George Popescu
EUGENIA SERAFINI: poetă, artistă polifonică și ambasadoare a României în Italia
Ne-am cunoscut la Craiova, în primăvara lui 2000, când, invitată de regretatul Valentin Dascălu și de Gheorghe Boaghe, din Bechetul pe care avea să-l viziteze, urma să lăseze o carte tradusă de sub-, la Biblioteca Aman, să presteze. , cu studenții de la catedra de italiană a Universității o instalație poetico-artistică.
Evenimente ce avuseră loc și aveau să se repete, prin ani, la București, la Blaj, la Bechet prilejuindu-i o bogată agendă de întâlniri culturale și nu numai, călătorii în tren și în mașină prin peisajele țării noastre de care a rămas profund atașată. și îndrăgostită și astăzi.
Comunicăm în mod curent pe rețele de socializare oferindu-ne reciproc, în aceste zile și săptămâni de grele încercări, îndeosebi pentru țara sa natală, acel plus de solidaritate și de comuniune de care se agață atâtea speranțe și acelea, ei mai ales, le conferă. un plus de optimism nutrit și de potențare funcțională a artei, a poeziei și a culturii în general.
Zilele trecute mi-a expediat două cărți ale sale de a lectură mi-au ameliorat sensibil stările de anxietate și de îngrijorare induse de momentele dramatice pe care le trăiesc în contextul știut al dereglărilor medical-sociale de la noi și de peste tot. Am și tradus volumul cu titlul Canto effimero ( Cânt efemer ), dar m-am oprit îndelung și aplicat – și nu fără emoție și recunoștință – la cea de-a doua carte, cu titlul Pescatori di sogni ( Pescuitorii de vise ) și subtitlul, susceptibil să-i denunțe genul diaristic, Appunti dalla Romana ( Însemnări din România ).
Și, sub acest impuls de recunoștință și de prețuire, sub semnul confraternității noastre istorice și culturale, am decis să exprim aici impresii și percepții în baza și prin mijlocirea opiniilor sale, direct confesive ori de-a dreptul poetice. Prin urmare, un jurnal , datat sârguincios, pe zile, locuri și cu nume de persoane și de întâmplări care sunt știința și arta – de a conferi identitatea unui act de prezență și de consistență împlinită.
Mai întâi, emoționanta dedicație:
Dedic aceste însemnări poetice călătoriilor mele în România, naturii sale magice și sălbatice, artiștilor, femeilor și bărbaților cultivați și sensibili pe care i-am întâlnit. Pădurilor, câmpiilor, castelelor, muzeelor ce conservă opere ale unor străvechi artiști italieni. Visului care nu are hotare.
Nouă, pescuitori de vise
Jurnalul are și două contribuții ale conaționalilor noștri care o cunosc și o prețuiesc: o prefață semnată de Mihail Banciu și o postfață a concitadinei noastre, Luminița Țăranu, ea însăși artistă activă, cunoscută și prețuită în Italia.
Rețin din prefața semnată de un conațional al nostru, Mihail Banciu ceastă evaluare a operei Eugeniei Serafini:
„Pentru un Pegas al unui poet e destul de ușor să facă saltul silabei : astfel că, după doar alte două silabe, de la Roma el poate, fără greutatea, să sosească până în Ro-mâ-ni-a…. Și iat-o umblând, de la Blaj la București ori la Craiova, nume poate pentru cineva cu un gust ezoteric, pietre de hotar pentru fiecare interior al Eugeniei în cucerirea de alte orizonturi și spații pentru inspirația ei. Și pentru că a avut prilejul de a observa oameni și locuri prietenești sau, cum ea însăși mărturisește, adevărate și propriile afinități de sensibilitate artistică și culturală ”.
În schimb, afină și prin amiciția ce leagă, Luminița Țăranu, ea însăși artistă reputată și consacrată în Peninsulă, o descrie, într-un prim pasaj, „drept o persoană ce iradiază lumină, transparență și spiritualitate. Îmi amintesc că am rămas uimită de fluiditate naturală a frazelor sale învăluite de o voce caldă, modulată și muzicală”, dezvăluind, apoi, originalitatea artei autoarei care „transmite un solid sens de libertate, prin talentul său înnăscut de a absorbi într-o unică”. expresie teatru, imagine a unei lumi în culori bidimensională – materială și digitală – cuvinte și mișcare”.
Eugenia Serafini și relatează Luminiței Țăranu că „în călătoria sa în România, la Craiova și la Bechet, în 2000, în ciuda depărtării locului de naștere, a găsit o legătură naturală spirituală creată de experiență culturală trăită cu prietenii săi intelectuali români” .
Nelipsită de importanță și participarea sa întuziastă la ideea artistului Horea Cucerzan, de a înființa la Blaj, în inima Transilvaniei, cum singură o spune, un muzeu de artă contemporană cu numele lui Micu Klein.
Există, apoi, în carte, cel puțin trei repere emblematice pentru relația privilegiată a autoarei cu cultura noastră.
Cel dintâi eo lucrare a sa în chip de omagiu lui Brâncuși, o „Coloană a infinitului” în proprie perspectivă ce poate fi evaluată și interpretativă și pe care o restituim în chip ilustrativ.
Apoi, succintul dar densul său omagiu lui Eminescu, din care spicuim:
„Când mă gândesc la Eminescu nu pot să nu amintesc marele tei pe care îl iubea atâta și sub care lăsa ca sentimentul să devină poezie, ca gândul să se transforme în cuvânt și în cânt. Teiul acela din înaltul dealului deschide ramuri spre orizontul aproape gata să îmbrățișeze întregul pământ românesc, pentru care poetul a reușit să elaboreze sau limbă care să facă originea din diverse provincii să se unifice într-un idiom reînnoit și unitar, pe care George Călinescu nu s-a făcut. -l definească „limbă suavă, plină de finețe și de vigoare” (…). Și prin urmare eu îl iubesc pe Eminescu fiindcă mă recunosc ca europeană în acea particulară sensibilitate a sa, fie față de natură, fie față de problemele existențiale și țin să subliniez aici acest element de universalitate a cântului său ce la purtat să călătorească nu doar de-a lungul Transilvaniei cu Compania teatrală Pascali, ci apoi în mare parte a Europei: de la București la Viena, la Berlin. și încă la Veneția și Florența (…). Cum se poate uita neliniștea sa existențială, ironia, satira chiar violentă, ce exprimă în conducta vieții ca și în cântul poetic, nebunia ce-l împingea să se declare „italian”, să nu știe/să nu vrea să îngenuncheze în fața „normalității”. ”, cum să se uite prea tristele zile pe care le-a petrecut în ospiciu, uci de un nebun în acel loc de groaznică închisoare!
Teiul său îl amintește etern, cum el însuși a dorit, din înaltul dealului de la Blaj: păsările se odihnesc în cântând melodia lor și flori aromate pentru în noaptea înstelată, acolo nu putem imagina pentru spiritul său în sfârșitul liber ”
Neîndoielnic, Eugenia Serafini e ceea ce s-ar numi azi o artistă polivalentă, activă în diverse câmpuri ale culturii și ale cunoașterii Asociația Artecom-onlus, câștigătoarea a numeroase premii literare și de artă.E, printre altele, Ambasadoare de Artă pentru UE, activă ca membru al Centrului Cultural Romeno Italiano de la Roma și multe altele.
și nu puteam încheia nici noi decât cu cuvintele din finalul cărții sale, reproduce aici în traducerea Luminiței Țăranu:
FRONTİERA CU BULGARIA.
PRÂNZIM
RESTAURANT BOLTA DE VİȚĂ A UNUİ.
ÎN SPATELE NOSTRU FRONTİERA Șİ
UN MARE İNDİCATOR: DRUM BUN !
COFLE DE TOBA! TUR CRAİOVA
Î L NUMESC B ORDER L İNE
B ORDER L İNE!!! F RONTİERĂ
DAR ESTE DOAR D UNĂREA
LARGĂ Ș İ CALMĂ.
UN LAC FERMECAT.
B ORDER L İNE!!! F RONTİERĂ
DAR ESTE DOAR
O STRADĂ DE AR G INT
UN FİR DE MĂTASE
ÎNT R E CER Șİ PĂ M ÂNT.
!
PENTRU NOI
CARE NU AVEM
FRONTIERĂ.
D RUM B UN !
B U ON VİA GG İO !!!!!
!!!!!!!!!!
