Omagiu italian lui Valer Dellakeza

Valer Dellakeza   È una vera fortuna per un regista incontrare attori Citeşte

CU ȘI DESPRE EUGENIA SERAFINI 20 ANNI FA

George Popescu   EUGENIA SERAFINI: poetă, artistă polifonică și ambasadoare a României Citeşte

Alte poeme prin ani...

în disprețul oricărei geometrii...   acesta e un demon, a zis mușcând Citeşte

Poeme prin ani...

în autobuzul 27...   tu, fată umbră, soră a lui san francesco cel Citeşte

Răspuns la o anchetă în perspectiva integrării noastre în UE.

George Popescu   Proba Ithacăi: angelus novus şi umbra lui Zarathustra 26 noiembrie Citeşte

Fabrizio Dall`Aglio Hic et Nunc.

  Fabrizio Dall`Aglio   Hic et Nunc.   Poezii, 1985- 1998 (Cu o prezentare și texte Citeşte

Traduceri diverse

Gabriella Musetti   Dalla raccolta Un buon uso della vita, Samuele Editore, Citeşte

Poeme regăsite

George Popescu și dacă nu astăzi și dacă nu astăzi atunci când? printre Citeşte

Pier Paolo Pasolini, In memoriam

Dacă azi au trecut 46 de ani de la asasinarea, Citeşte

Coşmaruri - Mamei memento al clipei despărțirii

George Popescu   Coşmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis -   Împuşcătura Citeşte

Alte poeme de Pier Paolo Pasolini

  Din «Poesia in forma di rosa» (1964)   Cântecul clopotelor Din «La meglio Citeşte

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a Citeşte

STATUARIA

George Popescu   STATUARIA (Poem anii șaptezeci, inedit)   cu V. G. Paleolog silabisând Citeşte

Daniele Cavicchia POEME

Daniele Cavicchia   DOMNIȚA APEI   Traducere și prezentare de   George Popescu     Născut la Montesilvano, lângă Citeşte

Umberto Eco - Scrisoare către nepoțel

Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară, apărut în săptămânalul Citeşte

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi     George Popescu     Poeţii sunt Citeşte

Eugenio Montale Poeme

Eugenio Montale   Traduceri GP   În fum   De câte ori te-am așteptat la gară în Citeşte

Eugenio Montale, Dansatoarea obosită

Eugenio Montale DANSATOAREA OBOSITĂ dedicată Carlei Fracci (20.08.1936-27.05.2021)   Revine să-nflorească trandafirul ce totuși dinainte Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Filippo Salvatore   Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto Citeşte

Fabrizio Dall`Aglio Hic et Nunc.

9 November 2021
Autor

 

Fabrizio Dall`Aglio

 

Hic et Nunc.

 

Poezii, 1985- 1998

(Cu o prezentare și texte alese de

MARIO LUZI

 

În românește de

GEORGE POPESCU

 

O patetică vână de ironist și povestitor precum cea a lui Fabrizio Dall`Aglio e rară în literatura italiană: și pare a se oferi la un nivel ușor de parodie care firește nu e cel serios și lucid  al sintezelor malițioase și surprinzătoare de registre și de dote ale eului, care guvernează, fie și dubitativ, această plachetă și insistă apoi tocmai asupra lui hic et nunc.

Suntem săraci de acest gen de spumoase imaginații un pic ștrengărești și golănești ce pare să se aventureze în subsol, în sensul tainic al unei istorii aparente: în perspectiva (cea de-a doua din părțile sale) unei minime urme personale și regăsite înăuntrul unei melancolii și înspăimântate cosmografii.

Ironie, fabulă, metafizică… Afinii lui Fabrizio Dall`Aglio, idealurile sale suporturi, explicite sau obscure, nu se găsesc probabil în tradiția cea mai ilustră a modernității, ci în cele atât de rare și excentrice, de la Laforgue la Jarry. Totuși aici totul are aerul crescut din propria tufă în paginile acestui extrem de discret poet. Prea discret, dar prezent, hic et nunc.

 

 

 

 

IDOLUL SURÂZĂTOR

1985-1988

 

 

Deschideți porțile poetului

iubitori de studiu chinuit

azi și-a repudiat mania

pentru o cravată de mătase.

Îndrăznețului aviator al visului

dăruiți-i o noapte liniștită

sufletul a prins o broșă

pe broderia sa de om.

 

 

 

Lui Daniele

Poate mă voi coase din nou

într-o zi

la acest corp fără broderii

fără legături

combătut cu putere.

Îmi voi aminti

un scurt sejur

plin de oameni,

pornocopila dementă

cu nume Dorina,

Angelo, mânjit cu briantină,

ce juca mingea pe o alee.

Îmi voi aminti hârâitul

glasului bunicului meu

și somnul

în ochii tatălui,

mama învățătoare,

bendița Fiorellei în jocul de-a ghicitul,

coșul

cu de-ale gurii al Margheritei

coborât de la fereastră,

și degetele mele lungite

să-l prindă.

Îmi voi broda din nou orele numărate,

ca într-o rubrică de știri.

 

Cât de tânăr sunt,

fete de demult!

Căutați

printre rănitele voastre

amintiri,

numele meu.

Eu nu eram pe atunci

nici măcar un cuvânt

în cap la cer.

Ce mulțumire.

Voi

sprijinite în bastonul

unui funcționar trândav

proslăviți viața.

Eu nu eram nici măcar

torentul plăcerii.

Serile se deșirau

lente, repezi

triste, fericite.

Eu nici măcar

la rădăcinile testiculelor.

Voi

în ungherele întunecate

digerând timpul

cu fustele ridicate.

Eu nu simțeam

lătraturi, rugăciuni.

Lumea

se scufunda singură

în așternutul ei funebru,

împrăștiind sănătate.

 

Poetul cu tocuri înalte

mă prezint:

uite copila

în crupă la demonic

îmbuibată cu credință?

Distilează umorii

prin caierul de lichide,

se pregătește. Eu simt

din înaltul tocurilor mele

amara vrere

ce-o reprezintă.

Pe pragul templului

se tulbură,

vergină nesatisfăcută

și numără pașii

ce-o desparte

de suspinatul măcel.

 

Poetul

e un om galant.

Mereu vrea să se împuște cu stil.

Le va oferi exemplul său

de ieftină clemență,

el abia revenit înăuntru,

el virgin emancipat.

Le va vorbi de o dragoste eternă

suflecându-şi mânecile

de funcționar.

 

Armata scrupulelor

se subțiază.

Dintr-o familie legată

tainic,

deformarea sa atentă

tipărea mituri și rituri

de persoane la ananghie,

pentru procesiune.

În cap, peste toți,

călugăr Timp,

mândru de întâmplare,

gătit,

spilcuit de sărbătoare.

Orchestra Orelor

îl urma,

glăsuia modelul

de autor,”Benedicite

omnes” şi apoi

în rând

chipurile iubirii

și ale sângelui,

marcați de lene.

Drept ultima,

ducând târșitul,

carne a acelei carne,

inima poetului

în așteptare ca să treacă

de la abator la prăvălie.

 

Soarele a transformat în bordele

casele deja puse la adăpost pe stradă.

Vara își ia avânt

și prin curți

scurgerea minutelor eșuează

adună patru pași de aventură

cu ochii ficși la un copac.

Ascultă piuiturile

naturii.

 

Bătăi de clopote,

seara se ascunde.

Eu ascult

printre valurile zilei

ticăitul timpului

ritmat pe burta

unor femei departe.

Ah, dacă viața

m-ar fi dat peste cap.

Acestor bătrâne doamne

le-aș oferi azi

ochi de cristal

păr de aur,

și aș dansa pe

pieile lor uscate,

în ritmul tobei.

 

Falsului poet

contrapun tăcerea.

Estetul nu are timp

spre a se ruga. Alunecă

printre alambicurile cuvintelor

lingușindu-se.

Se-mprăștie frumusețea

cu zdreanța ei regală,

cu sita sterilă

a decorului său.

Credința sa

e un inel de aur.

 

Idolul surâzător

are patru mâini

și o mândră pepinieră de greață.

Plecat

prin lumi departe

repetă bucuria nimicului

fără-ncetare,

ritul de-acum scheletic

al existenței.

Și între timp

fertilizează spiritul

fiindcă iubește îngrășământul.

Mult a reflectat

despre magicul scuipat

din care s-a născut,

și codul generic

și filamentele DNA-ului

ce le imagina

ca vată de zahăr,

cu bălăngănind sorțile

umanității.

Savant de-acum fără moștenitori

a ales pentru om uitarea:

va trebui să se care

în vârful picioarelor

cum deja făcuse și zeul său.

 

Mitraliind artificii în văzduh

fiii fiilor fiilor

noaptea își reînalță cortina

pe tații și pe necazurile lor.

În corpurile burdușite cu plumb

istoria se însenina

toasta la retrezirea morților

la larma de râse a lumii.

 

Cât de frumos era să trăiești în deșert

cu zmeii în locul păsărilor

și câmpia

ca o mare deschisă de nisip

pe care noi, peste cămile

fabricate în Japonia

ne legănam sus și jos

din vârf la fund,

iar lumea

lăsată pe dune vibra

în zgârâie-norii elastici

di ciment, razant

pe bitumul cărărilor

unde copii spastici jucau

la umbra umbrelor

jocul celui dc trăiește-n deșert

cu zmeii în locul păsărilor.

 

Epopeea mea

cere o promemoria.

Am trecut la istorie

ca limfă fertilă,

inutilizată.

Treizeci de ani de sănătate

și de golănie

nu ajung

spre a striga la miracol.

În jurul meu

veacul întorcea, evapora

blesteme și credințe

speranțe și fraude,

iar spectacolul

marea aiureală a nașterilor

murmura, ca un taur înfuriat

în receptacolul preexistenților.

 

Tulburări de suflete intersectate

una în alta

deja scrise și citite

și repudiate

în ciuturile vremii.

Eu am venit pe lume

ca o piedică de menținut,

un testament

nenecesar și inutil

de minciuni înfăptuite.

 

Poate viața și-a garantat singură

stânca infantilă a corpului meu

pe care să eșueze

și să se odihnească.

Dar printre minutele

risipite

am cunoscut ca toți

prilejul norocos,

viciul obișnuit al bucuriei.

Nu mă disculp

cu un scâncet în gât.

 

Epopeea mea se-ntinde de la sine însăși.

Nu are o zeiță

sau o știință la care să se alinieze.

Mărturisește

o prostie nemaipomenită,

agățată de viață

ca o ventuză muiată-n salivă,

atârnată

ca un parazit.

 

Epopeea mea

e o hazna de copil.

Îl chem

pe cel ce-ar putea s-o recicleze.

Poate prin turmele de supraviețuitori

prin care focul minutelor

a făcut economii.

Lor

așchiile mele în rate,

amarul circ al înfrângerii mele.

 

 

Întâia insulă

Lui Oreste Macrí

 

Insula mea

a fost un vârtej de nisip

ivit din mare.

Auzeam mânia marinarilor

în furtună,

apoi acostarea neașteptată

la sărbătoare, odihna.

Un soare tropical

a răsărit din apă

ca un cap de meduză.

Zile și zile

torida sa hotă

a rămas închisă în aer.

Zăduf, malarie, muște

o putoare putredă de mlaștină.

Și marinarii lipiți

ca lipitorile de plajă,

devorând rezervele

una câte una.

 

Luna se descoperea lent

în mijlocul cerului.

Eu îi vedeam

topiți de sete, înțesați

în damful arzător al țărmului

visând la nori

și rafale de ploaie

și noi insule, pământuri comete.

Eu îi vedeam pe ascuns

și eram unul dintre ei.

Citeam pe furiș harta mea.

Simțeam în corpul meu un cimitir

de vieți nemișcate,

socoteam veacurile

pe ceasul meu de aur.

 

Ne-am despărțit

în căutarea apei.

Mi-am  cercetat limbul meu

de insulă, am urmat

orice mică urmă

de peisaj diferit.

Stânci, crăpături

grămezi de pulbere.

Aceasta era doar

moștenirea deșertului

ce ne încercuia, nisipul

și gresia roșie, ca lava

înfocată.

Soarele

avea tentacule lungi.

Strângea

într-o mușcătură letală.

Mă înfășură. Și mă simții

deodată transportat

într-o lume scufundată

cocârjat

și pe urmă pe o altă insulă

pe care-o păstram cusută în giacă,

insula de pe harta

plină de apă hrană de-a locului.

Cred că un strigăt a fost al tovarășilor.

Supraviețuitor,

eu cu ei..

Întâia insulă, comoară unică.

 

Apoi oaza se deschise

puțin câte puțin.

Era verdele spectral al deșertului,

un miraj real. Rupse

cercul de foc

ce ne acoperea,

iar marea deschisă reapăru

în mințile confuze, oprimate,

în mugurii vitali

la umbra palmierilor.

Nimeni nu vorbea despre călătoria sa.

Dar răsuflați de-acum

de apa dâmburilor

înălțau case, palisade

bariere și morminte pentru morții noștri.

Zilele

au devenit mai scurte.

Marea se dizolvă

în valuri ușoare.

Iar insula închise

încet încet

corpurile noastre,

sufletele noastre ațâțate

pasagere.

 

O scrisoare a lui Oreste Macrí

 

Dragă prietene,

 

citesc Idolul tău surâzător în timp ce a murit dragul meu frate Peppino și „idolul” său se acordă cu memoria copilăriei: doar copii, șterși anii restanți fiindcă, cum dumneata știi bine, ne vor rămâne anii intacți.

Dumneata poet și alți rari din generația dumitale clătinați cu totul plurala armătură conceptuală și formală a acelui al XIX-lea secol al nostru postdannunzian, vocian, ermetic, neoermetic, neorealist, purist, materalist etc. și ar ajunge micile nuduri inocente, deși perverse și mortale, ale lui Stefanon à la Balthus, intrinseci textului dumitale poetic. Le-am observat în această poezie, neitaliană mi se părea. Mă gândesc acum s-o retrăiesc, corabia beată rimbauldiană și Stefenosn, Melville, puritatea onirică a lui Rilke. La noi a pătruns în evaziunile fantastice ale minimului Montale al lui Sbarbaro, bizar flăcău, Perelà al lui Palazzeschi, idolul landolfian, Divinul copil al lui Sandro Penna, adolescent al lui  Cardarelli. Pe scurt reîncepeți de la capăt, poezie aurorală și genezică.

Poetul dumitale strigă că s-ar fi deschis porțile, e „aviator al visului”, virgin educă fetele fetide și consumate, demantelând templul și tegumentele sale, iese zeu fiul dintr-un zeu „în vârful picioarelor”, până la deșert și la aventura insulei comorii, epopee ludico-onirică cu versuri fericite într-o teorie subcutanee de părinți și fii. Totul râzător, dar un râs teribil, mai înainte și după nimicirea unei lumi oribile și distruse.

Mulțumesc, dragă Dall`Aglio, pentru a ta „întâie insulă” ce mi-a dar în acest ceas al meu de moarte a fratelui meu Pepino, cu care mă jucam inocent și pur precum poetul tău, cu seriozitate cum joacă toți copiii și adevărații poeți. Acum să sperăm că va ieși la suprafață această insulă a dumitale din abisul în care ne găsim.

 

Oreste

Florența, 29 noiembrie 1993.

 

 

Hic et nunc

1989-1998

 

Lui Gianni Stefanon

Ce vis m-ar fi cuprins,

gândeam.

Și mi-am văzut sufletul zburând

eliberându-se în aer ca un vultur

și corpul crispându-se ca spectator

un trunchi inert, o cochilie, o carapace.

Era o miluire zăpăcită

firul ce mă ținea în viață,

eu eram balaurul în lanțul dramei

în căutarea sabiei Sf. Gheorghe.

 

În sfârșit am fost și eu la destinație

Urmăream o linie de sosire de carne,

ciocnirea

a două corpuri în dragoste.

Mi-am făcut loc

printre alte posibile

spirite ocupate

să se depoziteze.

Simțeam oroarea

fetidă a materiei, respingătoare.

Eram golul rătăcitor al așteptării,

compacta teorie

a unei idei.

Mă aruncai pe urma acelor corpuri.

Am vrut vertebre, artere,

un sex spre a mă replica.

Am vrut aici

acum

să rostogolesc

limbajul meu cifrat,

hieroglificul

existenței mele.

Prezența mea

a fost un studiu despre însumi,

omagiul

unei idei deja povestite,

un  exemplu printre atâtea.

Am plâns durerea

cărnii bolnave,

speranțele, frica, uitarea.

Am crezut să sunt

aceste arătări,

fără figură și acest nume,

 

Mi-am susținut condamnarea

implorând execuția.

Dumnezeu mi-e martor,

am făcut-o răzând de epocă

şi de năravuri.

Ascuns

în cala vremii,

imun la bunătate şi la derivă

mi-am păzit spiritul golaș

şi refractar,

oxigenând letargia

cu țepii cuvintelor.

Când nava neașteptat

pornit-a-n larg,

am spionat din hublou

starea de fapt:

nu mai era chipul meu

lipit de geam,

şi mare se-arată mare mare

în toate direcțiile.

Aceasta era călătoria.

Nicio balenă

ori vreo insulă pustie,

nicio comoară de scos din pământ;

doar un uraa!

al echipajului

acel echipaj de la bord,

la cântul nu știu cărei sirene.

 

Caut ideea mai înainte de moarte

ultima idee, culmea, cifra

poarta ce deschide și închide celelalte porți

imaginea infinită definită.

 

Caut urma minții extreme

ecoul frânt al clipei de după

inelul ce disjunge lanțul

maiestosul hău al golului.

 

În vârtejul clipei reflectate

ce curge între moarte și corpul inert

caut privirea eternă a mea însămi

ori mutul dagherotip al nimicului.

 

Atunci s-a întâmplat că mi-am născocit viața. Am fost

în visul rău al trezirii

zornăitul stricat al unui suflet.

Trăiesc. Într-un corp viu.

Timpul m-a conservat la botez.

Am avut solzi, pene

și această piele smeadă.

Am zburat ca vulturul

m-am târât precum cobra

am parcurs scara mea până în fund.

Am fost în lumea implacabilă

pradă și prădător,

slăvit călău, victimă.

Am lăudat declinul

corpului meu de om,

timida-mi minte întărită

și lenta spirală învăluitoare

a zilelor mele

reticente. Mi-m lăsat

sufletul înfricoșat

să putrezească

în corul publicelor lamentări,

unul diferit, în fine, și eu

unul din ei,

în complicea politețe a lumii.

 

Schimbasem planeta

Îmi continuam viața

pe pământ, dar schimbasem planeta.

Urmam unei morți

a mea însumi

petrecute în alte dăți

alte dăți reluate.

Nevătămată pentru mine viața avansa

întărea forțele, aderentă

la materia mea docilă

din aluat fertil,

intermitent.

Astfel îmi risipeam viețile mele

trăind din ele una,

ca pentru un țel anume;

și eu eram cel ce umblam

peste vechea planetă,

eu același așijderea

vieții mele înainte de moarte.

Fremăta sufletul meu animalic

atârnat

de arcanul inseparabil al timpului;

îl priveam distrat

în plăcerea durere

a unui experiment

ce nu mă privea.

Voiam să ascult martorul

ștafetei cosmice.

O linie directă

mă lega la pistă,

un fatal întâmplător cordon.

Alergam.

Eram sufletul ales

obscurei timone a stirpei.

 

M-am simțit în lucruri

lucru cu lucru

în timp ce rânduiala zilelor se stingea

în arida grămadă a corpului meu.

N-am mai avut

decât marginea cuvintelor,

decât un pietos involucru.

Le compuneam, gelos

din camera mea ardentă exclusivă.

Născoceam un nou

alfabet viu,

martor dureros

al tainei ele mute.

 

Alergau

pe piste paralele

nenumăratele vieți.

Furau răsuflare cosmosului

explodat

de timp

ca o enormă sarcină

de dinamită.

Milioane de bile înnebunite

împroșcate

pe o suprafață plană.

Trăiau îndepărtatul

avânt al vieții,

inerția

împovărată

a existenței umane.

 

 La urmă adorai şi eu misanscena

greșelile codului meu, fuga.

Mi-am lansat contrafigura

indolente și șmecheră:

păr negru, ochi maronii și verzi,

statură scundă.

Cealaltă se veștejea,

se rătăcea

în tainițele lumii,

ca o amintire îndepărtată,

imemoriale.

Eu eram fragilul ei ecou.

biata amprentă

a timpului petrecut,

irosirea și remușcarea

golului.

 

De ce simt timpul meu că s-a sfârșit

și o moarte precoce mă supraveghează.

Îmi simt zilele desfăcându-se într-un rit

de gesturi imobile, de nopți fără veghe.

 

De ce simt frigul ce rămâne

scuturându-mi hainele imaculate.

Simt oasele, boala, foamea

plânsul neomorților şi al neonăscuților.

 

De ce simt în lume spitalul

o ploaie de carne ce se uzează.

Simt ruptura, căderea, răul

pulberea ce sparge clepsidra.

 

Acum că destinul s-a împlinit

îmi imaginez în care intermitențe

am divagat și care rezistențe

m-au constrâns să fac

din rolul de un minut

sensul bieții mele prezente.

Nu cred că m-a împiedicat ceva.

Nu un nume de tată,

sau mizeria

de a aduna zi cu zi.

Aceeași lume îmi zumzăia în jur,

aceeași care de veacuri bubuia

de războaie, foamete, doluri, boli

în timpul meu căptușit

în carcasa veselă

în care se îndopa viața mea.

Aceeași care în tăcere îndemna

la caruselele mașinilor în piață

la un ușor sfârșit al unui nou

fel de spot gânditori

la cântarea

vitrinelor.

 

Întâia probă

au fost puține clipe de bucurie brută,

o zi când gâfâind dezbăteam

lânceda mea voință pasageră

sub o scurtă rochie de fetiță.

Ori poate încă mai înainte

în însăși carnea mea prizonieră.

străină ca un corp îndrăgostit

ce mă ispitea

ce mă seducea.

Era nașterea ce-o reproduceam

în alcătuirea ei,

orgasmul repetat al ritualului.

Și totuși, chiar și în acel moment

ce aș fi dat spre a mă simți egal

mișcării fără scrupule a zilelor mele.

Pe urmă viața țâșnea

în gol, brutală, în epuizare

în risipire.

 

Așa învățam să mă încropesc

culegând cioburile caleidoscopului,

viziunea mea ce repropuneam

ca și cum încă ar fi fost nealterată.

Dar eu eram singurul martor

al reconstrucției.

Și eu deja o repudiasem,

ca pe ceva ce nu-mi aparținea

ce mă născocea

în haine diferite, un corp gol

și avar, sfidător la propriile resturi

de convingere.

A mă convinge și de ce,

de pașii falși ce apucă o stradă

bătătorită de alții, nu, eu, nu eram

în acea direcție. Ori eram

gata să pierd urmele,

să restabilesc

propria ori a altcuiva descurajare

a întâmplării: tăcere, conivență, damnare.

 

O altă probă a fost poate destrămarea

copilăriei mele. Lumea dispărea

în gerul amorf al distanței,

al disoluției. Și pedalând,

pedalând într-o zi,

slăbind frânele bicicletei

și corpul meu

ca o baionetă

fixată la cartuș. Apoi prăbușirea

în fund la coborâre,

catapulta împlântată în carne.

Era printre scrijelituri ce recompuneam

acea clipă glorioasă

de scenă mută, dar după ce puteam s-o fac.

S-o arhivez,

ca pe o legitimație scadentă

de prezumție.

S-o arhivez, ori să scot din ea vreun noroc

pentru noi investiții.

Și atunci a venit rândul

edificiului de hârtie

maiestuos,

ultima probă: actorul

convertit în spectator

ce se ferește să privească

travestirile sale.

Au fost cărți, miriade de cuvinte

în liniamente

ce mă recunoșteau;

biete pagini

citite dezordonat

cu substantive verbe adverbe conjuncții,

supte cu teroarea de a rătăci

firmitura fatală,

eroarea de înmănușat destinul meu.

Eu oaspete neașteptat și clandestin

al scrierii altuia,

acum era acolo când mă realcătuiam:

  1. Cu ce ușurare

lăsa să transpară forța sa

invidiată, crima

gândului meu.

 

Muzica neexprimată a lucrurilor

vibra în corpul meu devenit gigant

prin explozie, surdă, amuțită

extaticul final al stirpei.

 

Zăceam în patul meu de durere

urmărind liniile mele pe mână

viața era, brazda în piele

ca o lungă urmă a memoriei:

 

persoane: deja evacuate în retragere

abătute, târâte în derivă

iubite, cât de iubite și fără fund

era corpul meu ce le consuma

 

și lucruri – cantonate fără spațiu

imobile și uzate în așteptare

Dante de metal, cochilia

foarfecile semnate, oglinjoara

 

persoane – le vedeam pe toate în șir

ca pe plutonul condamnării mele

durerea mea în viețile lor

întoarse să reclame sfârșitul meu

 

și lucruri – repetau numele meu

acel nume necunoscut ce-l urmam

în marginea de viață evaporată

ce în sfârșit îmi supraviețuia.

 

Erau lucruri viața mea veșnică

chiar aceea care acum în scăpa,

ce simțeam în sânge uscându-se

pentru un triumf ce mă renega.

 

Prin grație

 

Puțin lipsea spre-a ne simți singuri.

Ne lipsea deschiderea ochilor și pe degete

numărând frunzele albe încă neexplodate,

simțind cealaltă viață a vieții.

 

Era de ajuns să deschid și să închid ușa,

să văd pisica pe scări;

vorbind, spre a vorbi ca altădată

iubind, spre a nu mai rămâne pe gânduri.

 

Era de ajuns ca o privire să se ivească

stivuind ochii cu cuvinte,

cuvinte ce nu mai erau aceleași

venerabile nimfe ale lucrurilor.

 

Era de ajuns scormonind borseta,

aprinzând lumina ca pe o lumânare,

fumând și aruncând țigara.

Era de ajuns să fim cu adevărat singuri.

 

Acum are unghiile alungite

mâna ta,

desenează flori și linii

de tulpini și deasupra

ceruri cu îngeri

ce se hârjonesc

în circul lui Dumnezeu.

Aici, deasupra pământului,

Lumea e umedă

și cenușie de plâns.

Un sfânt

se jeluiește cu jumătate de glas,

un om afurisește,

un altul își așteaptă sfârșitul.

Și vremea de-acum

își spurcă zilele

în mijlocul acestui război

nedeclarat,

unde viața doarme

pe hotar.

 

Inedit

 

Zborul lui Icar

 

Voi nu știți ce e soarele

în aerul ce împinge căruța

nici focul ce-i inflamează nările

cailor lui Apollo, nu știți

cum cerul se deschide larg pe o sferă

unde noapte și zi si evaporă

iar timpul se încuie într-o clipă

ce nu începe și nu poate sfârși.

Eu am cunoscut în zborul meu,

când am simțit topindu-se ceara

la aripile mele și am simțit că vântul

îmi spulberă din spate un foc rece

și am văzut marea ridicându-se în zare

cu un val unic, mărețul

ce mă cuprinse în fine între răsuflări.

Voi nu știți ce imensă bucurie

a fost zborul fără aripi ce-a încheiat

aventura mea. Nu, prăbușire n-a fost,

urcam cu marea pe culmea carului

și am fost în focul care ne dă viață.

 

NOTĂ

 

Poezia „Poate îmi voi recuza”, cea mai veche a volumului, apăruse în almanahul de lecturi și de semne Alto Mare (Reggio Emilia, Libreria Antiquaria Prsndi, 1985.

Poezia „Mi-am pledat condamnarea” a fost premiată la Lerici Pea în 1987 și deci apărută în antologia premiului.

Poeziile „Cât de tânăr sunt”, „Poetul cu tocuri înalte”, ”Armata scrupulelor”, „Cât eram de frumos” și „Idolul surâzător” apăruseră întâia oară în revista romanî Arsenale (Edizioni Il Labirino, ianuarie-iunie 1986. Împreună cu altele ce constituie prima secțiune a prezentului volu au fost apoi publicate în 75 de exemplare de către Mavida Edizioni (Idolul surâzător, ilustrat cu șase incizii de Gianni Stefanon, Reggio Emilia, 1994).

Această publicare are la origine scrisoarea lui Oreste Macri ce apare aici la finalul primei secțiuni și pe care am voit s-o inserez nu din mândrie personală (poate contează și aceea), ci fiindcă la publicare îi fusese destinată lui Macri însuși ce definea acest tip al său de corespondență „scrisori critice”. Dedicația pe care am așezat-o la începutul aceleia pe care Macri o considera cea mai bună poezie a grupajului, „Întâia insulă”, vrea să fie azi pur și simplu semnul amintirii și gratitudinii mele.

Poeziile din cea de-a doua secțiune, Hic et nunc, sunt complet inedite.

Am cunoscut-o pe Grazia Cerchi, inspiratoare și destinatară a poeziei ce închide volumul. Era pur și simplu acel puțin, totuși care să mă determine să apreciez inteligența, dedicarea și onestitatea ce le punea în tot ceea ce făcea. Am scris această poezie la a doua zi după dispariția sa, atât de surprinzătoare și neașteptată pentru toți cei care, ca mine, nu știau nimic de boala ce-o lovise. Endecasilabul inițial întoarce la trecut titlul unei delicioase cărți a ei, Ajunge puțin spre a ne simți singuri, publicată de către prieteni la editura E/O din Roma în 1991.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

November 2021
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930