Disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură Notă: Repropun aici o intervenție la un Citeşte

Davide Rondoni Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante

Davide Rondoni   Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante Nostalgia mișcării   Commedia Citeşte

Alte noi poeme

  Săgeata lui Zenon   L-am întâlnit pe Kafka în miez de Citeşte

Un cinefil desuet: ispita anacronismului

În ciuda multor evidențe din îndeletnicirile mele de-a lungul unei Citeşte

Giuseppe Ungaretti Poesie / Poezii

  Poesie tratte da Dialogo 1966-1968   Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968 È ora famelică   Strappati Citeşte

UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII

  Blog/Notes   George Popescu   UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII   (Un model terapeutic pentru maladiile Citeşte

Noi poeme noi

  Horrendus mundus   Nu mai alerga. Oprește-te, Lume: alertă de-acum și prea hazardată, Citeşte

Vittorio Sereni despre Salinas òi Celan

Vittorio Sereni   UN DINCOLO DE POEZIE*   (P. Salinas –  P. Celan)   Înainte de Citeşte

George Popescu

e se tremo è perché sento   e se tremo è perché Citeşte

Itaca

Itaca – la deviazione dall’equivoco? Una ipotesi di lettura poetica di Citeşte

Montale. Arta de a citi

Eugenio Montale, Arta de a citi   (Fragment dintr-un interviu cu marele Citeşte

Pasolini Angelicul impur

          PIER PAOLO PASOLINI DESTINUL UNUI PROFET REVOLTAT     Angelicul impur   Profet indiscutabil al mai Citeşte

Giacomo Leopardi

Oribilul mister sau proba nefericirii   Însă ceea ce este de-ne-gândit (impensabile) Citeşte

Alda Merini – o poetă pentru Nobel

Alda Merini – o poetă pentru Nobel   Includerea, în propunerile avansate Citeşte

Lucio Klobas

Lucio Klobas   Mic tratat narativ despre lichefierea gândirii   Stranie până la ‘extremă’ Citeşte

IPPOLITO NIEVO: Istoria și /sau revanșa romanescului

IPPOLITO NIEVO: Istoria și /sau  revanșa romanescului     Biograficul: Exemplaritatea ca destin Citeşte

ȘASE MILIOANE di Sergio Daniele Donati

ȘASE MILIOANE Se crapă măștile de argilă pe chipurile mele și privirea se pierde spre Citeşte

George Popescu - POEME NOI

nu mai sunt viu dar nu voi muri... Prietenului MARCO LUCCHESI doar Citeşte

Edoardo Sanguineti

Nãscut la Genova în 1930, mort la 18 mai 2010, Citeşte

Traducând Andrea Zanzotto: Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”

Traducând Andrea Zanzotto:   Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

3 May 2020
Autor

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol al lui Eugenio Montale publicat în cotidianul „Il Corriere della Sera”, al cărui colaborator fidel a rămas în ultima jumătate a existenţei sale, intitulat, cu acea simplitate a marilor poeţi ieşiţi în lume din tainiţa versurilor meşteşugite, Vizită la Brâncuşi. Parte din articol, introdus ulterior în volumul de cronici şi impresii jurnalistice de călătorie Fuori di casa („Afară din casă”), apărut în 1969, la editura Ricciardi, l-am tradus şi publicat într-un Almanah Ramuri de prin anii ’80, rezumându-mă atunci strict la evocarea vizitei pe care marele poet italian i-a făcut-o, în 1953, lui Brâncuşi, la Paris, în atelierul său din Impasse Ronsin.

Tot la acele memorabile pagini, turnate parcă în forja endecasilabului dantesc din „Divina Comedie”, sedus, încă mai mult, nu doar de acuitatea intuiţiilor montaliane în universul artei „noi”, avangardiste pariziene, ci şi de portretul singular, dacă nu unic, pe care poetul, în haine de critic de artă, i-l face conaţionalului nostru.

Ceea ce surprinde de la început până la sfârşit este absenţa unor calificări, de altfel atât de obişnuite, poate obligatorii, într-o astfel de întreprindere jurnalistică; lipsesc din text „adjectivele”, referinţele critice la opere, ba chiar şi minimum efort de încadrare a sculptorului în vreo „căsuţă” taxonomică atât de proprie criticii de artă. Montale preferă descrierea: a locului, a artistului şi a atelierului, în care trece în revistă operele, ca pe obiecte singulare, indefinibile, aşa cum îi apar din momentul în care creatorul lor, bolnav şi ursuz, i le dezvăluie ridicând de pe ele nişte pânze albe cu care le proteja.

Vizita în sine e pusă, de la început, sub semnul întrebării, căci Montale fusese avertizat asupra rezistenţei, în izolare şi solitudine, a marelui artist, la orice tentativă de pătrundere în intimitatea creaţiei şi a existenţei sale. Aşa că, odată descoperit, pe o „baracă”, numele Brancusi, sună repetat şi îndelung şi când e pe punctul să renunţe, dezolat, se deschide o uşă în care apare „un bătrân în salopetă, un omuleţ dăruit cu o barbă extrem de lungă, neîngrijită, ţepoasă, de un galben murdar. Mustăţile, la fel de lungi, erau de aceeaşi culoare. Pe cap avea o chitie din cele cu care faci baie. Am reţinut ascuţimea bănuitoare a ochilor, de o frumoasă culoare maronie…”.

Iată cum, în câteva rânduri, ca un racursiu al unui maestru întors la masa de desen, ni se oferă un portret memorabil al lui Brâncuşi, căruia autorul său nu-i poate sustrage raportarea la două ilustre exemple din marea literatură a lumii: „Cinicul Apemantus dinTimon din Atena  a lui Shakespeare, şiretul îmbătrânit, idolatru şi măcelar de capre pe care W. H. Hudson l-a introdus în romanul său Green Mansions” şi pe care, afirmă el, „nu şi le imaginase diferite de Brâncuşi”.

Sculptorul nu e nici pe departe primitor:

 

„Ostilitate, sarcasm, neîncredere, dezgust, suferinţă par să fie trăsăturile sale. În acea baracă, îmbâcsită cu opere acoperite de mari pânze, Brâncuşi trăieşte, mănâncă, doarme. Trăieşte de unul singur, se duce singur la cumpărături. Nu primeşte pe nimeni. Cine ar dori să-l vadă n-are decât să se posteze la ieşirea din Impasse şi să pândească ceasul în care el, înarmat cu una din acele pâini franţuzeşti lungi de un metru, revine de la prăvăliile din apropiere.”.

Urmează scena de roman misterios a întâlnirii propriu-zise:

„Odată deschisă uşa, el mă săgetă cu adâncă antipatie. `Sunt bolnav`, declară fără a-mi spune să intru. Bâlbâit, îi amintii întâlnirea, pomenii numele lui Pound. Îmi făcu semn să intru şi se apropie de `opere` şi începu să le descopere şi să le reacopere imediat cu învelitoarele lor. Am văzut dintr-o clipire forme de torpile, extrem de şlefuite, în formă de gogoşi spiralate, coloane de lemn pe care se aflau dezlânat desenaţi ochi şi urechi, două cuburi îngemănate (Les pigeoons), câteva structuri de metal ramificate, două suporturi de umbrele în formă de pâlnie: însă peste toate coborâră inexorabilele învelitoare şi după o clipă mă trezii în faţa unei bărbi duşmănoase, a unei priviri goale de orice simpatie omenească. Ce-i de zis şi de făcut? Pierdut, îmi amintii de o teorie atribuită lui Brâncuşi: că la fiecare douăzeci şi cinci de mii de ani lumea e scufundată de potop şi că de-acum noua catastrofă e mai mult decât apropiată, e iminentă”.

Abia după această neobişnuită întâlnire, împrumutată, cum pare, din vreo bolgie dantescă, Montale îşi îngăduie, cu o ardentă şi sigură intuiţie de poet şi de degustător de artă, să-şi expună… impresiile, care sunt puternice:

„Brâncuşi mi-a apărut pentru o clipă asemenea puternicului meşteşugar al acelei desuhamaniyación del arte ce şi-a găsit, cu vreo treizeci de ani mai înainte, teoreticianul în José Ortega Y Gasset: sculptorul unei lumi ce aspiră să reintre în preistorie, al unei umanităţi ce ştie să creeze mari simboluri formale, sigle, diagrame, vestiri de Apocalipsă.”.

Dar despărţirea nu-i mai puţin misterioasă, ocultă aproape, smulsă din ce ştie manuscris medieval:

„Dar abia ce apucasem să îngăim: `oui, le déluge` că deja sinistrul bătrân se întinsese pe o sofa adâncă, răsucindu-se, declarându-se muribund şi arătându-mi uşa cu mâna. Am ieşit cu o rece închinăciune şi fireşte nu-l mai voi revedea niciodată pe Constantin Brâncuşi, omul foarte bogat şi sărac care dăltuind o bucată de lemn poate câştiga un milion de franci, faunul aproape nonagenar care  cu doar câţiva ani mai înainte îşi asalta încă vizitatoarele studioului său, sculptorul ce e definit ultimul dintre clasici. Fidias fără anecdotă.

Arhiva

May 2020
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031