FRANCO FALASCA

 

L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in sé stesso

 

 

Nato a Civita Castellana (VT) e vive a Roma e nella Valle del Liri, in Ciociaria.

Ha prodotto, oltre a poesie e racconti, anche poesie visive, films super 8, video, fotografie, performances. Ha organizzato rassegne e manifestazioni. Nel 1973 ha fondato (con Carlo Maurizio Benveduti e Tullio Catalano) l’Ufficio per l’Immaginazione Preventiva con cui ha collaborato fino al 1979, tentando di ampliare o ridefinire la nozione di arte e di letteratura.

Dal gennaio 2000 redige, appunto, una rivista di arte e letteratura su Internet, „Illuminazioni”. E’ autore dei volumi poetici: Una casa nel bosco – prose e racconti”, Edizioni Latium/Quasar, Roma, 1990, Nature improprie (poesie 1976-2000)”, Fabio D’Ambrosio Editore, Milano, 2004, La felicità e le aberrazioni (poesie 2001-2010), Fabio D’Ambrosio Editore, Milano, 2011.

 

 

 

 

Come artista, Franco Fallasca mi sembra un guerriere autosospeso di fronte al nemico distribuito nelle trincee tumorali di un mondo già sotto il sordido dominio e, quindi, degradato, dell’insaziabile nulla.

La rinuncia – la mancanza di ogni prospettiva di vittoria – non è essenzialmente abbandono, ma la conseguenza di un sorvolo dello sguardo dotato con una lucidità da doppio senso: l’orrore del nemico e la gratuità di ciascun codice di comunicazione.

Così, la crisi si trasmuta, per mezzo di un atto disgiuntivo, in linguaggio, donde non arriva più alcuna traccia di Senso, dato che “All’orizzonte scorre il treno della ragione”.

Scisso fatalmente com’è, l’attante poetico ricorre, impaziente ma fermo, ad un altro atto, questa volta di indagine nel Corpo stesso del linguaggio, in cerca delle tracce a loro volta date perse, tracce ovvero resti di significati primari: processo, questo, di ri-semanticizzazione, e anche questa volta sotto il segno di un’impossibile avventura al termine cui l’unica vittoria pare più odiosa della sconfitta.

Perché ciò che resta da tutta questa operazione di sostituzioni in cui la lucidità, che aveva denunciato la mancata ragione, viene punita ad una risegnata costatazione è, quindi, soltanto il puro riflesso della cosa sul vetro di sensi irrimediabilmente compromesse.

La battaglia – di un Ulisse oramai convinto che l’Ithaca è sempre solo  passato – diviene, così, un feroce e ineguale confronto fra un ontos incurabile dal sordido stato in pieno agglutinarsi nichilistico (ossimoro tanto intimo alla poetica dell’autore) e un logos esibendosi la tragedia dell’incomunicabilità.

 

 

 

IL RIPOSO

X

 

La stessa tua luce

seppellisce il tetro blando

cesto che racchiude

il tepore e l’ansia

il tepore come blanda

luce che oscura

l’afflato l’ansia ed il dirimere

l’ansia come luce

ch’esprime arancio denso

desiderato attimo d’incrocio

tra geometria ed il tuo seno

d’adolescente.

XI

o ronda ronda ronda

ronda che pulluli cartacea

o blando sentore

che pulluli onirico

o ronda ronda ronda

che anche ansia e preda

e predominio

spargere e diffondere

esula terra terra

ritmo dondoli o scade

scarnificata sera

XII

Se dunque nell’inebriata piazza

scandita da abitudinari ossequi

al tempo ed all’ozio

di lei sospetta assenza

cenni di qua e di là sdilingui

nomea d’altezza e di malinconia

sempre m’assiepi all’ozio

il tuo qualunque gioire ed il guardare

ed il rimirar in cotanto spazio

s’essicca l’opera di memorie adorna

chiedo dunque se scaltra

e malinconica e sciatta

sottovoce ai piaceri d’ulivo

alle scandite foglie il vento

ed il senso delle ore

le soffocate ansiose ripercorse

vicende di niente

malinconia dei nostri sguardi

proiettati nel tempo assente

che pure aveva d’intesa sottratto

al futuro porzioni vivaci.

XIII

Alle scadenti anomalie del risaputo itinere

voglia d’albe lucide

di pomeriggi discreti in manicomi felici

od in onde civili convogliate su linee dense

appartenute a tutti o ad alcuno

la dolcezza l’assenza l’angoscia

ai giorni di qualcuno

e sapere e sapere

a giorni temprati ed occlusi

dove amici leali e potenti

snervavano il mondo saccente

a furia di logica e caso

picchiando sulle cime degli alberi

sulle insenature e sulle risacche

adagiandosi sui voli spinti del sentimento

e sulle logiche rustiche.

S’ella dolente vide e scappa

funghi pentole durlindane

qui non è come tu pensi

sabbia ruota intorno

occhi e risa accennate

e saluti estranei

pure l’universo mi pesa

e non oso parlarne

segna ciò che dico

e regalaglielo e non temere

ostinate menti

si scioglie a mezzogiorno piccina ossea…

XIV

Non segnare alghe o glottologie matematiche

o seni rosa

od appunti sbiaditi

– le formiche sulla finestra –

ed il rullare dell’io-bestia legato all’albero

nella sera i grilli così semplicemente

mi affretto a rincorrerti e smarrisco

le curvilinee matematiche coordinate

scoordinate dal notturno peso

pastello-nero d’artefatto paesaggio

civetta cenerina sul palo del telefono

questo inutile perire lento

giorno sì giorno no dunque (ovunque).

RACCONTO

Se aggiunsi declino al mio poetare

acre assai e si congiunge

dimensione a dimensione

nottetempo

soffusi e soffritti anzitempo

chiara è la storia

e spio azzurre le contrade

s’abbrunano i vicoli ed i costoni

incerte le parole

se s’incontrano aspri

e denudati.

OSTACOLI

ai bordi del tempo

scandire differenze

impossibile annotare

tensione lirica scioglie erbe

metalli etc.

se oscuro o definito

non si può sovrapporre

il linguaggio ma gommoso e grigio

circoscriverlo;

invecchiando

vien meno la notizia,

la memoria pulsa e non è

infinita:

voli

od occasioni d’innesto?

ARTHUR RIMBAUD

mano a mano che il tempo forava

la superficie di panna crema

e carta argentata

e sulla volta del presepe

stelline azzurre riflesse luccicanti

al confronto di pelle granulosa

e chiara innescavano

viali di legno

il sapiente movimento

allontanava lo sconfitto passante

nella scia di metallo brunito:

chiazze occhi neri

virgole volpi color arancione bruciato

disegnate bene

non potevano dir meglio

la discesa dalla volta stellata

all’anfiteatro rumoroso

per (maestro di movimenti

e bambino dall’ossequio facile)

ostruire la comprensione

AL SEMIOLOGO

Se la lingua brucia

intriga

diverte

trama

se la lingua scotta

io per mio conto

– rapportandosi muore la pietà –

in continua attesa

(verde-canne,

rosso-segnaletica)

non posso alludere oltre.

ARITMETRIA

virgo fidelis

ora pro nobis

etc.

 

l’essenze congelate

del percorso

piccola, petite

et in specula saeculorum

bionda

castana

castano-chiara

castano-scura

la peluria soffusa

la pelle

 

l’armonia tra il linguaggio

e l’ardore sessuale

trae nella trappola

l’osservatore

un accesso di senso

(di sensualità? di contenuto?) permette

alle ambizioni di circolare impunemente

 

è vero la donzelletta vien dalla campagna

l’io diviso

mugolii di piacere

petali di rosa

barattoli di vernice

 

come uno sciocco impotente studioso

 

il ricordo un alibi sconfitto

sicuramente

l’orribile canto

dal cuore all’intelletto esaltato

 

l’essenziale e la morte a volte

coincidono

 

dal sangue all’aritmetria

 

le stagioni

le ore

insolito assolato equilibrio

occasionalità

 

eros

sorride

nell’assenza di coerenza…sensibilità…

FRANCO FALLASCA

 

 

Tainica oglindire a limbajului în sine însuşi

 

 

Născut la Cività Castellana (VT) şi trăieşte la Roma şi la Valle del Liri, în Ciociara.

A creat, pe lângă poezii şi povestiri, poezii vizuale, filme super 8, video, fotografii, performances. A organizat reuniuni şi manifestaţii. În 1973 a fondat (împreună cu Carlo Maurizio Benveduti şi Tullio Catalano) Ufficico per la Immamginazione Preventiva cu care a colaborat până în 1979, încercând să lărgească sau să redefinească noţiunea de artă şi de literatură.

Din 2000, conduce o revistă de artă şi literatură pe Internet, „illuminazioni”.

Este autorul volumelor poetice: O casă în pădure – proze şi povestiri, Edizioni Latium/Quasar, Roma, 1990, Naturi improprii (poezii 2001-2010), Fabio D’Amnrosio Editore, Milano, 2011, Fericirea şi aberaţiile (poezii 2001-2010).

 

 

Ca artist, Franco Fallasca mi pare un războinic autosuspendat în faţa duşmanului distribuit în tranşeele tumorale ale lumii în stăpânirea gregară şi, deci, degradată a nimicului insaţiabil. Renunţarea – absenţa oricărei perspective de victorie – nu este însă esenţialmente abandon, ci consecinţa unui survol al privirii dotate cu o luciditate cu dublu sens: grozăvia inamicului şi gratuitatea oricărui cod de comunicare. Criza se transmută, astfel, printr-un act disjunctiv, în limbaj, de unde nu mai soseşte nici urmă de Sens, de vreme ce „La orizont alunecă trenul raţiunii”. Scizionat fatalmente, actantul poetic recurge, impacientat dar decis, la un act de anchetă în corpul însuşi al limbajului în căutarea urmelor, la rândul lor date pierdute, urme ori resturi unor semnificate primare: proces de resemantizare, şi acesta sub semnul unei aventuri imposibile, la capătul căruia unica victorie pare mai odioasă decât înfrângerea. Căci ceea ce rămâne din această operaţie de substituiri în care luciditatea, denunţând raţiunea absentă, e condamnată la o resemnată constatare, este reflexul lucrului pe sticla unor sensuri iremediabil compromise. Bătălia – cu un Ulise convins de-acum că Ithaca este doar trecut – devine, astfel, o confruntare feroce şi inegală între un ontos incurabil din starea sordidă în plină aglutinare nihilistă (oximoron atât de propriu poeticii autorului) şi un logos exhibându-şi tragedia incomunicabilităţii.
TIHNA

 

X

 

Aceeaşi lumină a ta

înmormântează acoperişul blând

coş ce acoperă

arşiţa şi neliniştea

arşiţa blândă

lumină ce întunecă

suflarea neliniştea şi ciopârţirea

neliniştii ca lumină

ce exprimă portocal dens

dorită clipă de întâlnire

între geometrie şi sânul tău

de adolescentă

 

XI

 

o ronda ronda ronda

ce dai miasme de hârtie

o blând miros

ce dai miasme onirice

o rondă rondă rondă

care şi nelinişte şi pradă

şi stăpânire

a sparge şi a risipi

exulă pământ pământ

ritm legănat sau urcă

descărnată seară

 

XII

 

Dacă deci în piaţa îmbătată

măsurată de obişnuite plăceri

la timp şi la desfătare

absenţa ta suspectă

semne de ici de acolo leneveşti

faimă de înălţime şi de melancolie

mereu mă îmbuibi în desfătare

bucurarea ta obişnuită şi modul de a privi

şi de a te oglindi în astfel de spaţiu

se usucă opera cu memorii se ornează

întreb deci dacă şireată

şi melancolică şi şleampătă

în surdină la plăcerile de măslin

la jucăuşele frunze vântul

şi simţul ceasurilor

sufocatele neliniştitele refăcute

întâmplări de nimic

melancolie a privirilor noastre

proiectate în timpul absent

ce totuşi sustrăsese în act

viitorului porţiuni pline de viaţă.

 

XIII

 

La scadentele anomalii ale ştiutului drum

dorinţă de zori strălimpezi

de după amiezi discrete în fericite ospicii

sau în valuri cetăţeneşti aliniate în

convoaie dense

aparţinând fiecăruia sau tuturora

tandreţea absenţa neliniştea

la zilele cuiva

şi a şti şi a şti

cu zile coclite şi ascunse

în care prieteni leali şi puternici

distrugeau lumea îngâmfată

cu furie de logică şi întâmplare

lovind pe vârfurile arborilor

pe  pâraie şi pe prunduri

zăbovind în zboruri avântate ale sentimentului

şi în logice rurale.

Când ea îndurerată a văzut scapă

ciuperci tigăi spade

aici nu-i cum crezi tu

nisip roată în jur

ochi şi râsete pline de înţelesuri

şi saluturi străine

deşi universul mă apasă

şi nu îndrăznesc să vorbesc despre asta

marchează ceea ce spun

şi dăruieşte-i-l şi nu te teme

de aiurite minţi

si topeşte la amiază micuţa osoasă…

 

XIV

 

Nu nota alge sau glotologii matematice

sau sâni roz

sau însemnări ofilite

– furnicile pe fereastră –

şi alunecarea eului-bestie legat de copac

în seară greierii atât de simplu

mă zoresc să te urmăresc şi încurc

povârnişurile liniare încurcate

de povara nocturnă

pastel-negru de artefact peisaj

cucuvea tuciurie pe stâlpul de telefon

această inutilă pieire lentă

ziua, da, ziua nu aşadar (aiurea)

 

POVESTE

 

Dacă am adăugat declin atât de acru

în felul meu de a scrie şi se îmbină

măsură cu măsură

pe vreme de noapte

îmbujoraţi şi căliţi înainte de vreme

limpede-i povestea

şi spionez albastre mahalalele

se-ntunecă uliţele şi povârnişurile

nesigure cuvintele

când se-ntâlnesc aspre

şi dezgolite

 

OBSTACOLE

 

pe marginile vremii

scandând diferenţe

imposibil să iei notiţe

tensiune lirică împrăştie ierburi

metale etc.

obscur ori conturat

nu se poate suprapune

limbajul ci gomos şi cenuşiu

circumscriindu-l;

îmbătrânind

lipseşte ştirea,

memoria pulsează şi nu e

infinită:

zboruri

sau ocazii de încropit?

 

ARTHUR RIMBAUD

 

abia ce vremea fora

suprafaţa de smântână cremă

şi hârtie argintată

şi pe bolta staulului

steluţe albastre reflectate licăritoare

în amestec de piele cu granule

şi clară învăpăiau

bulevarde de lemn

înţeleapta mişcare

îndepărta înfrângerea trecătoare

pe dâra de metal întunecat:

pete ochi negri

virgule vulpi de culoare oranj ars

desenate cu sârg

descinderea de pe bolta înstelată

în amfiteatrul gălăgios

pentru (maestru de mişcări

şi copil uşor răsfăţat)

a bloca înţelegerea

 

SEMIOLOGULUI

 

Dacă limba arde

intrigă

distrează

ţese

dacă limba scutură

în ce mă priveşte

– raportată pietatea moare –

eu în continuă aşteptare

(verde-trestii,

roşu-semnalizare)

nu pot spune mai mult.

 

ARITMETRIE

 

virgo fidelis

ora pro nobis

etc.

 

esenţele congelate

ale parcursului

mică, petite

et in specula saeculorum

blondă

castană

castană-albă

castană-neagră

puf pestriţ

pielea

 

armonia dintre limbaj

şi ardoarea sexuală

îi întinde capcană

cercetătorului

la un acces de sens

(de senzualitate? de conţinut?) îngăduie

ambiţiilor să circule ameninţătoare

 

coboară fetişcana de la câmp aşa e

 

eul divizat

chelălăituri de plăcere

petale de trandafir

canistre cu vopsea

 

ca un prostovan savant impotent

 

amintirea unui alibi ratat

cu siguranţă

oribil cânt

de la inimă la intelectul exaltat

 

esenţialul şi moartea uneori

coincid

 

de la sânge la aritmetrie

anotimpurile

orele

neobişnuit însorit echilibru

buimăceală

 

eros

surâde

în lipsa de coerenţă… sensibilitate…