Bloc/Notes

Opriţi Istoria: cobor la prima!   George Popescu   Sentimentul unei schimbări de paradigmă, Citeşte

LA GIORNATA MONDIALE DELLA POESIA

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI   Alberto Arbasino   PIEȚE ALE ITALIEI   Ah, brava societate civică...   Însă Citeşte

MARTA VESPA

Marta Vespa (ITALIA)   da Il penultimo treno della sera, NOR editore, Citeşte

FRANCESCO DE GIROLAMO

Francesco De Girolamo curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci Citeşte

ROBERTO PAZZI - POEZII / POESIE

ROBERTO PAZZI   Veșnic în așteptarea fericirii     Scriitor prolific și foarte activ, nu Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

FRANCESCO MUZZIOLI     Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Citeşte

Per Eugenia Serafini

Sguardo a Oriente Piccolo omaggio a Eugenia Serafini   La tigre bianca   Non l’ho Citeşte

ENZO SANTESE

ENZO SANTESE   FESTA SARA’ - Risorgerà forse la corolla dei girasoli ormai la luce Citeşte

ROBERTO PAZZI

Roberto Pazzi Poeme din O ZI FĂRĂ SEARĂ Cu o introducere și Citeşte

MARCO PALLADINI

MARCO PALLADINI     Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni Citeşte

PAOLO GUZZI, POESIE - POEZII

PAOLO GUZZI   Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

MICHELE FIANCO         Nato a Roma nel 1968. Si occupa di comunicazione istituzionale Citeşte

SANDRO SPROCCATI

SANDRO SPROCCATI         Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico Citeşte

Franco Falasca

Franco Falasca 9 October 2020 Autor George Popescu FRANCO FALASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in Citeşte

Franco Fallasca

FRANCO FALLASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in sé stesso     Nato a Civita Citeşte

Claudia Mandi: cronică plastică

Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice (Repere revelatorii Citeşte

Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

SANDRO SPROCCATI

9 October 2020
Autor

SANDRO SPROCCATI

 

 

 

 

Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico dell’arte e di letteratura; ha insegnato Storia dell’arte contemporanea all’Accademia di Belle Arti di Venezia e insegna attualmente Storia del cinema e Semiotica dell’arte all’Accademia di Belle Arti di Bologna.

Nel 1987 ha fondato e diretto la rivista “Materia Prima” e negli anni Novanta ha fatto parte del movimento “Terza Ondata”.

Ha scritto Enterafasiche e altre di dubbiafasia, Reggio Emilia, Tam Tam, 1983.

E’ autore delle raccolte di poesia: La via del solito impedimento, Anterem, Verona, (1987), Kata stréphein 93, (1993), Panpamphlet, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (1997), Cum Praesumpta Creatura, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (2003) e importanti saggi su arte italiana e straniera, dedicati soprattutto ad artisti di „rottura” e a diverse  forme avanguardistiche.

 

 

La valenza conflittuale del testo poetico

 

Insigne critico e storico dell’arte, preferibilmente nell’areale delle avanguardie e sperimentalismi liminari e anche con acquisizioni dalla zona di una semiotica infra- ed estra-settoriale, Sandro Sproccati rimette in discussione la scommessa dissociante e, quindi, rinnovatrice di senso comunicazionale assunta sulla technè: poieïn, poiesis (quel „far poetico” così fortunato e ispirato proprio proprio alla lingua italiana). Come antagonista, crociato mobilitato contro le vessazioni istaurate dal Codice dominante, il poeta non esclude la funzione politica – certo, nella semantica ellenistica antica – della poesia alla quale richiede, con rigorose precauzioni, il sottrarsi e, successivamente, il rifiuto del senso comune come agente di una dannosa omologazione del messaggio istituito da slogan.

Uno specifico uso del linguaggio, quindi, richiamando, appositamente dentro il processo della delineazione della sintassi lirica, la decisione e la competenza del poeta di amministrarsi prevalentemente e particolarmente il suo ruolo di soggetto dotato con la consapevolezza eversiva della parola in grado di compromettere qualsiasi sudditanza nei confronti delle strutture linguistiche pre-ordinate.

Per l’autore del Panpamphlet, e comunque dei testi in cui il comune senso – come significato ma anche come sensazione -, il modello liberatore sembra sovvenire dalle arti visivi, non a caso le più temerariamente avanguardiste, in cui technè è in una salutare concomitanza anche supporto materiale; il discorso poetico si autoconserva, falsamente ermetico, non privo, come è, di uno slancio del descrittivo e, quindi, di un filone confessionale appena percettibile.

Si assiste, particolarmente, ad una tecnica basata su una tessitura (nella libera accezione della famiglia etimologica latina del termine che va dalla materialità all’intreccio, dalla trama all’inganno). Il discorso è agglutinazione di parole-segni indicibili al livello della semantica comune, lasciando libero spazio alla determinazione di un (altro, nuovo) messaggio rigorosamente tributario alla pratica di un linguaggio radicale. E, di conseguenza, pienamente antagonista.
3.

La ripicca o ecco remittenza dello

scherno che tracotante usasti prima

nel bel miraggio inerte a far fruttare

un abbrivio d’età divaricata

e la remora di non appor sigillo

sul caso tuo per ovvio teorema

in reiezione a quell’odioso dire

che ti fa usuale infante depravata

ribalteranno il segno degli stalli

di prospettiva dura nell’inedia

fin che il tuo corpo a serpe affusolato

e a premio grato l’oro dei capelli

sia pur per nudo vincere una sfida

ebbro mi faranno e ritto senza fiato?

(4.9.1985)

 

(Da Otto sonetti (La via del solito impedimento), 1987)

 

4.

 

Il volo sì il volo che ho rubato

al seme di uno sguardo alla distanza

nel cappio o brindisi che pongo oscuro

in atto e poi lo schianto del tuo rosso

in un giorno per bagliore ritardato

(se di norma spicco è là in potenza

lo stemperarsi di un nocciolo duro)

ritrova credo il solco del tuo sesso

a mena dito de demarcazione

quando avviato all’improvviso il moto

protendi il capo e tracciano le labbra

una smorfia che dà rivelazione

peculiare tratto uno e al mio voto

più conforto o pur frode che t’allegra.

 

(19.9.1985)

 

6.

 

Per un sussulto risicato schianto

exclamo colmo d’asserita intesa

nell’atto (so) che si produce esatto

di francia furia – in sicumera – fremo

fin che figura ad astro esplosa o manto

sì ci racchiuda allor che tanto accesa

rosa fulgida scorgo stupefatto

ed istruisco nuda in orlo estremo

mia potestà di trasmutare il riso

il simbolo percorso o piano ordito

che è nodo sciolto e frúscio d’ala oscura

e carenza nel profanare un viso

se allibisce il moto ma come invito

a suggere di labbra schiuma pura.

 

(20.4.1986)

 

Vana avidità dell’acqua piovana

se distilla nelle roride albe

dai campi sottili d’erba gramigna,

più vana in fauci ruggenti disciolta

dall’alpe, scintilla e spruzzo di brama

nell’ira ferma feroce del masso,

vita in setaccio alla piena si colga

tra ariete crudele e maggio mai giunto

a farne sbocciare il fiotto fervore,

si strizzi il suo sunto schiuma di prima

vera, mercede di foglie, lo sputo

di luna, poema, la bava più vera

si sprema si sprema in conche fedeli

di lame d’argento nell’avida aurora…

(25.4.1986)

 

(Da Sorde trame (La via del solito impedimento), 1987)

 

 

Oriente scevra perla d’abbandono

sciorinata alle valve del tuo verbo

e vulva primigenia, sì, ove palpita

allignando tra le schiume un germoglio

di suadente vita. idolo di pene

ed ecco d’aboliti suoni, voglio

sia la scintilla che tu ancora covi

illusa e desta in questo piego inane

e mai reietta per incuria o tempo,

poi che vale nell’or così caotico

brusio e sempre eguale sprazzo di tua

suprema incontinenza non estingua

in lingua dell’oblio a noi fatale

e sigli un luogo d’eterna rinascenza.

 

(5.5.1986)

 

 

Ai passi d’occidente prolungati

ben oltre che sia licito ‘spiccare

ci premeva la brama di primati

l’urlo in sazio di lumpi e notti chiare

e ci riede or ora me’sma quella trama,

ché miasmi l’aria addensa e trema pegli

stridori della canna e della lama

in patto empio de’ patri con i figli

sì che più lungi e lungi s’è l’aurora

attratta come simbolo in un fungo

orribile di carne che s’odora

come fusse abbrustita poi di lungo

come noi che là bruciamo là ancóra

(a chiosa d’una sorte che qui espungo).

(3.8.1995)

 

(Da Nuovi sonetti (Cum praesumpta creatura), 2003)

 

2.

 

Australo quanta strada abbiamo fatto

da quel dì e quale – ch’a lui s’arrese

il fuoco il giro la gola di pretese

per il giogo odierno e per un tratto

ancóra lungo (che fine non si vede)

se impazza “totentanz” e manca il guado

che ci separa – a noi parati in grado

sol di levare il grugno che non cede.

Agra razza infame e d’illusioni magra

ci ha maledetto il sole e la terra

ci rifiuta – noi sempre sempiterni

idioti uccelli eretti in un’allegra

fiaba d’oltraggio e vituperio e guerra

(che manco si racconta a giorni alterni).

 

(5.8.1995)

 

5.

 

Reca una facie sempre più conforme

il populo di juveni che mostrano

la specie proiettata nel futuro

se li riguardi ad oggi e li raffronti

con que’ che distruggevano le norme

a la surbona in maggio (e la faccia vostra)

o anco con que’ ch’era in cima al muro

che in vest o in est se ne balzavan pronti

a ‘nclamare libertate da le fole.

Eraclito ride dove il dente duole

saria da dire a tanta mutazione

ch’ forse ‘nduce l’omologazione

a far le nozze secche con i fichi:

son “riscesi in campo” i bolscevichi?

 

(6.10.1995)

 

  1. IL MERDUNTO

 

 Che la smerci, la tua merda, dentr’ai tubi! E li colludi, ti colludi coi conflitti, bocca stolta, bocca fresca:  Glassa di verminosi ignobili pastrocchi,

filona dentaria a bocca tutta, che trangugia e

sputa: a scatarrare – dalla bocca tisica – anatemi vetero-comuni, semper proni alla bisogna

come i lor destinatari (d’altra parte). E’ la tua parte,

 La tua broda vomitata che pervade, che s’incista ne’ meandri della testa, che fluisce

(tutta) come lava, come ava, come smerda (e ci pervade) che ci ingorga gli intestini, gli

spiragli perdurati, i pochi nostri, avanzati…

 Senza scampo ti scalmani e li riempi, e ci riempi. Merdunto! del signore!

Merdovunque! Merdatutto! Acclamato da signore sdilinquite che abborracci al

mandolino, tu, il gran presunto seduttore, bòtolo, che sei rogno pustoloso, e napoleino!

Attaccato al campanello!

 C’è il conflitto da galera, la manona, la mannaia, la mannoia, da cui ti scongiurò – dicono

 quel perfido baffino. E tu lo sputi e spremi e sproni e smaroni, e su ci smerdi

emeriti tranelli, tu, mariuolo da due soldi, il Merdingloria!

 Che allestisci – affermi – la baldoria sconfinata, la smisurata gaudendia del futuro, il cibo in terra, il nutrimento e l’abundantia, la pappana sempiterna, al popolino…

 E negl’atri antri ti nutri delle fole bibliche, dei prestanomi, dei dellutri, dei buongiorni, dei tramonti, degli sgorbi della sera… e allora, sai che ti proclamo? Schiacciaci, spaccaci,

ammaccaci, e poi dacci i nostri cocci, i cocci di noi stessi vuoti, da inghiottire, da evacuare,

 E filacche di scaracchi, pozzi neri per nuotare, mefitiche atmosfere, cloache e discariche

(abusive?) che per tua lungimiranza, per la provvidenza che dispensi senza posa, ci

assorbiranno tutti dentr’ai gorghi e crateri puzzolenti,

 Che saranno a noi ricetti prediletti, o zampilleranno per di fuora fuoco e fiamme,

distruzione, e ammorbi miasmi d’organismi putrefatti, o gran merdoso! O mar mare dei

maramaldi, o losco lusco, o bel mafioso!

 Io m’arrendo e (prostrato) ti idolatro, come il dio dell’ultimo giudizio, come Giovanni in Patos io t’attendo e io t’invoco, e le tue laudi, ecco, a rosario dispiegato, canto – o

 immane immenso (immerdo) immondo Coso …

 

(2002)

 

Da Sacramenta (2002–2003)

 

SANDRO SPROCCATI

 

 

 

Născut la Ferrara în 1954; este poet, teoretician al artei şi al literaturii; a predat Istoria artei contemporane la Accademia di Belle Arti din Veneţia şi predă în prezent Istoria cinema şi Semiotica artei la Accademia di Belle Arti din Bologna.

În 1987 a fondat şi condus revista „Materia Prima”, iar în qnii Nouăzeci a făcut parte din mişcarea „Al Treilea Val”.

A scris Intrafazice şi alte dubiafazii (Reggio Emilia, Tam Tam, 1993.

Este autor al culegerilor de poezie: La via del solito impedimento (“Calea obişnuitei împovărări”, Anterem, Verona, 1987, Kata stréphein 93, (1993), Panpamphlet, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (1997), Cum Praesumpta Creatura, Antiedizioni Apnea, Bologna-Brescia, (2003) şi al unor importante studii despre arta italiană şi străină, mai ales dedicate artiştilor de „ruptură” şi unor diverse forme avangardiste.

 

Valenţa conflictuală a textului poetic

 

Reputat critic şi istoric al artei, cu preferinţă pentru avangarde şi experimente liminare şi cu achiziţii ale unei semiotici infra- şi extra-disciplinare, Sandro Sproccati repune în discuţie miza disociativă şi, ca atare, înnoitoare de sens comunicaţional asumată pe technè: poieïn, poiesis, acel far poetico atât de norocos inspirat în limba italiană). Ca antagonist, cruciat pornit contra vexaţiunilor instaurate de Codul dominant, poetul nu exclude funcţia politică – fireşte că în semantica elenă antică – a poeziei căreia îi cere, cu riguroase precauţii, sustragerea şi, succesiv, refuzul sensului comun deja agent al unei omologări pernicioase a mesajului instituit ca slogan.

Un specific uz al limbajului, aşadar, invocând, în chiar procesul de delineare a sintaxei lirice, decizia şi competenţa poetului în a-şi administra prevalent şi singular rolul de subiect dotat cu conştiinţa eversivă a cuvântului în stare să compromită orice înrobire faţă de structuri lingvistice pre-ordonate.

Pentru autorul Panpamphlet, aşadar al unor texte în care sensul comun – ca semnificat dar şi ca simţ -, modelul salvator pare a-i surveni dinspre artele plastice, nu întâmplător cele mai temerar avangardiste, în care technè e printr-o salutară concomitenţă şi suport material; discursul poetic se autoconservă, fals ermetic, nelipsit, cum e, de un elan al descriptivului şi, deci, al unui filon confesiv abia perceptibil. Asistăm, într-un mod particularizat, la o tehnică bazată pe o ţesătură (în libera accepţie a familiei etimologice latine a cuvântului: care merge de la materialitate la intrigă, de la tramă la amăgire): discursul e aglutinare de cuvinte-semne indicibile la nivelul semanticii curente, lăsând spaţiu liber determinării unui mesaj riguros tributar practicii unui limbaj în fond radical. Şi, în consecinţă, deplin antagonist.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3.

Ranchiuna sau iată ameliorarea

bătăii de joc pe care obraznic ai folosit-o

în acel miraj inert spre a fructifica

o emoţie de vârstă dilatată

și tăgada de a nu pune zăbală

pe cazul tău printr-o comodă teoremă

ca refuz la acea vorbă duşmănoasă

care te preface infantă pupilă depravată în uz

vor răsturna semnul piedestalelor

de perspectivă dură în plictiseală

până ce trupul tău alungit ca o şerpoaică

şi ca premiu meritat aurul părului

fie şi prin nud să învingă o sfidare

beat mă vor face şi fără suflare?

(4.9.1985)

 

 

(Din Opt sonete– Viaţa obişnuitei împiedicări, 1987)

 

4.

 

Zborul, da, zborul pe care l-am furat

seminţei unei priviri depărtate

în laţ ori toast pe care-l obscur

îl fac şi apoi chinul roşului tău

într-o zi din cauza amăgirii târzii

(cum de obicei e plăcută acolo în putere

alterarea unui sâmbure tare)

regăseşte cred zbârcitura sexului său

la un deget de demarcaţie

când pe neaşteptate pornită motocicleta

întinzi capul şi buzele trasează

un rânjet ce creionează

profil unul chiar şi jurământului

meu îmbietor sau fie fraudă ce te bucură.

 

(19.9.1985)

 

6.

 

Printr-o izbucnire bruscă

exclam plin de-o-mpărtăşită înţelegere

în actul (ştiu) ce se produce exact

cu furie oarbă – în fast – frânez

până ce imagine ca astru ţâşnită sau mantie

aşa ne închide când aprinsă

roză strălucitoare o zăresc uluit

şi o îndrum goală pe marginea extremă

puterea mea de a transmuta râsul

simbolul străbătut sau plan uneltit

ce nod desfăcut e şi fâşâit de aripă obscură

şi carenţă în profanarea unui chip

se înspăimântă motocicleta dar ca invitaţie

să sugă cu buzele spumă prea pură.

 

(20.4.1986)

 

1.

Vană aviditate a apei de ploaie

se distilează în zori înrouraţi

din câmpurile subţiri cu iarba-câinelui,

mai vană în robinete bolborosind slobozită

din munte, scânteiază şi ţâşneşte cu râvnă

în ura decisă feroce a stâncii,

viaţă în sită sătulă să se adune

zodia Berbecului şi între un mai nicicând ajuns

să-i înflorească gâlgâita fervoare,

să-i stoarcă extrasul spuma de primă

vară, răsplata de frunze, scuipatul

de lună, poem, balele cele mai adevărate

se storc, se storc în credincioase văi

de lame de argint şi-n pofticioasa auroră…

 

(25.4.1986)

 

(Din Intrigi surde (Calea obişnuitei împiedicări=, 1987)

 

3.

 

Răsărit împrăştie perla de abandon

expusă scoicilor verbului tău

şi scoică primordială, da, care palpită

fixând printre spume un mugur

de viaţă promiţătoare, idol de penis

şi iată de sunete abolite, vreau

să fie scânteia pe care tu înc-o nutreşti

dezamăgită şi trează în acest plic prostesc

şi nicicând paria din neglijenţă ori

lipsă de timp, apoi ce contează în de-acum prea haotic

freamăt şi mereu aceeaşi stropşeală

a supremei tale necumpătări să nu

se stingă în uitarea nouă fatală

şi să marcheze un loc de veşnică renaştere.

 

1.

 

La paşi occidentali prelungiţi

mult peste cât e permis să sară-n ochi

ne apăsa râvna de întemeietori

strigăt sătul de caviar şi nopţi albe

şi izbucneşte-n râs şi m-aţâţă acea intrigă,

pe când miasme adună văzduhul şi vuiesc prin

trosnetele ţevii şi ale lamei

într-un pact deplin de taţi şi de fii

aşa mai mult de-a lungul aurorei

atrasă ca simbol într-o ciupercă

oribilă de carne ce pute

ca şi când ar fi fost uscată pe urmă

prelung ca noi care o ardem acolo încă

(ca notă a unei sorţi ce o prezint aici).

 

(3.8.1995)

 

(Din Noi sonete (Cum praesumpta creatura), 2003)

 

2.

 

Sudule cât drum am făcut

din acea zi – ce lui i-a predat

focul ocolul gâtul de pretexte

pentru jugul de-acum şi pentru o durată

încă mare (cu un sfârşit ce nu se vede)

bate câmpii „totenthanz“ şi lipseşte

pasajul ce ne separă – nouă apăraţi

capabili doar de-a ridica botul ce nu cedează.

Aspră rasă infamă şi slabă-n iluzii

ne-a blestemat soarele şi pământul

ne refuză – noi mereu veşnici

idioate păsări povârnite într-un

vesel basm de fărădelege şi infamie şi război

(ce nici nu se povesteşte în zile fără căpătâi)

 

(5.8.1995)

 

5.

 

Poartă un chip perfect potrivit

cu poporul de tinerei care dau probă

de neamul proiectat în viitor

dacă-i priveşti până azi şi-i compari

cu cei ce distrugeau regulile

la Sorbona în mai (şi cu chipul vostru)

sau şi cu cei ce se aflau pe vârful zidului

care în vest ori în est săreau exaltaţi

cerând libertate de la mulţimi.

Heraclit râde acolo unde dintele doare

s-ar zice despre o atât de mare schimbare

că poartă cu sine probabil omologarea

de a face nunţile seci ca smochinele:

au „coborât în tranşee“ bolşevicii?

 

(6.10.1995)

 

 

  1. CĂCĂCIOSUL

 

 Că-ţi vinzi neghiobia prin ţevi! Şi lauzi, te lauzi, cu conflictele,

cu gura strâmbă, cu gură proaspătă: prin ţevi ce le împuşcă

cu poftă, neghiobia ta funestă şi crasă, E glasată

de murdare buclucuri, filon dentar cu toată gura ce înghite şi

scuipă: expectorând – din gura ftizică – anateme vetero comune, mereu cocârjit de nevoie

ca destinatarii lor (de altfel). E rolul tău,

 zeama ta vomitată ce pătrunde, ce se închistează în meandrele capului, ce se-mprăştie

(întreagă) ca lava, ca otravă, ca murdăria (şi ne pătrunde) ce ne

acoperă intestinele, spiralele

de durată, cele puţine ale noastre, avansate…

 Fără scăpare, te oboseşti şi le reumple şi ne umpli. Căcăcios! Al domnului!.

Căcă-oriunde! Cacatotul! Aclamat de doamne lâncede pe care

le grăbeşti la

mandolină, tu, presupus seducător, potaie, eşti scabie

împuţită şi biet napolion!

Atârnat de clopoţel!

 Există conflictul de galeră, mână largă, satâr, de care

te-a îndepărtat – se spune

 acel perfid mustăcel. Şi tu îl scuipi şi storci şi-l dezlegi şi-l sâcâi iar  ne spurci

cu distinse capcane, tu, pungaş de doi bani, Cacăglorie!

 Că pregăteşti – susţii – chiolhanul uriaş, distracţia

fără măsură a viitorului, alimentul pe pământ, hrana şi belşugul,

păpica de toate zilele, pentru bietul popor…

 Şi în alte caverne de hrăneşti din basme biblice, din oameni

de paie, din neghiobi, din bineţe, din asfinţituri, din mâzgăleli

de seară… şi atunci, şti ce te proclam? Sfarmă-ne, despică-ne,

crestează-ne şi apoi dă-ne cochiliile noastre, cochiliile pentru noi goi,

de înghiţit, de evacuat.

 Şi fibre de flegme, puţuri negri pentru înot, atmosfere puturoase,

cloace şi gunoaie

(abuzive?) ce din cauza clarviziunii tale, a providenţei pe care-o

împarţi fără odihnă, ne

vor absorbi pe toţi în hăurile şi craterele împuţite, pe din afară

foc şi flăcări,

distrugere, şi emani miasme de organisme stricate, o mare

nătărău! O, mare mare a

laşilor, o murdarule pe ducă, o prea frumos mafiot!

 Eu mă predau şi (în genunchi) te divinizez, ca dumnezeu al

judecăţii din urmă, ca Ioan în Patos eu te aştept şi te invoc

şi laudele tale, iată, cu mătăniile înşirate, cânt – o

 nelegiuit imens (murdar), stricat Acela…

 

(2002)

 

Din Sacramenta (2002–2003)

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

October 2020
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031