- B.
Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Patricia Peterle, braziliancă, căsătoriți după ce s-au cunoscut în ambientul unui congres internațional literar la care am fost participant și martor; ambii universitari în țara soției, ambii studioși reputați, cu care am avut prilejul să fiu cofondator al unei fundații italo-lusitano-braziliano (și romeno, din păcate neaprobată la timpul respectiv de onor Universitatea craioveană!) și ambii mă țin la curent cu contribuțiile lor. I-am cunoscut mai bine în aventura mea braziliană, în 2006, la ei acasă, la Sao Paolo, ori în mica localitate Assis, la un congres organizat de noua lor fundație. La Assis, orășel fondat exclusiv de imigranți italieni prin anii Cincizeci, am petrecut o săptămână indimenticabilă și am ținut cursuri cu studenții Patriciei de italianistică, dar în care le-am vorbit timp de patru ceasuri (un curs și un seminar) despre cultura română, de la Traian și Decebal, la Miorița și Legenda Meșterului Manole dar, firește, și despre Dracula, alias Vlad Țepeș.
Îmi pare oportun să restitui cititorilor noștri unele studii ale lor pe care mi le-au expediat de-a lungul anilor spre a le face cunoscute și la noi. (G. P. ).
Ignazio Silone:
între roman istoric şi angajare intelectuală
de Patricia Peterle
Ca orice manifestare artistică, cartea se naşte înlăuntrul unui anumit context social, politic, economic şi cultural şi, în acest sens, poate fi văzută ca parte integrantă a unei anumite epoci care, la rândul ei, e figurată prin acele pagini. Cu toate acestea, opera narativă nu manifestă trebuinţa de a dezvălui lumea obiectiv: aceasta e conţinută într-o formă de multe ori indirectă. Aşa cum mulţi au afirmat deja, literatura poate reprezenta o invitaţie, deopotrivă bucuroasă şi dureroasă, la o căutare, de cunoaştere şi de asumare de conştiinţă. Intervenţia în sfera publică e unul dintre posibilele noduri ale tramei existente între scriitură şi societate şi între scriitor şi intelectual. Mărturisirea experienţei, a istoriei, a vieţii unui sat, unui oraş, a unei metropole, ajungând până la o naţiune, poate să facă parte din cotidianitate. Adică, poate să surclaseze frontierele prime ale particularului spre a atinge un plan mai global şi de-a dreptul universal.
Prin experienţa sa de viaţă şi prin scrierile sale, Ignazio Silone poate fi considerat un scriitor activ şi confruntat cu realitatea ţării sale; romanele sale conţin o reflecţie adâncă şi întrebări asupra exilului, marginalităţii şi suferinţei italianului din sud. În nota ce precede începutul romanului Vino e Pane (1937), autorul lasă să se insinueze în cititor o mică parte din întrebările sale şi din forţa pe care o poate avea cuvântul, adică maxima expresie a limbajului uman. Cartea aceasta trebuie considerată, poate, opera sa cea mai ardentă şi mai angajată. Protagonistul, fiu al unei familii avute, proprietară de terenuri, îşi lasă satul cu doar câţiva bani în buzunar; moştenirii ce trece din generaţie în generaţie îi preferă viaţa de luptă, motivat de idealurile sale. Devine un intelectual ce se vede constrâns nu doar să se distanţeze de comunitatea sa, dar chiar de patrie. Revine în Italia şi în tărâmul natal doar clandestin, împins de un adânc sentiment de nostalgie, ce se contrapune condiţiei sale fizice precare. Acum ftizic, din cauza numeroaselor aventuri şi nenorociri trăite şi afectat de acţiunile de luptă, el începe să înfrunte o altă bătălie, cea a supravieţuirii. O supravieţuire ce nu e doar fizică, întrucât tuberculozei i se asociază o boală a spiritului; un spirit neliniştit şi tulburat care e mereu dispus să se bată: o eternă dilemă, aceasta, a intelectualului.
Libertatea nu e dată în nici un fel, ea trebuie cucerită şi în orice clipă trebuie reafirmată: aceasta este o condiţie obligatorie pentru a acţiona a intelectualului, aşa cum afirmă Sartre; iar acel engagement face astfel ca intelectualul să se intereseze de probleme ce aparent nu aparţin sferei sale de acţiune. Aşa e angajamentul ce-şi rezervă protagonistul din Vino e Pane, de a se interesade ceea ce nu pare să fie de competenţa sa. Societatea ţărănească meridională, condamnată de soartă – ca şi când ar fi obiectul unei legi naturale – mizeriei, nedreptăţii, exploatării şi excluderii, este centrul reflecţiilor şi acţiunilor lui Pietro Spina. Ţărani marcaţi pe mâini şi în priviri de urmele brazdelor denunţând suferinţa lor mută, ţărani ce-şi văd vieţile scandate de răsărit şi de apus, ce luptă pentru supravieţuirea cotidiană, într-un ritm de viaţă aproape mecanice ce nu îngăduie prezenţa vreunui alt tip de reflecţie critică: acestui determinat grup social nu-i este oferită oportunitatea de a gândi la propria condiţie. Răul există şi o ştiu cu toţii, dar nu se face nimic spre a-l schimba ori a-l transforma.
În caracterizarea Spina/Spada, Silone face astfel ca protagonistul său să încarneze modelul de intelectual angajat apărat de Sartre (deosebirile de gândire dintre Sartre şi Silone, ce totuşi există, se dovedesc substanţiale în timpul evenimentelor din Ungaria). Configurând şi depunând mărturie despre o fază de viaţă italiană din primii ani ai deceniului al treilea, cu persecuţiile şi cenzurile impuse de un regim totalitar, scriitorul denunţă mizeria, neglijenţa şi lipsa de respect reciproc. Micul sat reprezentat poate fi văzut ca simulacrul întregii societăţi italiene şi al unei lumi din care face parte. Silone utilizează cuvântul, mai exact cuvântul scris al ficţiunii narative, cu scopul de a descrie o perioadă a istoriei italiene, la rândul ei paradigmatice pentru o realitate existentă în alte ţări europene. În felul acesta, locurile şi persoanele, la prima vedere particulare, fac parte dintr-o macro-viziune ce transcende limitele geografice şi lingvistice. Scriitura siloniană, pătrunsă de întâlniri şi confruntări interferente în (inter)relaţiile dintre literatură şi istorie şi, în plus, fruct al unui sentiment de disconfort şi nelinişte, se arată gata să ofere elemente pentru posibile schimbări, făcând din romanul Vin şi Pâine o mărturie, chiar dacă „doar” literară, împotriva uitării unor fragmente de istorie italiană.
