Omagiu italian lui Valer Dellakeza

Valer Dellakeza   È una vera fortuna per un regista incontrare attori Citeşte

CU ȘI DESPRE EUGENIA SERAFINI 20 ANNI FA

George Popescu   EUGENIA SERAFINI: poetă, artistă polifonică și ambasadoare a României Citeşte

Alte poeme prin ani...

în disprețul oricărei geometrii...   acesta e un demon, a zis mușcând Citeşte

Poeme prin ani...

în autobuzul 27...   tu, fată umbră, soră a lui san francesco cel Citeşte

Răspuns la o anchetă în perspectiva integrării noastre în UE.

George Popescu   Proba Ithacăi: angelus novus şi umbra lui Zarathustra 26 noiembrie Citeşte

Fabrizio Dall`Aglio Hic et Nunc.

  Fabrizio Dall`Aglio   Hic et Nunc.   Poezii, 1985- 1998 (Cu o prezentare și texte Citeşte

Traduceri diverse

Gabriella Musetti   Dalla raccolta Un buon uso della vita, Samuele Editore, Citeşte

Poeme regăsite

George Popescu și dacă nu astăzi și dacă nu astăzi atunci când? printre Citeşte

Pier Paolo Pasolini, In memoriam

Dacă azi au trecut 46 de ani de la asasinarea, Citeşte

Coşmaruri - Mamei memento al clipei despărțirii

George Popescu   Coşmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis -   Împuşcătura Citeşte

Alte poeme de Pier Paolo Pasolini

  Din «Poesia in forma di rosa» (1964)   Cântecul clopotelor Din «La meglio Citeşte

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a Citeşte

STATUARIA

George Popescu   STATUARIA (Poem anii șaptezeci, inedit)   cu V. G. Paleolog silabisând Citeşte

Daniele Cavicchia POEME

Daniele Cavicchia   DOMNIȚA APEI   Traducere și prezentare de   George Popescu     Născut la Montesilvano, lângă Citeşte

Umberto Eco - Scrisoare către nepoțel

Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară, apărut în săptămânalul Citeşte

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi     George Popescu     Poeţii sunt Citeşte

Eugenio Montale Poeme

Eugenio Montale   Traduceri GP   În fum   De câte ori te-am așteptat la gară în Citeşte

Eugenio Montale, Dansatoarea obosită

Eugenio Montale DANSATOAREA OBOSITĂ dedicată Carlei Fracci (20.08.1936-27.05.2021)   Revine să-nflorească trandafirul ce totuși dinainte Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Filippo Salvatore   Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto Citeşte

Un “jurnal”  textualizant al lui Dracula

8 October 2021
Autor

Un “jurnal”  textualizant al lui Dracula

sau

o poveste postmodernă a lui Vlad Ţepeş

GEORGE  POPESCU

Când mi-a căzut întâia oară sub ochi cartea lui Marin Mincu Il diario di Dracula, publicată  în 1992, în seria “Romanzi & Racconti” a popularei colecţii “I grandi tascabili” a prestigioasei edituri milaneze Bompiani, curiozităţile lectorului avizat mi se păreau a fi în principal decelabile în două direcţii: câtă ‘demitologizare’ (în sens barthesian) cuprinde o astfel de aventură şi, apoi, până unde se poate întinde spiritul de polemist înnăscut şi temerar al autorului. Mai înainte de a evalua dimensiunea – păstrată nealterată după lectură – a acestor curiozităţi, câteva /alte/ premise îmi par esenţiale.

“Romanul”( să acceptăm convenţiile de taxonomie literară ) lui Marin Mincu a fost scris direct în italiană, fapt experimentat deja în istoria mai recentă a genului pe plan universal, dar cu consecinţe nu de tot minore în structura mai profundă a scriiturii; apoi, “jurnalul”, ca specie şi experienţă literară, e fatalmente hibrid, angajând într-o confruntare deschisă coerciţiile metadiscursului şi ‘libertăţile’ scriiturii narative. Cele două experienţe se află, cum uşor se poate proba, într-o fertilă coincidenţă: cunoscător din interior al italienei, întrucât un îndelungat uzufruitor al acesteia, autorul era deopotrivă foarte pregătit pentru a testa, de data asta din perspectiva unui fin observator al procesului instaurator de text literar, capacitatea autotelică a limbajului, rectè disponibilitatea de se oglindi pe sine, funcţie eminamente poetică, aşa cum se ştie. Faptul că Marin Mincu făcuse, ba chiar la modul recidivist, dovada narativă şi, aş spune, naratologică a ‘jurnalului’ (prin cele două volume apărute, la noi, sub titlul Intermezzo) putea, eventual, funcţiona doar ca un semn de garanţie în plus că aventura sa ‘italiană’ e mai mult decât un joc, fie el turnat în formele cele mai strunite ale literarului.

Nu în ultimul rând, o altă ‘curiozitate’ întâmpină lectura unui astfel de text: cât story, deci cât ‘miez’ pur narativ, câtă Istorie, de ce nu, cuprinde textul în forma sa ‘jurnalieră’, date fiind coercițiile în speţă, de care abia am amintit ? Fiind însă vorba de un actant de talia lui Dracula ( rămânând, pentru moment, la orizontul promis de titlul cărţii şi promis, îndeosebi, cititorului occidental, căruia îi este adresat predilect ), curiozitatea de mai sus devenea pură perplexitate: cum e cu putinţă un “jurnal”, fie el, desigur, unul apocrif, al lui Dracula, al acelui personaj malefic ( mai malefic, dacă se poate spune aşa, decât Lucifer şi decât Mefisto ) devenit, în ultimul secol şi ceva, un fel de veritabilă mitologie inversă?

Toate aceste întrebări, deloc retorice, au fost / sunt / tot atâtea în-cercări, autentice probe labirintice şi capcane pe care autorul ( şi cititorul său ) trebuiau să le treacă. Marin Mincu a ştiut acest lucru tot timpul,căci scriitura sa abundă în soluţii de o varietate atât de întinsă încât eşti tentat nu o dată să citeşti cartea şi ca pe un fel de ‘manual’, de ‘pedagogie’ a discursului literar avertizat, care invocă, spre a experimenta, mai tot ce s-a ‘teoretizat’ cu succes în domeniul meta-literaturii în ultima jumătate de veac. Faptul că scriitura dă ici-colo semne de “oboseală” vădită şi că, drept consecinţă, lectura pătrunde adesea într-un orizont ‘ înşelător’ de aşteptări aparţine deja unui alt palier al înţelegerii, la care esenţială rămâne mai ales disponibilitatea şi acceptul cititorului. Ale unui anume cititor, care nu este, desigur, neapărat cel avertizat,căci – trebuie subliniat – Il diario di Dracula s-a bucurat în Italia  nu doar de un scontat succes de critică, dar şi de o neaşteptată audienţă la public, figurând în populare topuri de lectură şi fiind finalist al unui concurs la care contribuţia cititorilor e determinantă.

Odată elucidate toate aceste aspecte de “protoistorie”, obligatorii, credem, pentru cititorul român, să revenim la natura demersului narativ ‘italian’ al lui Marin Mincu. Cartea nu ascunde, cum anticipam, un gest deschis şi profund provocator, cu un intens accent ‘demitologizant’; în această perspectivă, ea se adresează direct şi predilect cititorului occidental, adică unui public care trăieşte de peste o sută de ani, dacă nu de mai multă vreme, în plină mitologie draculiană.

Autorul demontează mitul, cel ‘prost’ al Occidentului, refăcându-l din alt unghi, al unei Istorii, nu reale, ci posibile: unicul instrument pe care îl are la dispoziţie şi pe care îl utilizează, nu o dată, în chip magistral, poate prea magistral totuşi, ca un expert ce ştie a evalua pulsiunile limbajului, este scriitura; întreaga miză aici stă: “jurnalul” devine el însuşi, cum spun italienii, “una belissima trovata”, pretext şi pre-text, rectè premisă şi consecinţă, ca într-un joc settecentist vichian dintre un factum şi al său verum, căci, să ne reamintim, pentru cei vechi faptul era adevărul însuşi.

Pentru scriitorul modern, factum verbum est, ca şi adevărul, dealtfel. Autorul “Jurnalului lui Dracula” ştie acest lucru bine şi, în plus, e un fin manipulator al cuvântul scris, pe care-l supune, deseori savant şi alchimic, unor procese exorcistice la capătul cărora nu mai avem sens, ci o specie de multisensum; a nu se înţelege prin asta doar ştiuta trecere de la denotatum la conotatum, de la univocitate la plurivocitate semantică:Marin Mincu experimentează în această carte, încă într-o măsură mai mare decât a făcut-o în cele două volume din Intermezzo ori în studiile sale critice, toate achiziţiile importante şi captivante ale ştiinţei interpretării din ultimele decenii.

Dintre acestea, conştiinţa textualizantă şi demersul postmodern mi se par şi evidente şi capabile să justifice întreaga aventură a cărţii; Il diario di Dracula e, astfel, un pariu, fie şi la limita maximă a libertăţii cucerite de naratorul de astăzi, după ce totul pare să se fi încercat şi validat: jurnal apocrif, aşadar, al lui Dracula, dar şi al lui Vlad Ţepeş, crâncenul voievod muntean, însă nu mai puţin viteaz; experienţă a scriiturii ( şi a scribului ) cu toate consecinţele angajante pentru discursul care, în chiar ‘facerea’ sa genuină, se autoobservă, se autoanalizează, se face şi des-face, mereu lacerând -macerând Fiinţa pe care o ‘corporalizează’.

Textul cărţii geme literalmente de semnale ale acestei experienţe a scriiturii care devoră şi se autodevoră, care spune spre a ascunde şi ascunde spre a comunica, “minte” , în-scenând proba documentului pentru a conferi contur mai convingător unor ‘adevăruri’ ce ţin mai mult de efortul autorului de recuperare a figurii personajului său din interstiţiile poluate ale ‘proastei mitologii’ occidentale de care am mai vorbit. “Sento che ogni riga buttata giù mi assolve”, scrie undeva Dracula-naratorul; iar în altă parte, discursul e propriu metaliterar:” Mi è chiaro, come la cosa più banale, che tutto quello che il pensiero elabora e comprende, tutto quello che viviamo e che sappiamo di vivere è scrittura, è racconto, e non sarebbe se non fosse stato fermato nelle parole. Il tragico ad esempio. L’esperienza del tragico che cos’è se non la stessa scrittura ? Nulla è concepibile in concreto, e l’esperienza significa qualcosa solamente quando corrisponde a un concetto già presente. Il grande libro del mondo è tutt’altro che una metafora”.

Și ce altceva sunt aceste cuvinte de nu pulsiunile vii şi dramatice ale celui care ‘face’ literatura cu conştiinţa tragică a aventurii în care s-a trezit prins precum Teseu în bolgiile labirintului sau precum atâţia nepoţi din neamul scump al dedalizilor, cum ar spune Nichita ? Că el, scribul cu sau fără simbrie, “omul negru” al Istoriei e, aici, Dracula, alias Vlad Ţepeş, are desigur o însemnătate particulară: el justifică şi îşi justifică ale sale gesta, dar şi legenda, căci autorul nu se opreşte, cum s-ar putea crede prea grăbit, doar la actul de demitologizare ştiut; Dracula-Vlad al III-lea nu se sustrage legendei, ci o asumă, conştient şi motivat, conştientizând-o şi motivând-o, argumentând-o chiar; o face însă într-o perspectivă nouă, deseori neaşteptată şi în asta consistă interesul de lectură al cărţii.

Dracula-naratorul ( naratorul la persoana a treia: despre valenţele ‘persoanei’ s-ar putea discuta încă mult) e, paradoxal, un ‘cititor’, un ‘spectator’, aproape un ‘fan’ al propriei sale legende, unul adică dintre milioanele de locuitori de astăzi ai Terrei care trăieşte înrobit ceea ce am putea numi cu puţin noroc psihologia vampirismului. El o trăieşte, în scriitura lui Marin Mincu, per conto suo, invocând în ajutor Istoria nu pentru a se disculpa ( căci, să ne imaginăm, cum s-ar prezenta Don Quijote justificându-şi actele şi ‘vorbele’ de nu drept o specie de personaj caragialean, un “pedagog de şcoală nouă”, banal şi banalizat, redus la liniile unei scheme prea de tot didactice ?), ci pentru ca, manevrând-o, manipulând-o la rându-i, după ce aceasta l-a manipulat până la destrucţie, s-o suspende spre a face loc unui destin credibil.

Sunt, în cartea lui Marin Mincu, nesfârşite “acroşeuri” referenţiale, trimiteri aluzive la date istorice ori la toposuri legendare, puseuri interpretative ce depăşesc cadrele destinului protagonistului narator: mitul mioritic, probe de erudiţie livrescă, când gravă, când abil jucată, aluviuni hermeneutice spre viziuni cusaniene ori ficino-iene, trismegistre chiar, ieşiri prea bruşte adesea într-un prezent ignar şi caricatural. Modelul pare, să n-o ascundem, în bună parte, cel al lui Umberto Eco, un pic din Il nome della rosa , dar, credem noi, la nivelul mai profund al scriiturii, cel din ultimul său ‘roman’, L’isola del giorno prima, dar şi Borges, dar şi Hermann Broch; Mincu îşi singularizează precis şi temerar, poate chiar cu multe riscuri, demersul în pariul deplin pe care-l face pe capacitatea exorcizantă a scriiturii. De aceea, prea frecventele “tuşări” de limbaj, atingând nu o dată, zona licenţiosului, ni se par contraproductive, gratuite. Nu pierdem însă din vedere nici o clipă faptul că ‘romanul’ e direct adresat unui anume cititor: cel occidental crescut cu normele pedagogiei vampiriste, căreia autorul vrea să-l sustragă, oferindu-i drept recompensă un destin perdant al Istoriei celei Mari, surprins într-un moment tragic prin excelenţă, anume acela în care spiritul genezic al unui mit se instaurează în Text şi asistă îngrozit la propria-i naştere ce e, vai !, cine n-o ştie astăzi, la nivelul scriiturii, o moarte în plus.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

October 2021
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031