Salvatore

 

Ai nevoie de o grămadă de bine*

 

Lui Pier Paolo Pasolini

 

Anunță prin chioșcuri de ziare

Sălbatica știre scandaloasă

mari titluri proaspete de cerneală:

a murit Pasolini

schingiuit și strivit de un client

ce-a refuzat copularea.

Bârfesc matroanele

la ceas de ceai despre detalii

în somptuoasele lăcașuri din Parioli:

– o față sălbatică,  ofilită la chip,

a avut sfârșitul ce-l merita! –

Zbârnâie ironiile prin saloanele

avangardiștilor Novissimi

în timp ce trupul tău pur de pederast

se odihnește încă neîncenușat în sicriu.

Te-au regăsit într-o baltă

de sânge printre resturi de gunoaie

ale orașului lui Petru,

nu departe de litoralul

fără verdețuri pe care se oblojesc

valuri cu veștedă spumă.

La vârsta maturității

cu gustul în gură al limbii

iasomiilor fugiseși acolo

de pe țărmurile Padului

în strălucitul, mizerul oraș

și din neliniștita vrere de a fi

divers, în prăfuitul, noroitul

Testaccio, regn de cerșetori

de bătăuși și de târfe, la doi pași

de Aniene, te-ai aruncat în haosul

încă nu proletar și trăiseși

întreaga dominare a vulgarității.

Mortal păcat nu e

grămada viscerelor sfrijite,

ci ardoarea de mântuire:

Prea negru e sufletul zeflemitorului

fariseu și al politicianului găgăuță

ce-aruncă atâtea pietre

pe eroarea ta plătită cu viața.

Odihnește-te-n pace, scump voyer voyant,

o făclie de disperată vitalitate

ți-a ars aripile,

odihnește-te-n pace, nemiloasă privighetoare.

Acum știi dacă există

sfânta matrice a trăitului,

veșnica mântuire pe care neostenita

ta pasiune ți-o indica

și te făcea cântăreț nevindecabil

al adevăratei vieți

ce nu aparține Istoriei

și te făcea să iubești cu disperare

țăranul cu pielea înnegrită

care în universul colinelor sale

încă admiră înțelesul

vârstei pâinii,

urând din rărunchi burgheza

bună-stare oferită ca model în întreceri

prin conformistă aculturalizare.

Aș vrea să pot usca,

prea distinse țăran,

erou al înfrângerii în războiul

cu progresul în acest oraș

nord-american, lacrimile de fier

încuiate în ochii bătrânei

friulane ce suferă, ca în Evanghelia

lui Matei, sfârșitul nemilos

al unui fiu al Calvarului.

 

* (Vers dintr-un sonet scris pentru Pier Paolo Pasolini de către mamă)

 

N.B.

 

Poezia aceasta a fost compusă în 2 noiembrie 1975, imediat după știrea asasinării poetului, scriitorului, polemistului și regizorului Pier Paolo Pasolini pe litoralul de la Ostia. Face parte din culegerea Tufo e Gramigna / Stâncă și Iarba-câinelui / Montreal, Symposium, 1976.

 

 

 

(A Pier Paolo Pasolini, nella lunga notte che nefasta ti fu e orfani ci fece ..)

 

Morto sei tu vivo

barbaramente ucciso

le brillanti spoglie

ardono dissepolte

le trame dei tuoi versi

ceneri sparse

tra erbe fradicie e rade

nell’alba livida

fertile è tornata la terra

rimasta orfana

 

Luca Carbonara

 

(Lui Pier Paolo Pasolini, în lunga noapte ce nefastă ți-a fost și orfani ne-a făcut…)

 

Mort viu ești

sălbatic ucis

strălucitoarele rămășițe

ard dezgropate

gândurile versurilor tale

cenuși risipite

prin ierburi plouate și rare

în zorii livizi

rodnic a revenit pământul

rămas orfan

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

November 2021
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930