Claudia Mandi: cronică plastică

Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice (Repere revelatorii Citeşte

Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

Întâlniri indimenticabile

3 May 2020
Autor
  1. B. 

Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Patricia Peterle, braziliancă, căsătoriți după ce s-au cunoscut în ambientul unui congres internațional literar la care am fost participant și martor; ambii universitari în țara soției, ambii studioși reputați, cu care am avut prilejul să fiu cofondator al unei fundații italo-lusitano-braziliano (și romeno, din păcate neaprobată la timpul respectiv de onor Universitatea craioveană!) și ambii mă țin la curent cu contribuțiile lor. I-am cunoscut mai bine în aventura mea braziliană, în 2006, la ei acasă, la Sao Paolo, ori în mica localitate Assis, la un congres organizat de noua lor fundație. La Assis, orășel fondat exclusiv de imigranți italieni prin anii Cincizeci, am petrecut o săptămână indimenticabilă și am ținut cursuri cu studenții Patriciei de italianistică, dar în care le-am vorbit timp de patru ceasuri (un curs și un seminar) despre cultura română, de la Traian și Decebal, la Miorița și Legenda Meșterului Manole dar, firește, și despre Dracula, alias Vlad Țepeș.

Îmi pare oportun să restitui cititorilor noștri unele studii ale lor pe care mi le-au expediat de-a lungul anilor spre a le face cunoscute și la noi. (G. P. ).

 

Guido Morselli: o contra-istorie

între antideterminism şi divertissement

de Andrea Santurbano

 

Guido Morselli (Bologna 1912-Varese, 1973), scriitor şi eseist italian, trebuie asimilat acelui limb de artişti nerecunoscuţi în viaţă şi (re)descoperiţi, cel puţin parţial, în postumitate. Dacă pentru unii dintre aceştia, actul scriiturii se sedimentează voluntar în golurile corozive ale propriei intimităţi geloase şi conservate, pentru Morselli, dimpotrivă, arta scrierii se configurează ca formă vitală de comunicare, cordon ombilical al unei lumi altfel „în mod prostesc” netrăite. De aici, sursa sinuciderii sale survenite la 31 iulie 1973, urmare a nenumăratelor refuzuri ale unui manuscris al său de către editori; cauză, aceasta, ce se adăuga unei complexe personalităţi, oscilând între solipsism, mai mult decât egocentrism, şi „antropofobiei”, mai mult decât mizantropiei şi pierderii virginităţii edenului său (o casă proiectată de el însuşi, revărsată în natură), datorată întâilor contaminări edilitare şi acustice. O publicare sistematică a operelor sale narative începe, astfel, doar în 1974, pentru prestigioasa editură Adelphi. Între timp, cu câteva excepţii, critica italiană şi cea străină, incapabilă poate să-l încadreze într-un gen predefinit, l-a reintrodus într-un alt limb, cel al marginalităţii.

Întâi de toate, Morselli nu e un scriitor realist: nu obosea să tot repete cu privire la aceasta în eseuri scrise pentru diverse reviste, acestea însă publicate, că nu-i considera ca atare nici pe un Gide, pe un Radiguet ori pe un Moravia, ei oferind doar o viziune individuală şi contingentă, hic et nunc, a realităţii şi neînscriindu-şi operele într-o dialectică mai obiectivă dintre „eu” şi macrocosmul înconjurător. Pe de altă parte, tot după opinia sa, autori precum Joyce, mari adepţi ai subiectivismului în roman, prezintă o încă şi mai „ilimitată expansiune a clipei”.

Morselli nu oferă nici elemente stilistice şi ideologice încadrabile în experimentalismele, canonizate şi acestea la rându-le, din anii ’50 sau ’60. Pe scurt, operele sale sunt coduri expresive „evazioniste”, fantastice, dar de un fantastic ce nu ajunge să suscite reacţii eclatante la alterarea faptică a evenimentelor, fiindcă mecanismul istoric este cel care e pus în discuţie; mai curând, efectul ce derivă de-aici este deseori ironic. Scriitorul italian tentează o repoziţionare a „eului” care nu mai e, potrivit lui, deus ex machina al naraţiunii; cu alte cuvinte, vrea să elibereze istoria povestită de acea tiranie a „eului”, sublimată deja de Beckett, de o viziune radical antropocentrică. Potrivit acestor coordonate, Morselli caută să re-inventeze Istoria colectivă: în proiecţie viitoare/futuribilă, aşa cum se întâmplă în Roma senza papa (Adelphi, 1974), grotescă în „Cronache romane di fine secolo ventesimo”, în care cel de-al doilea papă străin din istorie, irlandezul Giovanni XXIV, a mutat antitetic sediul Vaticanului într-un hinterland roman, Zagarolo; ori într- proiecţie trecută, ca în cazul paradigmaticului Contro-passato prossimo (Adelphi, 1975), o altă strălucită inventio narativă despre un sfârşit diferit al Primului Război Mondial, rezolvat într-o cheie europeistă. Completează acest ciclu ideal de opere „istorice” acel divertissement literar, intitulat chiar Divertimento 1889 (Adelphi, 1975), cu o vacanţă peste Alpi, în incognito, a regelui Italiei Umberto I, şi testamentarul Dissipatio H. G. (Adelphi, 1977), aventură apocaliptică povestită la persoana întâi.

Poziţia lui Morselli, iubitor şi mare studios de filozofie, faţă de literatură şi de Istorie se rezolvă, aşadar, într-o meditaţie între un idealism de spiţă hegeliană şi un materialism istoric de marcă marxistă, în sensul că el consideră omul un rezultat efectiv şi nu doar dialectică de existenţă (spre a spune astfel, factor exogen) şi individualitate (factor endogen). Pentru a defini această combinaţie complementară de elemente de natură opusă, el inventează un neologism, luat din greacă: symploké. Personajele morselliane, cum nu sunt caracterizate nici de subiectivism exasperat şi nici nu sunt fruct al unui determinism naturalist, conservă deci un liber arbitru, ce nu ajunge totuşi să devină absolut, întrucât ele sunt subiecte ale unor forţe care  în parte îl transcend. Autorul însuşi explică, în Intermezzo critico, divagaţie metatextuală din Contro-passato prossimo: „Determinism şi întâmplare formează un pilastru brifrons, sunt două profiluri de nedespărţit ale fenomenelor” (p. 121).

Morselli indică în romanele sale o a treia cale, ce se poziţionează între „romanul-cronică” – astfel definit de el „realismul” à la Gide sau à la Moravia – şi clasicul roman istoric, în care omul este rezultatul specific al epocii sale. A vorbi, în legătură cu acest foarte particular scriitor, de istorie inventată (fantastoria) se dovedeşte, aşadar, prea puţin acceptabil, în măsura în care s-ar înţelege prin aceasta o simplă evaziune fantastică. La o privire superficială, lectura textelor morselliane mai sus citate poate crea efectul unui hiat absurd şi paradoxal, dacă e confruntată cu canoanele narative normal acceptate ca realiste şi /sau istorice, însă se rezolvă într-o originală logodnă realitate-fantezie, care oferă despre Istorie o alternativă surprinzător de plauzibilă ori distractiv grotescă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

May 2020
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031