Opriţi Istoria: cobor la prima!
George Popescu
Sentimentul unei schimbări de paradigmă, rectè al unei intrări într-o nouă, inedită şi, ca atare, provocatoare etapă a Istoriei lumii şi, deopotrivă, a omului ca subiect al ei pare a fi de o evidenţă eclatantă; inutilă precizarea că o astfel de constatare n-are nicio legătură cu „literatura”, anxios de bogată, a sectarismelor şi a ezoterismelor cu care suntem bombardaţi în fel şi chip, de pe reţelele de socializare până la mulţimea de producţii, cel mai adesea fantasmagorice, ale producătorilor de film. Tehnica – am mai spus-o – nu ne subjugă numai pe noi, „victime” de-acum atestate (cine se mai poate sustrage virusului internaut?), ci şi-a aservit şi ştiinţa; proba cea mai la îndemână o oferă numeroaselor exemple de hackeri, informaticieni puberi, care dau peste cap sisteme de securitate extrem de sofisticate ale unor servicii cu expertize şi orgolii ce păreau dificil de contestat.
Cu viteza şi cu versatilitatea cu care tocmai serviciile ne asaltează, în numele siguranţei, la nivel comunitar şi individual, s-a instaurat deja un grav simptom al fricii, şi ea globalizată, cu siguranţă fără precedent în istoria pământeană milenară. Însă nu atât acest nivel, global, mă intrigă în mod particular – la urma urmei, e treaba politicii, cu şi dincolo de corectitudinea ei, să identifice strategiile şi mijloacele abilitate în faţa acestor noi pericole -, ci la un aspect, ca să zic aşa, mai… domestic, ce ne e livrat, în ultima vreme, de către instanţe instituţionale autohtone printr-un şir de derapaje de la condiţia democraţiei şi a statului de drept şi care, ignorate în baza unor principii la limita ipocriziei, ne invadează intimitatea, etalându-ne, deseori arbitrar, drept potenţiali… vinovaţi.
Ca mulţi conaţionali, mi-am risipit de multişor încrederea în clasa politică: pe ansamblu şi pe „parcele”. Cu nişte protagonişti iviţi – şi, mult mai grav, pescuiţi şi, ulterior acceptaţi până aproape de calitatea de „lideri” – din suburbiile societăţii (notorietatea lor mă scuteşte de a mai da exemple), sentimentul dezavuării nici nu putea fi ratat. În aceeaşi perspectivă, înşelăciunea, delapidarea, hoţia ca instrumente devenite sport naţional au sfârşit prin a mă lecui de speranţa unei schimbări, aşteptate, dar invocate electoral, cu bătăi de pe toba de pe care, apoi, nu se mai vede decât… praful.
Dincolo, aş spune şi dincoace, de aceste realităţi, cu povara lor de resemnare, îmi e din ce în ce mai inacceptabil modul în care achiziţiile din sfera tehnicii, de această dată specificat informative, s-au transformat în instrumente, din păcate deseori unice, ale instituţiilor de stat menite să aplice şi să apere tocmai democraţia şi statul de drept, respectiv normele înscrise în constituţie şi statuate în legislaţie.
4 aprilie 2016
