SANDRO SPROCCATI
Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico dell’arte e di letteratura; ha insegnato Storia dell’arte contemporanea all’Accademia di Belle Arti di Venezia e insegna attualmente Storia del cinema e Semiotica dell’arte all’Accademia di Belle Arti di Bologna.
Nel 1987 ha fondato e diretto la rivista “Materia Prima” e negli anni Novanta ha fatto parte del movimento “Terza Ondata”.
Ha scritto Enterafasiche e altre di dubbiafasia, Reggio Emilia, Tam Tam, 1983.
E’ autore delle raccolte di poesia: La via del solito impedimento, Anterem, Verona, (1987), Kata stréphein 93, (1993), Panpamphlet, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (1997), Cum Praesumpta Creatura, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (2003) e importanti saggi su arte italiana e straniera, dedicati soprattutto ad artisti di „rottura” e a diverse forme avanguardistiche.
La valenza conflittuale del testo poetico
Insigne critico e storico dell’arte, preferibilmente nell’areale delle avanguardie e sperimentalismi liminari e anche con acquisizioni dalla zona di una semiotica infra- ed estra-settoriale, Sandro Sproccati rimette in discussione la scommessa dissociante e, quindi, rinnovatrice di senso comunicazionale assunta sulla technè: poieïn, poiesis (quel „far poetico” così fortunato e ispirato proprio proprio alla lingua italiana). Come antagonista, crociato mobilitato contro le vessazioni istaurate dal Codice dominante, il poeta non esclude la funzione politica – certo, nella semantica ellenistica antica – della poesia alla quale richiede, con rigorose precauzioni, il sottrarsi e, successivamente, il rifiuto del senso comune come agente di una dannosa omologazione del messaggio istituito da slogan.
Uno specifico uso del linguaggio, quindi, richiamando, appositamente dentro il processo della delineazione della sintassi lirica, la decisione e la competenza del poeta di amministrarsi prevalentemente e particolarmente il suo ruolo di soggetto dotato con la consapevolezza eversiva della parola in grado di compromettere qualsiasi sudditanza nei confronti delle strutture linguistiche pre-ordinate.
Per l’autore del Panpamphlet, e comunque dei testi in cui il comune senso – come significato ma anche come sensazione -, il modello liberatore sembra sovvenire dalle arti visivi, non a caso le più temerariamente avanguardiste, in cui technè è in una salutare concomitanza anche supporto materiale; il discorso poetico si autoconserva, falsamente ermetico, non privo, come è, di uno slancio del descrittivo e, quindi, di un filone confessionale appena percettibile.
Si assiste, particolarmente, ad una tecnica basata su una tessitura (nella libera accezione della famiglia etimologica latina del termine che va dalla materialità all’intreccio, dalla trama all’inganno). Il discorso è agglutinazione di parole-segni indicibili al livello della semantica comune, lasciando libero spazio alla determinazione di un (altro, nuovo) messaggio rigorosamente tributario alla pratica di un linguaggio radicale. E, di conseguenza, pienamente antagonista.
3.
La ripicca o ecco remittenza dello
scherno che tracotante usasti prima
nel bel miraggio inerte a far fruttare
un abbrivio d’età divaricata
e la remora di non appor sigillo
sul caso tuo per ovvio teorema
in reiezione a quell’odioso dire
che ti fa usuale infante depravata
ribalteranno il segno degli stalli
di prospettiva dura nell’inedia
fin che il tuo corpo a serpe affusolato
e a premio grato l’oro dei capelli
sia pur per nudo vincere una sfida
ebbro mi faranno e ritto senza fiato?
(4.9.1985)
(Da Otto sonetti (La via del solito impedimento), 1987)
4.
Il volo sì il volo che ho rubato
al seme di uno sguardo alla distanza
nel cappio o brindisi che pongo oscuro
in atto e poi lo schianto del tuo rosso
in un giorno per bagliore ritardato
(se di norma spicco è là in potenza
lo stemperarsi di un nocciolo duro)
ritrova credo il solco del tuo sesso
a mena dito de demarcazione
quando avviato all’improvviso il moto
protendi il capo e tracciano le labbra
una smorfia che dà rivelazione
peculiare tratto uno e al mio voto
più conforto o pur frode che t’allegra.
(19.9.1985)
6.
Per un sussulto risicato schianto
exclamo colmo d’asserita intesa
nell’atto (so) che si produce esatto
di francia furia – in sicumera – fremo
fin che figura ad astro esplosa o manto
sì ci racchiuda allor che tanto accesa
rosa fulgida scorgo stupefatto
ed istruisco nuda in orlo estremo
mia potestà di trasmutare il riso
il simbolo percorso o piano ordito
che è nodo sciolto e frúscio d’ala oscura
e carenza nel profanare un viso
se allibisce il moto ma come invito
a suggere di labbra schiuma pura.
(20.4.1986)
Vana avidità dell’acqua piovana
se distilla nelle roride albe
dai campi sottili d’erba gramigna,
più vana in fauci ruggenti disciolta
dall’alpe, scintilla e spruzzo di brama
nell’ira ferma feroce del masso,
vita in setaccio alla piena si colga
tra ariete crudele e maggio mai giunto
a farne sbocciare il fiotto fervore,
si strizzi il suo sunto schiuma di prima
vera, mercede di foglie, lo sputo
di luna, poema, la bava più vera
si sprema si sprema in conche fedeli
di lame d’argento nell’avida aurora…
(25.4.1986)
(Da Sorde trame (La via del solito impedimento), 1987)
Oriente scevra perla d’abbandono
sciorinata alle valve del tuo verbo
e vulva primigenia, sì, ove palpita
allignando tra le schiume un germoglio
di suadente vita. idolo di pene
ed ecco d’aboliti suoni, voglio
sia la scintilla che tu ancora covi
illusa e desta in questo piego inane
e mai reietta per incuria o tempo,
poi che vale nell’or così caotico
brusio e sempre eguale sprazzo di tua
suprema incontinenza non estingua
in lingua dell’oblio a noi fatale
e sigli un luogo d’eterna rinascenza.
(5.5.1986)
Ai passi d’occidente prolungati
ben oltre che sia licito ‘spiccare
ci premeva la brama di primati
l’urlo in sazio di lumpi e notti chiare
e ci riede or ora me’sma quella trama,
ché miasmi l’aria addensa e trema pegli
stridori della canna e della lama
in patto empio de’ patri con i figli
sì che più lungi e lungi s’è l’aurora
attratta come simbolo in un fungo
orribile di carne che s’odora
come fusse abbrustita poi di lungo
come noi che là bruciamo là ancóra
(a chiosa d’una sorte che qui espungo).
(3.8.1995)
(Da Nuovi sonetti (Cum praesumpta creatura), 2003)
2.
Australo quanta strada abbiamo fatto
da quel dì e quale – ch’a lui s’arrese
il fuoco il giro la gola di pretese
per il giogo odierno e per un tratto
ancóra lungo (che fine non si vede)
se impazza “totentanz” e manca il guado
che ci separa – a noi parati in grado
sol di levare il grugno che non cede.
Agra razza infame e d’illusioni magra
ci ha maledetto il sole e la terra
ci rifiuta – noi sempre sempiterni
idioti uccelli eretti in un’allegra
fiaba d’oltraggio e vituperio e guerra
(che manco si racconta a giorni alterni).
(5.8.1995)
5.
Reca una facie sempre più conforme
il populo di juveni che mostrano
la specie proiettata nel futuro
se li riguardi ad oggi e li raffronti
con que’ che distruggevano le norme
a la surbona in maggio (e la faccia vostra)
o anco con que’ ch’era in cima al muro
che in vest o in est se ne balzavan pronti
a ‘nclamare libertate da le fole.
Eraclito ride dove il dente duole
saria da dire a tanta mutazione
ch’ forse ‘nduce l’omologazione
a far le nozze secche con i fichi:
son “riscesi in campo” i bolscevichi?
(6.10.1995)
- IL MERDUNTO
– Che la smerci, la tua merda, dentr’ai tubi! E li colludi, ti colludi coi conflitti, bocca stolta, bocca fresca: – Glassa di verminosi ignobili pastrocchi,
filona dentaria a bocca tutta, che trangugia e
sputa: a scatarrare – dalla bocca tisica – anatemi vetero-comuni, semper proni alla bisogna
come i lor destinatari (d’altra parte). E’ la tua parte,
– La tua broda vomitata che pervade, che s’incista ne’ meandri della testa, che fluisce
(tutta) come lava, come ava, come smerda (e ci pervade) che ci ingorga gli intestini, gli
spiragli perdurati, i pochi nostri, avanzati…
– Senza scampo ti scalmani e li riempi, e ci riempi. Merdunto! del signore!
Merdovunque! Merdatutto! Acclamato da signore sdilinquite che abborracci al
mandolino, tu, il gran presunto seduttore, bòtolo, che sei rogno pustoloso, e napoleino!
Attaccato al campanello!
– C’è il conflitto da galera, la manona, la mannaia, la mannoia, da cui ti scongiurò – dicono
– quel perfido baffino. E tu lo sputi e spremi e sproni e smaroni, e su ci smerdi
emeriti tranelli, tu, mariuolo da due soldi, il Merdingloria!
– Che allestisci – affermi – la baldoria sconfinata, la smisurata gaudendia del futuro, il cibo in terra, il nutrimento e l’abundantia, la pappana sempiterna, al popolino…
– E negl’atri antri ti nutri delle fole bibliche, dei prestanomi, dei dellutri, dei buongiorni, dei tramonti, degli sgorbi della sera… e allora, sai che ti proclamo? Schiacciaci, spaccaci,
ammaccaci, e poi dacci i nostri cocci, i cocci di noi stessi vuoti, da inghiottire, da evacuare,
– E filacche di scaracchi, pozzi neri per nuotare, mefitiche atmosfere, cloache e discariche
(abusive?) che per tua lungimiranza, per la provvidenza che dispensi senza posa, ci
assorbiranno tutti dentr’ai gorghi e crateri puzzolenti,
– Che saranno a noi ricetti prediletti, o zampilleranno per di fuora fuoco e fiamme,
distruzione, e ammorbi miasmi d’organismi putrefatti, o gran merdoso! O mar mare dei
maramaldi, o losco lusco, o bel mafioso!
– Io m’arrendo e (prostrato) ti idolatro, come il dio dell’ultimo giudizio, come Giovanni in Patos io t’attendo e io t’invoco, e le tue laudi, ecco, a rosario dispiegato, canto – o
– immane immenso (immerdo) immondo Coso …
(2002)
Da Sacramenta (2002–2003)
SANDRO SPROCCATI
Născut la Ferrara în 1954; este poet, teoretician al artei şi al literaturii; a predat Istoria artei contemporane la Accademia di Belle Arti din Veneţia şi predă în prezent Istoria cinema şi Semiotica artei la Accademia di Belle Arti din Bologna.
În 1987 a fondat şi condus revista „Materia Prima”, iar în qnii Nouăzeci a făcut parte din mişcarea „Al Treilea Val”.
A scris Intrafazice şi alte dubiafazii (Reggio Emilia, Tam Tam, 1993.
Este autor al culegerilor de poezie: La via del solito impedimento (“Calea obişnuitei împovărări”, Anterem, Verona, 1987, Kata stréphein 93, (1993), Panpamphlet, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (1997), Cum Praesumpta Creatura, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (2003) şi al unor importante studii despre arta italiană şi străină, mai ales dedicate artiştilor de „ruptură” şi unor diverse forme avangardiste.
Valenţa conflictuală a textului poetic
Reputat critic şi istoric al artei, cu preferinţă pentru avangarde şi experimente liminare şi cu achiziţii ale unei semiotici infra- şi extra-disciplinare, Sandro Sproccati repune în discuţie miza disociativă şi, ca atare, înnoitoare de sens comunicaţional asumată pe technè: poieïn, poiesis, acel far poetico atât de norocos inspirat în limba italiană). Ca antagonist, cruciat pornit contra vexaţiunilor instaurate de Codul dominant, poetul nu exclude funcţia politică – fireşte că în semantica elenă antică – a poeziei căreia îi cere, cu riguroase precauţii, sustragerea şi, succesiv, refuzul sensului comun deja agent al unei omologări pernicioase a mesajului instituit ca slogan.
Un specific uz al limbajului, aşadar, invocând, în chiar procesul de delineare a sintaxei lirice, decizia şi competenţa poetului în a-şi administra prevalent şi singular rolul de subiect dotat cu conştiinţa eversivă a cuvântului în stare să compromită orice înrobire faţă de structuri lingvistice pre-ordonate.
Pentru autorul Panpamphlet, aşadar al unor texte în care sensul comun – ca semnificat dar şi ca simţ -, modelul salvator pare a-i surveni dinspre artele plastice, nu întâmplător cele mai temerar avangardiste, în care technè e printr-o salutară concomitenţă şi suport material; discursul poetic se autoconservă, fals ermetic, nelipsit, cum e, de un elan al descriptivului şi, deci, al unui filon confesiv abia perceptibil. Asistăm, într-un mod particularizat, la o tehnică bazată pe o ţesătură (în libera accepţie a familiei etimologice latine a cuvântului: care merge de la materialitate la intrigă, de la tramă la amăgire): discursul e aglutinare de cuvinte-semne indicibile la nivelul semanticii curente, lăsând spaţiu liber determinării unui mesaj riguros tributar practicii unui limbaj în fond radical. Şi, în consecinţă, deplin antagonist.
3.
Ranchiuna sau iată ameliorarea
bătăii de joc pe care obraznic ai folosit-o
în acel miraj inert spre a fructifica
o emoţie de vârstă dilatată
și tăgada de a nu pune zăbală
pe cazul tău printr-o comodă teoremă
ca refuz la acea vorbă duşmănoasă
care te preface infantă pupilă depravată în uz
vor răsturna semnul piedestalelor
de perspectivă dură în plictiseală
până ce trupul tău alungit ca o şerpoaică
şi ca premiu meritat aurul părului
fie şi prin nud să învingă o sfidare
beat mă vor face şi fără suflare?
(4.9.1985)
(Din Opt sonete– Viaţa obişnuitei împiedicări, 1987)
4.
Zborul, da, zborul pe care l-am furat
seminţei unei priviri depărtate
în laţ ori toast pe care-l obscur
îl fac şi apoi chinul roşului tău
într-o zi din cauza amăgirii târzii
(cum de obicei e plăcută acolo în putere
alterarea unui sâmbure tare)
regăseşte cred zbârcitura sexului său
la un deget de demarcaţie
când pe neaşteptate pornită motocicleta
întinzi capul şi buzele trasează
un rânjet ce creionează
profil unul chiar şi jurământului
meu îmbietor sau fie fraudă ce te bucură.
(19.9.1985)
6.
Printr-o izbucnire bruscă
exclam plin de-o-mpărtăşită înţelegere
în actul (ştiu) ce se produce exact
cu furie oarbă – în fast – frânez
până ce imagine ca astru ţâşnită sau mantie
aşa ne închide când aprinsă
roză strălucitoare o zăresc uluit
şi o îndrum goală pe marginea extremă
puterea mea de a transmuta râsul
simbolul străbătut sau plan uneltit
ce nod desfăcut e şi fâşâit de aripă obscură
şi carenţă în profanarea unui chip
se înspăimântă motocicleta dar ca invitaţie
să sugă cu buzele spumă prea pură.
(20.4.1986)
1.
Vană aviditate a apei de ploaie
se distilează în zori înrouraţi
din câmpurile subţiri cu iarba-câinelui,
mai vană în robinete bolborosind slobozită
din munte, scânteiază şi ţâşneşte cu râvnă
în ura decisă feroce a stâncii,
viaţă în sită sătulă să se adune
zodia Berbecului şi între un mai nicicând ajuns
să-i înflorească gâlgâita fervoare,
să-i stoarcă extrasul spuma de primă
vară, răsplata de frunze, scuipatul
de lună, poem, balele cele mai adevărate
se storc, se storc în credincioase văi
de lame de argint şi-n pofticioasa auroră…
(25.4.1986)
(Din Intrigi surde (Calea obişnuitei împiedicări=, 1987)
3.
Răsărit împrăştie perla de abandon
expusă scoicilor verbului tău
şi scoică primordială, da, care palpită
fixând printre spume un mugur
de viaţă promiţătoare, idol de penis
şi iată de sunete abolite, vreau
să fie scânteia pe care tu înc-o nutreşti
dezamăgită şi trează în acest plic prostesc
şi nicicând paria din neglijenţă ori
lipsă de timp, apoi ce contează în de-acum prea haotic
freamăt şi mereu aceeaşi stropşeală
a supremei tale necumpătări să nu
se stingă în uitarea nouă fatală
şi să marcheze un loc de veşnică renaştere.
1.
La paşi occidentali prelungiţi
mult peste cât e permis să sară-n ochi
ne apăsa râvna de întemeietori
strigăt sătul de caviar şi nopţi albe
şi izbucneşte-n râs şi m-aţâţă acea intrigă,
pe când miasme adună văzduhul şi vuiesc prin
trosnetele ţevii şi ale lamei
într-un pact deplin de taţi şi de fii
aşa mai mult de-a lungul aurorei
atrasă ca simbol într-o ciupercă
oribilă de carne ce pute
ca şi când ar fi fost uscată pe urmă
prelung ca noi care o ardem acolo încă
(ca notă a unei sorţi ce o prezint aici).
(3.8.1995)
(Din Noi sonete (Cum praesumpta creatura), 2003)
2.
Sudule cât drum am făcut
din acea zi – ce lui i-a predat
focul ocolul gâtul de pretexte
pentru jugul de-acum şi pentru o durată
încă mare (cu un sfârşit ce nu se vede)
bate câmpii „totenthanz“ şi lipseşte
pasajul ce ne separă – nouă apăraţi
capabili doar de-a ridica botul ce nu cedează.
Aspră rasă infamă şi slabă-n iluzii
ne-a blestemat soarele şi pământul
ne refuză – noi mereu veşnici
idioate păsări povârnite într-un
vesel basm de fărădelege şi infamie şi război
(ce nici nu se povesteşte în zile fără căpătâi)
(5.8.1995)
5.
Poartă un chip perfect potrivit
cu poporul de tinerei care dau probă
de neamul proiectat în viitor
dacă-i priveşti până azi şi-i compari
cu cei ce distrugeau regulile
la Sorbona în mai (şi cu chipul vostru)
sau şi cu cei ce se aflau pe vârful zidului
care în vest ori în est săreau exaltaţi
cerând libertate de la mulţimi.
Heraclit râde acolo unde dintele doare
s-ar zice despre o atât de mare schimbare
că poartă cu sine probabil omologarea
de a face nunţile seci ca smochinele:
au „coborât în tranşee“ bolşevicii?
(6.10.1995)
- CĂCĂCIOSUL
– Că-ţi vinzi neghiobia prin ţevi! Şi lauzi, te lauzi, cu conflictele,
cu gura strâmbă, cu gură proaspătă: prin ţevi ce le împuşcă
cu poftă, neghiobia ta funestă şi crasă,– E glasată
de murdare buclucuri, filon dentar cu toată gura ce înghite şi
scuipă: expectorând – din gura ftizică – anateme vetero comune, mereu cocârjit de nevoie
ca destinatarii lor (de altfel). E rolul tău,
– zeama ta vomitată ce pătrunde, ce se închistează în meandrele capului, ce se-mprăştie
(întreagă) ca lava, ca otravă, ca murdăria (şi ne pătrunde) ce ne
acoperă intestinele, spiralele
de durată, cele puţine ale noastre, avansate…
– Fără scăpare, te oboseşti şi le reumple şi ne umpli. Căcăcios! Al domnului!.
Căcă-oriunde! Cacatotul! Aclamat de doamne lâncede pe care
le grăbeşti la
mandolină, tu, presupus seducător, potaie, eşti scabie
împuţită şi biet napolion!
Atârnat de clopoţel!
– Există conflictul de galeră, mână largă, satâr, de care
te-a îndepărtat – se spune
– acel perfid mustăcel. Şi tu îl scuipi şi storci şi-l dezlegi şi-l sâcâi iar ne spurci
cu distinse capcane, tu, pungaş de doi bani, Cacăglorie!
– Că pregăteşti – susţii – chiolhanul uriaş, distracţia
fără măsură a viitorului, alimentul pe pământ, hrana şi belşugul,
păpica de toate zilele, pentru bietul popor…
– Şi în alte caverne de hrăneşti din basme biblice, din oameni
de paie, din neghiobi, din bineţe, din asfinţituri, din mâzgăleli
de seară… şi atunci, şti ce te proclam? Sfarmă-ne, despică-ne,
crestează-ne şi apoi dă-ne cochiliile noastre, cochiliile pentru noi goi,
de înghiţit, de evacuat.
– Şi fibre de flegme, puţuri negri pentru înot, atmosfere puturoase,
cloace şi gunoaie
(abuzive?) ce din cauza clarviziunii tale, a providenţei pe care-o
împarţi fără odihnă, ne
vor absorbi pe toţi în hăurile şi craterele împuţite, pe din afară
foc şi flăcări,
distrugere, şi emani miasme de organisme stricate, o mare
nătărău! O, mare mare a
laşilor, o murdarule pe ducă, o prea frumos mafiot!
– Eu mă predau şi (în genunchi) te divinizez, ca dumnezeu al
judecăţii din urmă, ca Ioan în Patos eu te aştept şi te invoc
şi laudele tale, iată, cu mătăniile înşirate, cânt – o
– nelegiuit imens (murdar), stricat Acela…
(2002)
Din Sacramenta (2002–2003)
